luni, 30 ianuarie 2012

Emigrant USA

The Visitor (2007)

Cel de-al doilea lung-metraj al regizorului Thomas McCarthy, dupa The Station Agent, are un ton mai intunecat decat primul, dezbatand conditia emigrantului, in special a celui de origine araba, in America de dupa 11 septembrie, o tara ce tinde sa priveasca cu suspiciune, cu o doza de paranoia chiar, orice persoana ca pe un potential atentator.
Profesorul Walter Vale, interpretat de Richard Jenkins, unul din acei actori pe care i-ati vazut deja in zeci de rolisoare secundare insignifiante, ii stiti figura dar nu o puteti asocia cu un nume, preda economia dupa acelasi curs de zeci de ani, scrie o carte pe care tot intarzie sa o inceapa, ar dori sa invete sa cante la pian, in memoria sotiei sale, o pianista talentata care a murit, si se complace in general intr-o rutina mediocra din care nu prea vrea sa fie deranjat. Fiind constrans sa participe la o conferinta in New York, el isi va regasi vechiul apartament, pe unde nu mai trecuse de ceva vreme, ocupat de un cuplu de tineri emigranti, sirianul Tarek si senegaleza Zainab, care s-au stabilit in America ilegal si traiesc din arta lor, el cantand la djembe si ea vanzand bijuteriile pe care le creeaza.
Dupa momentul de perplexitate si confuzie,  intre Tarek si Walter se leaga o prietenie generata de curiozitatea si fascinatia profesorului fata de ritmul tobelor, insa aceasta nu va apuca sa se cimenteze prea mult fiindca Tarek este arestat. La New York va sosi si mama lui, Mouna, care ii va insufla lui  Walter, prin determinarea ei, o noua motivatie de a lupta pentru recapatarea libertatii fiului sau .
Filmul are ceva din Station Agent, prin felul in care stie sa vorbeasca despre oameni singuri care se intalnesc si se descopera. Muzica il ajuta pe protagonist sa iasa din carapacea in care se inchisese dupa pierderea sotiei, sa savureze din nou bucuriile vietii, sa-i pese de cei din jur si sa lupte pentru cauza lor, sa le faca mici surprize, sa-si recapete umanitatea. Dar imbratisand cauza lui Tarek, are de luptat cu birocratia, inflexibilitatea si rigiditatea sistemului. Imprejurarile fac astfel ca, dintre cei apropiati tanarului, sa fie singurul care are dreptul sa il viziteze in inchisoare, sa-i transmita cu discretie mesaje de la mama si iubita lui, sa-l incurajeze si sa-i asculte destainuirile induiosatoare, sa-l ajute sa-si aline dorul de muzica, senzatia de sufocare data de recluziune, sa-i fie aproape dar, ca toate filmele care sunt mai fidele vietii decat conventiilor artistice, sa se loveasca neputincios de barierele ridicate de legi.
Actorii sunt foarte naturali, sustin perfect tonul general de melancolie dulce-amara, printr-o nostalgica tristete ce pare adanc inradacinata in privirea lor, deloc resemnata, dar constienta de incapacitatea omului de a lupta impotriva unui sistem. Revolta este inutila, sala unde apropiatii se intereseaza de soarta emigrantilor inchisi este un loc al dezolarii si pierderii tuturor sperantelor, in care am auzit pentru cateva secunde vorbindu-se si limba romana, inflexibilitatea functionarului de la ghiseu care-si reprima orice manifestare de solidaritate sau caldura umana este inflexibilitatea unui serviciu in cadrul caruia cuvantul de ordine pare a fi "premisa de vinovatie".
A spune mai mult inseamna a dezvalui finalul, ceea ce nu doresc, asa ca ma opresc aici.

