Monday, 5 December 2011

Nu va temeti de greci cand aduc daruri


Septicflesh - The Great Mass 

Disclaimer: acesta nu este un album pentru puristii death sau black metal, nici pentru cei care prefera muzica clasica, dar daca in schimb va plac combinatiile stilistice dintre aceste genuri, alternantele de riffuri ornamentate din plin cu pasaje simfonice ample, atunci ati putea probabil gasi ceea ce cautati in The Great Mass. Asta asa, ca sa nu ziceti ca nu v-am prevenit de pe ce pozitii plecam, desi pentru cunoscatorii genului era suficient sa spun un singur cuvant, titlul albumului precedent, Communion, ca sa va dati seama incotro ne indreptam. Exista mai multe puncte comune: faptul ca ambele au fost inregistrate impreuna cu Orchestra Filarmonicii din Praga, compozitia partilor simfonice este din nou in grija chitaristului Christos Antoniou, productia este una foarte curata, ca si mixajul, de ambele ocupandu-se Peter Tagtgren,  totul face din acest album o continuare fireasca a renasterii trupei, inceputa odata cu Communion. 
Pe The Great Mass, Septicflesh reuseste sa balanseze in mod ideal forta si agresivitatea cu grandoarea muzicii simfonice, alternand pasaje bombastice cu riffuri si blastbeat-uri violente, energia dezlantuita cu sensibilitatea si, pe alocuri, teatralitatea. In booklet, fiecare piesa este precedata de un psalm, care reflecta conceptiile de viata ale lui Sotiris Vayenas, autorul lor, majoritatea contin intrebari ce invita la reflectie si carora incearca sa le dea un posibil raspuns muzical. Structura pieselor este relativ simpla, inca de la prima ascultare unele pasaje raman in minte si te trezesti fredonandu-le fara sa vrei. Acum cateva luni, cand am auzit pentru prima oara albumul, am zis "ok, placut de ascultat" dar o vreme n-am revenit asupra lui, insa cand am cumparat discul, avand in fata si bookletul si ascultandu-l in versiunea de calitate maxima, s-au schimbat lucrurile... Sa zic din nou "multumesc Brandusan pentru concert"...? Hai ca ma abtin...
Sa revenim la lucrurile frumoase: albumul se deschide cu The Vampire from Nazareth, o piesa despre violentele comise in numele religiei. Mezzosoprana Androniki Skoula da startul ceremoniei, intr-un crescendo orchestral peste care curand se suprapun vocea growl si ritmul dezlantuit. Refrenul iti da senzatia ca asisti la o slujba intr-o catedrala gotica, prin corul amplu si solemn.
A Great Mass of Death, piesa care da titlul albumului, este o piesa despre existenta si non-existenta, despre moarte, in care lirica sumbra si fara speranta este sustinuta de una dintre cele mai agresive compozitii ale albumului, cu un blastbeat dezlantuit pe final.
Urmeaza doua piese pe care eu le numesc "geometrice", nu stiu daca s-a vrut o continuitate intre ele prin ordinea aleasa, dar ambele au in centru imagini emblematice pentru simbolistica mistica, triunghiul (sau piramida) si steaua cu cinci colturi (sau pentagrama). Pyramid God si Five-Pointed Star. Trupa reuseste de minune sa transpuna muzical mesajul textelor, combinand influentele etnice, pasajele orchestrale cu agresivitatea chitarilor si tobelor, crescand treptat, din ce in ce mai tensionat si mai alert, pentru a se dezlantui apoi in riffuri precise si taioase.
O piesa oarecum atipica pentru album, Oceans of Grey, de influenta gothic metal, ne vorbeste despre amnezie, perceputa ca un fel de moarte, prin anihilarea tuturor experientelor de viata odata cu pierderea memoriei. Eleganta formei este sustinuta din nou de vocea mezzosopranei si de notele vibrante ale instrumentelor cu corzi.
The Undead Keeps Dreaming este revendicata drept o experienta  din copilarie a textierului, dintr-o noapte a anului 1981, desi poarta imediat cu gandul la mitul lui Cthulhu. Atmosfera reuseste sa sugereze foarte bine starea de vis imbinata cu cea de semi-trezie, in care cosmarul si oroarea se insinueaza treptat. Dupa senzatia tensionata si apasatoare creata aici, Rising vine intr-o nota mai optimista, mai senina, cu o structura mai simpla dar foarte catchy. Nu avem insa timp sa respiram ca incepe Apocalypse, care se pravaleste furtunos asupra noastra pentru a se dilua apoi in pasaje orientale. Intr-un final triumfal, corul creeaza din nou o imagine ampla, puternica.
Mad Architect este o piesa despre haos, confuzie, greutatea de a face alegeri in viata, asemenea goanei printr-un labirint mult prea complicat din care incercam sa iesim dar constatam pana la urma ca totul este doar un mers in cerc... Haotic si nebunesc devine si ritmul piesei, riffurile furibunde simbolizeaza zbaterea nebuneasca, fara speranta de scapare, iar orchestra construieste in jurul lor un labirint maret si cuprinzator.
Albumul se incheie triumfal cu Therianthropy, care mie mi-a dat senzatia la primele note ca ar fi parca desprinsa din Lacrimosa. Daca intr-un varcolac sau intr-un trup posedat pot exista doua suflete in acelasi timp, acelasi lucru se poate spune si despre acest album: avem pe de-o parte latura poetica, plina de simboluri, care intr-o reprezentare muzicala ar fi data de orchestra, acorduri grandioase, vocea clean si cea feminina si apoi latura violenta si intunecata, altfel spus transpunerea simbolurilor intr-o forma agresiva, prin riffuri si batai de tobe sufocante, in care ritmul creste pana ce se transforma in haos, doua suflete care se completeaza cum nu se poate mai bine in acelasi trup, numit Septicflesh.

No comments:

Post a Comment