Monday, 21 November 2011

Arta si penumbra



José Carlos Somoza - Clara si penumbra


Al doilea roman al autorului "Pesterii ideilor", "Clara si penumbra" este, dincolo de firul epic, o meditatie asupra artei. Aparuta in Spania in anul 2001, cartea imagineaza o distopie, dar nu urmeaza filonul traditional, al lui Orwell sau Huxley, nu prezinta o evolutie sociala sau politica, ci una a artei. In apropiatul (pe atunci) an 2006, arta nu se mai practica pe panza, ci pe modele umane. Curentul artistic al hiperdramatismului transforma oamenii in panze vii, care asemenea celor traditionale, trebuie sa fie grunduite, pregatite, transportate eventual in cutii dintr-o tara in alta, ca un pretios suport al creatiei maestrilor recunoscuti ai vremii. Si fiecare panza isi doreste sa fie pictata de unul dintre acestia, semnata prin tatuarea numelui sau, expusa in cadrul unei colectii de prestigiu. Dintre toti, Bruno van Tysch este Maestrul, cel care reprezinta incununarea carierei de panza a oricarui practicant al meseriei. Satisfactiile materiale sunt pe masura riscurilor asumate, cu cat o opera este mai bine cotata ea poate ajunge sa castige sume fabuloase. Daca vreti, situatia este oarecum asemanatoare cu ceea ce probabil se intampla in lumea modellingului, dar constrangerile si sacrificiile sunt mult mai mari.
Intriga politista a cartii, descoperirea cadavrului uneia dintre panze, denumita "Deflorare", o fata de 14 ani, urmata apoi de o alta crima, avand ca tinta tablouri ale lui van Tysch, este doar un pretext pentru conturarea unei lumi in care aspirantii la gloria de pictura celebra, in cazul in care nu sunt alesi pentru li se face onoarea imortalizarii intr-o posibila capodopera, sfarsesc prin a deveni obiecte decorative umane: lampi, scrumiere, mese, scaune, cuiere, orice este posibil si privit ca un aspect firesc al existentei cotidiene. Evident, toate acestea trebuie sa fie intretinute, astfel ca detinerea a cat mai multe obiecte decorative sau tablouri umane devine un semn al prosperitatii si al implinirii , a-ti permite sa tii in casa pentru o vreme o pictura de Bassan sau Kalima, de exemplu, mari pictori ai vremii, devine o afirmare a statutului social.
Echilibrul, stapanirea de sine, puterea de a sta ore in sir imobilizat intr-o pozitie cu o anumita expresie tiparita pe chip sunt insusirile principale care i se cer unui model pentru a deveni o panza buna, ravnita de pictorii cei mai bine cotati. Iar Clara Reyes se pare ca le detine, astfel ca ajunge sa-si indeplineasca visul de a fi pictata de van Tysch pentru colectia Rembrandt, in care pictorul transpune in cheie hiperdramatica opere celebre de-ale pictorului olandez, urmand sa fie unul dintre cele trei personaje din tabloul "Suzana si batranii" (mai cunoscut ca "Povestea Suzanei").
O intreaga echipa, impartita in patru departamente, lucreaza la pregatirea panzelor inainte ca maestrul sa le picteze, de la asistenta (cei care se ocupa de pregatirea fizica si psihica a lor), continuand cu restaurarea, conservarea si securitatea lor. Nici procesul de pictare propriu-zisa nu este unul usor, de multe ori modelelor li se picteaza inclusiv globii oculari, cerul gurii sau uretra. Pentru ea insa, dorinta de perfectiune, de a-si multumi autorul este atat de mare incat, ajutata si de experienta dobandita in timpul art-shockurilor, nimic nu i se pare prea dureros, prea inspaimantator sau prea abuziv. Caci da, in numele artei au loc abuzuri, "panza" poate fi supusa unor experiente ce includ tortura fizica si psihica, doar pentru a se obtine o expresie ce va trebui apoi sa ramana intiparita pe fata zile intregi, cat dureaza expozitia sau, daca panza este inchiriata de un colectionar, chiar si luni.
Dincolo de goana contra-cronometru de a salva o opera de arta /o fiinta umana, tensiunea cartii sta mai ales in modul de reflectare al unei posibile variante de evolutie a artei, o evolutie ai carei primi germeni au aparut deja: in 2007 , GuillermoVargas Jiménez, un "artist" din Costa Rica, a provocat un mare scandal dupa ce a legat un caine vagabond in cadrul unei expozitii si l-a lasat sa moara de foame. Diferenta este ca aici personajele-panze sunt deplin constiente de riscurile carora li se supun, isi dau acordul, cum de altfel face si un bolnav de SIDA in stadiu terminal, agonizand in cadrul unei expozitii. Chinurile nu mai constituie o problema de moralitate din moment ce sunt liber consimtite si bine recompensate financiar, dar multe intrebari persista, ivite din penumbra acestei existente ciudate, la limita: pana unde se poate merge? care este limita dintre arta si abuz? cum se poate crea frumosul din oroare si ce oameni ar putea aprecia asa ceva? cand omul devine o marfa, un tablou pe un piedestal, mai este om? ar mai trebui sa conteze emotiile si sentimentele lui, altele decat cele pe care vrea sa le exprime ca panza? Eu nu stiu ce sa raspund, doar sper ca arta sa nu avanseze vreodata in directia din carte.

No comments:

Post a Comment