duminică, 29 ianuarie 2012

O altfel de istorie a lumii

Julian Barnes - O istorie a lumii in 10 1/2 capitole 

"Istoria lumii? Doar voci ale caror ecouri se aud in intuneric; imagini care ard cateva secole si apoi se pierd; povesti, povesti vechi, care par uneori sa se suprapuna; verigi bizare, conexiuni nepotrivite. Zacem aici, pe patul nostru de spital din prezent (ce cearsafuri frumoase si curate primim in ziua de azi), iar perfuziile din brate contin stiri zilnice, picurate una cate una. Credem ca stim cine suntem, desi nu prea avem idee de ce ne aflam aici sau cat va trebui sa ramanem. Iar in timp ce ne agitam si ne zvarcolim intr-o nesiguranta bandajata - suntem cumva pacienti voluntari? -, nu facem decat sa fabulam. Inventam o poveste despre acele fapte pe care nu le cunoastem sau nu le putem accepta; pastram cateva lucruri asa cum au fost si brodam ceva nou in jurul lor. Panica si durerea noastra sunt domolite doar printr-o fabulatie alinatoare; e ceea ce numim istorie". 
Constient de faptul ca o istorie acurata a lumii nu poate fi scrisa, Barnes nici nu-si propune acest lucru, pentru el istoria este alcatuita din tragedii sau farse, din naufragii individuale sau colective, din fragmente de viata puse cap la cap, insiruindu-se in timp. El reinventeaza cu aceleasi instrumente pe care le cunoastem, ironia, umorul, parabola, bogatia de referinte, intertextualitatea, din perspective inedite, o noua istorie, mai degraba a umanitatii decat a omenirii, parcurgand obsesiile sale de-a lungul timpului, nebuniile si ciudateniile unei specii pe care pasagerii clandestini ai Arcei lui Noe, aceiasi care pe la 1500 aveau sa faca obiectul unui proces pentru a fi uzurpat in sensul propriu al cuvantului jiltul episcolului de Besançon, fini "degustatori" de arta, dupa cum ii vedem in alt capitol, incearca in van sa o inteleaga. 
Dispuse intr-o ordine aleatorie ca moment in timp, cele 10 capitole au in vedere subiecte actuale, precum terorismul, ecologia, religia, anti-semitismul, violenta care a insotit  natura umana inca de la inceputurile ei. 
Intre capitolul initial, cel al salvarii speciilor pe Arca lui Noe, si cel final, o viziune personala a Raiului, in care oamenii primesc ceea ce-si doresc, si de obicei isi doresc atat de putin (precum personajul nostru care se multumeste cu sex, golf, cumparaturi, mancare sau discutii cu celebritati), dar la un moment dat ajung sa se plictiseasca, cand nu-si mai pot dori nimic, sunt dispuse celelalte povestiri, aparent independente, insa unite de un fir recurent, cel al cautarii, al nevoii de cunoastere, al liberului arbritru si mai ales al naufragiului. 
