Saturday, 3 December 2011

Ploaia...



Jonathan Coe - Ploaia inainte sa cada 

De dincolo de moarte, Rosamond le dezvaluie urmaselor sale o istorie de familie, prin intermediul unor casete ce relateaza povestea a 20 de fotografii, destinate initial nepoatei verisoarei sale Beatrix, micuta Imogen, oarba din copilarie. Susan Sontag vorbea undeva despre fotografie ca amprenta, despre rolul sau de a inregistra o emotie. Intr-adevar, cele 20 de fotografii ce insotesc vocea naratoarei reconstituie, fiecare in parte, cate un moment din istoria a trei generatii, cu o tematica foarte complexa, ce surprinde mica istorie a unei familii in contextul marii istorii a transformarilor sociale ce au avut loc incepand cu 1938, data primei fotografii, pana in zilele noastre. Copila oarba devine o metafora ce intruchipeaza nu numai personajele care, la distanta de trei generatii, privesc niste fotografii ale unor persoane pe care nu le-au cunoscut niciodata, dar si a noastra, a cititorilor, carora ele ne sunt descrise dar niciodata aratate, casetele aducand in acest caz nu numai bine-venitele si lamuritoarele explicatii, dar si contextul, parfumul unei epoci apuse.
In destinele eroinelor, iubirea si ura intre mame si fiice, lipsa incercarii sau incapacitatea de a comunica, de a gasi un limbaj comun se impletesc necontenit... Rosamond a fost toata viata sa lesbiana si nu a avut urmasi; in schimb Beatrix, verisoara sa, a avut mai multi copii. Unul dintre acestia, Thea, si-a purtat destinul nefericit prin lume, cautand intreaga viata iubirea si fericirea alaturi de barbati nestatornici. Pe Imogen, fiica sa nascuta din convietuirea intr-o rulota cu un cantaret hippiot, o va avea pe constiinta toata viata, fiindca ea, mama sa, este cea care i-a provocat orbirea, la varsta de 3 ani. Tarziu, cand casetele ajung in mana familiei urmasilor lui Beatrix, acestia incearca sa-i dea de urma lui Imogen.
V-ati prins deja, este o saga feminista, o carte atipica pentru Coe, asa cum nu l-as fi crezut in stare sa scrie. Totul pastreaza un ton melancolic si grav, dand senzatia anticiparii unor fapte neintamplate inca, ca o ploaie inainte sa cada, apasatoare ca o sentinta, o atmosfera incarcata in care pluteste tensiunea revelarii unor mistere necunoscute din viata unei familii, asa cum poate fiecare poarta in sine, dar multi nu ajung sa le impartaseasca, luandu-le cu ei dincolo de viata de aici... 
Am o oarecare pasiune pentru genealogie si m-am intrebat de multe ori daca in viata mea dinainte, cea care s-a scurs prin venele stramosilor, n-au ramas atatea lucruri nespuse, atatea gesturi, cuvinte, fapte, intamplari nedeslusite sau interpretate gresit, doar pentru ca poate cineva nu a stiut sau nu a vrut sa le clarifice la momentul potrivit (si da, am un strabunic care s-a sinucis din dragoste, pe ala il iubesc cel mai mult din negura intunecata a stramosilor pe care nu i-am cunoscut niciodata). Cumva la sfarsitul cartii ramai cu senzatia ca ploaia a cazut, a spalat si a dus cu ea tot ce se mai putea spune, ca unele lucruri au ramas iremediabil pierdute si imposibil de recuperat sau de recompus din fragilele fragmente de memorie, ca s-a descarcat o tensiune acumulata in norii de deasupra existentei noastre, dar in acelasi timp nimic nu va mai fi cum a fost sau cum ar fi putut sa fie daca sufletul s-ar fi deschis cat mai era inca timp.
Ma tem ca modul in care am prezentat aceasta carte sa nu o faca sa sune prea telenovelistic, ar fi o greseala, fiindca regasim aici acelasi Jonathan Coe cu scriitura cursiva si eleganta care ne-a dat Casa somnului, Clubul putregaiurilor  sau Piticii mortii, remarcabil prin modul in care se substituie naratoarei feminine pentru a da glas cu rabdare si iscusinta unor emotii si senzatii care, daca n-as fi vazut numele sau pe coperta, m-as fi gandit ca nu au cum sa aiba un autor barbat. Viata graviteaza intre intamplare si destin, intr-un cerc al coincidentelor aproape magice, care stabilesc legaturi peste timp, din anii '40 pana in zilele noastre. Lipsesc satira si ironia cu care ne-a obisnuit, dar cu aceasta carte dovedeste ca si atunci cand scrie literatura intimista o face cu succes. Puuutin cam melodramatic (probabil ca a ingrosat deliberat unele trasaturi din condei pentru a fi mai sigur ca s-a transpus adanc in mintea personajelor feminine), dar placut de citit.

No comments:

Post a Comment