Fie ca este vorba de cel initial, al lui Noe, fie ca vorbim de un naufragiu moral, precum cel al personajului din capitolul doi, care se convinge ca interesul personal primeaza intotdeauna in fata celui colectiv si in unele momente altruismul isi pierde orice relevanta, ori de naufragiul Meduzei, imortalizat de Géricault in tabloul "Pluta Meduzei", unde Barnes inventariaza ceea ce se vede dar si ceea ce nu se vede in tablou, sau de cel al Titanicului ori al lui Iona in burta balenei, fie ca avem de-a face un naufragiu real care conduce spre unul moral ori cu unul moral, in cautarea unui pamant al promisiunii care, in virtutea liberului arbitru, refuza sa se arate, fie ca te afli pe Pamant sau pe Luna, unde o minge de fotbal aruncata poate sa zboare 400 de metri, nu exista niciun loc unde sa te poti ascunde de propriile incertitudini si indoieli, de nevoia de dovezi palpabile ale divinitatii, de nevoia de a nu te simti singur si abandonat. 
Totusi, tonul cartii nu este deloc unul sumbru. Dupa cum ne-a obisnuit Barnes in cartile sale, faptul ca abordarea este una ironica, cinica, dar plina de vivacitate in acelasi timp lasa loc unei concluzie optimiste sa se insereze in paranteza care constituie acea jumatate de capitol, "caci doar iubirea va ramane dupa noi".  Barnes este omul care mi-a sintetizat cel mai bine sentimentele privind existenta unei divinitati: "I don't believe in God, but i miss Him". Pentru unele din personajele cartii, prezenta divina are nevoie de confirmari si dovezi, pentru altii, absenta sa cere un alt mod de canalizare a credintei, concepte pe care sa le impartaseasca si sa le urmeze.
Poate nu ma pricep prea bine sa va spun de ce merita citita aceasta carte, si n-as vrea sa cad intr-un discurs patetic care nu este deloc in registrul ei, dimpotriva, cartea este imprevizibila si nu stii niciodata catre ce te poarta urmatoarea pagina. Aici crezi ca ai gasit Arca, dincolo ti se pare ca Noe insusi a fost dezvaluit omenirii avide de certitudini spirituale. 
Fictiunea se imbina cu istoria, eseul cu mitologia, conexiunile sunt surprinzatoare si adesea realitatea la care fac trimitere este chiar mai uimitoare decat daca ar porni de la premise livresti. De exemplu, astronautul care, intors de pe Luna, organiza expeditii la muntele Ararat pentru recuperarea Arcei fiindca o voce ii spusese ca asta trebuie sa faca, a existat in realitate, numele lui este James Irwin si a facut parte din expeditia Apollo 15, fiind al optulea om care a ajuns pe Luna.
Poate ca istoria ca stiinta ne intimideaza, dar "istoria nu este ceea ce s-a intamplat, ci doar ce ne spun istoricii ca s-a intamplat", dincolo de date sunt oameni, cu slabiciunile, lacomia si lasitatile lor, cu un instinct de conservare care i-a indemnat de-a lungul timpului la actiuni abominabile, precum crime, tradari, canibalism... fiecare actiune contribuie la desenarea unui tablou in care, asemenea "Plutei Meduzei", putine vor fi exprimate si mult mai multe cele omise sau necunoscute.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Sherlock Schwartzenegger Holmes



Sherlock Holmes: A Game of Shadows

Fiind vorba de un sequel, situatia e clara: daca v-a placut primul, probabil o sa va placa si asta. Actorii principali sunt aceiasi (Robert Downey jr. si Jude Law), regizorul este acelasi (Guy Ritchie), scenaristii difera, trageam speranta sa fie ceva mai buni decat cei ai fimului din 2009, dar dezamagirile nu mi-au fost inselate, cumva ii inteleg, ar fi fost ciudat sa schimbe brusc macazul si sa modifice total profilul personajelor.
Avem filmari frumoase, cadre spectaculoase, slow motion si prim-planuri pe personaj foarte placute ochiului care nu este interesat intr-un film doar de actiune, dar... Problema mea, pe care am avut-o si cu primul film, persista: ce legatura are acest super-erou in masura sa anticipeze miscarile adversarilor, sa le citeasca gandurile, sa se lupte ca un membru al trupelor de comando, sa strabata Europa in lung si-n lat, actionand mai degraba ca un smecheras de cartier cu personajul manierat al lui Sir Arthur Conan Doyle, pe care mi-l aduc aminte din cartile copilariei ca fiind un intelectual care-si baza solutionarea cazurilor pe logica, pe rationamente, pe deductii rezultate din cunostintele de anatomie si psihologie, nicidecum pe forta pumnului?! Si nu-mi aduc aminte sa fi fost genul hoinar prin lume, daca nu ma insel nu cred ca a parasit imprejurimile Londrei. Excentric pentru conventiile vremii si maestru al deghizarilor da, poate a mai mintit cate un politist, a mai ascuns niste probe, dar niciodata nu a aruncat vreun tren sau turn in aer... Pardon, blajinul domn Watson a fost cel cu turnul!
Existenta profesorului Moriarty mi-a scapat cu desavarsire in carti, recunosc, asa ca am cercetat putin sa vad ce si cum si am aflat ca apare in numai 2 din cele 60 de cazuri ale lui Sherlock Holmes prezentate in cartile lui Conan Doyle, iar Watson nu l-a intalnit niciodata. Oricum, ceea ce voiam sa argumentez nu este nicidecum ca filmul nu respecta sursa de inspiratie, am inteles ca nu era vorba despre o ecranizare a vreunei carti anume, ci faptul ca nu respecta deloc spiritul si particularitatile personajelor. De ce Sherlock Holmes? de ce nu orice alt nume? Ar fi fost un film onest de aventuri si n-as mai fi avut ce sa carcotesc din punctul de vedere al constructiei personajelor, dar care tot nu m-ar fi multumit pe deplin. Rezolvarile unor probleme sunt de cele mai multe ori foarte facile, mult sub demnitatea unui Sherlock. Dar un prieten intelept spunea, parafrazand o alta zicala, ca niciun personaj dintr-un film nu poate fi mai destept decat scenaristul. It's elementary, Watson!
Ca personaj feminin care-i insoteste in aventura apare Noomi Rapace, fata cu dragonul tatuat din versiunea suedeza (pacat ca a lasat dragonul acasa, n-am vazut pana acum un dragon tatuat, ar fi fost interesant!), nu-mi dau seama daca ea, actrita, este atat de lipsita de orice har, incapabila de o prestatie care sa lase o impresie asupra privitorului, sau rolul a fost de asa natura incat sa o faca stearsa si neinteresanta. Personajul interpretat de Rachel McAdams din primul film, pe care l-au omorat la inceputul celui de-al doilea (nu e mare spoiler, se intampla in primele 10 minute) era mai bine conturata, cu un caracter puternic, interesant.
Mai e nevoie de o concluzie? Da, un film de aventuri plin de toate cliseele posibile ale genului, ca multe altele produse de Hollywood, frumos filmat, merge bine cu popcoarnele, dar uitati de Sherlock, ii puteti spune... Vasile, de exemplu (un nume romanesc ales la intamplare, e mai sigur asa, cinematografia noastra n-a produs inca super-eroi, cu un nume englezesc riscam sa aflu ca e deja luat).

vineri, 27 ianuarie 2012

In jurul mesei 76

Michael Ondaatje - Masa pisicii 
In cel mai recent roman al sau, Ondaatje renunta la tonul si subiectele grave din Obsesia lui Anil, singurul volum de-al sau pe care il citisem pana acum, pentru a ne purta in lumea magica si plina de imaginatie a copilariei. Naratorul in varsta de 11 ani, Michael (autorul tine sa ne asigure ca, in ciuda mijloacelor literare specifice memoriilor si autobiografiei nu este vorba despre o carte generata de experiente proprii) petrece 3 saptamani pe transatlanticul Oronsay, pornit din Sri Lanka spre Anglia in anul 1954. In tot acest timp, el se va reinventa, se va imbogati cu experiente definitorii pentru formarea ulterioara a personalitatea sale, in compania celorlalti doi copii cu care se imprieteneste, tacutul si maladivul Ramadhin si volubilul rebel Casssius. 
Chiar de la inceput, de cand le sunt repartizate locurile la masa, ce aveau sa fie pastrate pe toata durata calatoriei, o comeseana a lui Michael remarca pozitia lor in "locul cel mai putin privilegiat", numind-o masa pisicii. In jurul acestei mese sunt adunate personaje ce-si poarta fiecare cu sine secretele, asemenea altor calatori.
Vazuta prin ochii de adult, calatoria, care la momentul respectiv nu parea ceva extraordinar, peripetiile sale fiind traite ca atare cu firescul copiilor capabili de mirare in fata celor mai banale lucruri si de naturalete in fata unor intamplari extraordinare, devine retrospectiv un rit al trecerii, o aventura ce capata proportii fabuloase. 
Michael isi aminteste cu nostalgie de acele zile in care explora impreuna cu prietenii sai un intreg univers plutitor, de pe punte pana in sala masinilor, propunandu-si sa faca in fiecare zi ceva interzis. Jocurile lor, uneori inocente, precum alunecatul pe podelele ude ale vasului, scufundatul in piscina pentru recuperarea lingurilor aruncate, exersarea spiritului detectivistic in incercarea de a afla cat mai multe despre vecinii de la masa duc uneori la expunerea inconstienta in fata pericolului, precum scena in care Michael si Cassius infrunta ciclonul legati pe puntea vasului. 
Dar nu doar poznele si ochii iscoditori ai copiilor fac din acea calatorie ceva ireal, ci multe dintre personajele pestrite ce populeaza vasul, fiecare cu ciudateniile sale, precum verisoara Emily, domnul Daniels si plantele lui, domnisoara Lasqueti, crescatoarea de porumbei, detinutul ce se plimba pe punte la lumina lunii, fata cu role, trupa de circ, vraciul ayurvedic ce ingrijeste un nobil blestemat de un calugar vrajitor sau baronul care fura din cabine. 
Copiii, in inconstienta si puritatea lor, devin instrumente ale destinului, de manipulare sau de implinire a profetiilor. Povestea are implicatii sau ramificatii si in viata de dupa debarcarea in Anglia, unde relatiile se dizolva, se dilueaza sau se refac peste timp. La aceasta viata de dupa se refera naratorul ca fiind "viata mea actuala", ca si cum timpul petrecut pe Oronsay apartine unei alte epoci, unei alte existente. Intr-adevar, asa a perceput-o atunci, ca pe un timp dilatat, in care totul era posibil. Trecerea din ocean in Marea Rosie a fost resimtita ca o ingustare a libertatii, o poarta care se inchide inaintea aventurii, moment ce coincide si cu aparitia la bord a mortii. 
Mi-a placut modul in care se imbina in carte registrele stilistice, pe alocuri ai impresia ca citesti un roman de aventuri pentru copii, apoi apare tonul nostalgico-melancolic specific memoriilor, tuse lirice pe ici-pe colo si un simt de observatie bazat mai mult pe instinct si pe imaginatie decat pe analiza rece, lucida. Mi-a placut si felul cum se imbina povestile, cum se construiesc treptat din ramificatia de portrete create din perspectiva usor naiva a copilului si punerea cap la cap a detaliilor din perspectiva adulta, unele scene au si umor, cum este cea a vizionarii unui film, mai intai de pasagerii de la clasa intai apoi de ceilalti, pe punte, cand furtuna se pregateste sa loveasca vasul. 
Fictiunea este pentru natura umana un resort foarte puternic cateodata, ce tinde sa se substituie realitatii, sa recreeze evenimentele dintr-o perspectiva cosmetizanta, sa ne ajute uneori sa trecem mai usor peste ceea ce nu vrem sa vedem ca atare. Pentru copilul de 11 ani, ulterior devenit scriitor, fictiunea transforma realitatea intr-una mai intensa si mai plina de miraculos, ce avea sa-i infuenteze formarea, sa creeze niste noduri la fel de solide ca acelea care l-au tinut fixat intr-o noapte de neuitat de puntea navei purtate de ciclon, oferindu-i soliditatea si echilibrul necesare intr-o lume cu reguli diferite, in viata de imigrant ce il astepta la capatul calatoriei.

joi, 26 ianuarie 2012

Nasterea unei legende

The Water Horse - Legend of the Deep (2007)


Spuneam acum ceva timp ca voi incerca sa urmaresc si celelalte aparitii cinematografice ale lui Alex Etel, asa ca am pus mana pe acest film, pentru copii si parinti, in care Nessie, inainte sa devina celebrul si misteriosul monstru din Loch Ness, primeste numele Crusoe, se naste dintr-un ou gasit de micul Angus pe plaja si creste intr-un castel din Scotia, aratandu-se un animal de companie foarte simpatic si jucaus. 
Filmul mi-a dat senzatia de E.T. meets El Laberinto del Fauno: pe de o parte este confruntarea oamenilor cu miraculosul, cu o creatura incredibila, modul in care interactioneaza cu ea, starile pe care le provoaca, de la fascinatie, afectiune si bucuria de a avea un prieten, pana la uimire, groaza, teroare si dorinta de a il anihila, pe de alta avem un copil sensibil, introvertit, izolat, care nu accepta ca tatal sau nu se va mai intoarce niciodata de la razboi si se refugiaza in lumea lui magica, numai ca de data aceasta magia este reala, copilul traieste o poveste adevarata, la care incet-incet ii face partasi si pe cei dragi. 
As putea defini filmul drept "simpatic", un cuvant care inglobeaza, pe langa sentimente pozitive si niste retineri: in primul rand, partea de inceput, intalnirea cu povestitorul, mi se pare oarecum fortata, dar presupun ca isi gaseste ratiunea de a fi la final, pentru sugestia de continuitate. Apoi, este simplut tare ca mod de conturare a personajelor si mesajelor: cei buni sunt buni, cei rai sunt rai si urati, binele invinge, prietenia si spiritul de sacrificiu sunt valori solide. N-am inteles rostul personajului Lewis Mowbray (poate ca intermediar al relatiei mama / fiu?) si in general de ce se afla in film in loc sa fie la razboi ca un patriot ce se presupune ca era, vindecat de ranile trecute. Dupa ce m-am minunat atat ce peisaje superbe sunt in Scotia, parca ar fi Noua Zeelanda, am aflat ca filmarile chiar au fost facute in Noua Zeelanda :) Nici asta n-am inteles de ce, nu era Loch Ness destul de pitoresc pentru a aparea in film in rolul de... Loch Ness?? Animatia nu surprinde, e decenta, pare sa se fi pus mai mult accentul pe miscare, pe inglobarea imaginilor generate pe calculator in decorul real, pe interactiunea cu personajul Angus decat pe mimica propriu-zisa a creaturii... evit sa o numesc, n-as sti cum: cal de apa? dragon? dinocaine?! Un... water horse! 
Legatura sa stransa cu copilul il face pe acesta din urma sa isi recapete dorinta de viata, sa depaseasca absenta instalata in viata lui si apoi sa accepte ca prietenia inseamna si despartire, si redarea libertatii fiintei de care te-ai atasat pentru a-si urma drumul liber, in apa, mediu care la inceput i se pare ostil copilului, dar Crusoe il va proteja si-l va purta in calatorii fascinante in abisurile lacului. Si aici apare o alta inconsecventa a filmului: dupa ce baiatul este plimbat prin strafundurile lacului mult mai mult decat ar putea unii dintre noi sa-si tina respiratia sub apa, la un moment dat, intr-un moment al filmului ce se doreste tensionat, el cade in apa si-si pierde imediat cunostinta... 
Dar sa nu ne legam de detalii, nu e chiar atat de prost pe cat va asteptati dupa tot ce-am spus pana acum :) 
Filmul ramane pe ansamblu o experienta placuta, punctele forte fiind decorurile, Alex Etel si Emily Watson in rolul mamei lui Angus, minusuri are destule, dar o nota de trecere tot primeste.

miercuri, 25 ianuarie 2012

O misiune umanitara

A. B. Yehoshua - Misiunea directorului de resurse umane 

O persoana in a carei judecata literara limpede si jucausa am de obicei multa incredere s-a aratat incantata de cartea asta asa ca, desi statea pe un raft sub un teanc de Barnes si McEwan mult mai tentant pentru mine la momentul de fata, a capatat prioritate si iata-ma-s cu ea citita... Noroc ca nu a fost prea lunga, nu stiu daca as fi avut rabdare s-o termin daca se mai intindea mult. Previzibila si tezista, povestea curge spre un final usor de intuit inca de la primele pagini. 
Dar sa o iau cu inceputul: cartea infatiseaza povestea unei transformari, cea a unui director de resurse umane umane in cadrul unei mari intreprinderi de panificatie, care afla ca una dintre sutele de angajate ale lor a murit in urma unui atentat in Ierusalim. Pentru apararea reputatiei firmei pe care o reprezinta, este nevoit initial sa prezinte o pozitie oficiala, dar la un moment dat aceasta nu se dovedeste de ajuns si el va porni intr-o calatorie de repatriere a corpului, de regasire a propriei umanitati, de descoperire a sinelui. Femeia moarta este singura care capata un nume, unul cu rezonanta slava, in timp ce celelalte personaje vor fi desemnate prin functia lor sau printr-un apelativ definitoriu, precum Vipera, ziaristul care acuza compania de lipsa de sensibilitate si doreste sa scrie un articol muscator la adresa sa, in care sa infiereze lipsa oricarei preocupari pentru soarta angajatilor, pentru asumarea responsabilitatii in ceea ce-i priveste. 
Intreaga poveste se invarteste in jurul cautarii, al descoperirii unui sens in toata aceasta intamplare tragica, al vinovatiei si gasirii unor resorturi interne care, intr-o tara zguduita de atentate, in care viata este permanent in primejdie, sa dea raporturilor umane o semnificatie, pe care ziaristul pare sa o gaseasca in justificarea pe care o da placerii publicului de a citi despre atentate: "Nu e un subiect strain si indepartat, ci real si posibil. Oamenii se gandesc la viata lor. Daca te uiti la oamenii din cafenele, observi, pe langa deprimarea si resentimentele intiparite pe chipurile lor, si un fel de incantare ca au supravietuit, ca sunt vii." Intr-o lume in care nesiguranta zilei de maine este prezenta si palpabila, nevoia de a face ceva definitoriu astazi este mai mare decat atunci cand iti inchipui ca ai tot timpul la dispozitie. 
Directorul de resurse umane nu pare sa fie constient de aceasta nevoie pana cand patronul firmei nu il impinge tot mai departe, pana nu-l angajeaza si-l implica tot mai mult in povestea femeii, declansandu-i resorturile interne ale compasiunii si angajarii. 
Lumea are nevoie de umanitate, omul s-a desensibilizat tot mai mult in prezenta tragediei, si-a activat mecanismele de protectie care uneori au nevoie de un imbold pentru a cadea si a lasa compasiunea si solidaritatea sa iasa la lumina. Insa cartea tinde sa fie prea lunga pentru putina consistenta a dezvoltarii ideilor, prea fortata alegoric spre final, modul de infatisare a sentimentelor si resorturilor interne ale personajului nu ma conving, conflictul sau interior mi se pare pe alocuri construit confuz si inconsecvent. Mi-au placut gaselnita cu inserarea fragmentelor din marturiile martorilor, ironia cu care este tratat aparatul birocratic, intentia cartii este nobila dar prea evidenta, prea moralizatoare, ma lasa complet rece pomposenia cu care este in general prezentata cartea, ca si cum ar fi marea revelatie literara a catharsisului prin implicare, prin actiune. Parca-i lipseste ceva care sa provoace, sa starneasca mintea si participarea afectiva, poate faptul ca e putin exagerata, dusa spre neverosimil ma face sa cred ca-si pierde din puterea mesajului, alegand o metafora banala, tocita, pentru a prezenta trezirea constiintei. Pe ansamblu, cartea a cam trecut pe langa mine si eu pe langa ea, tind sa cred ca suntem oarecum amandoi de vina, si eu, si autorul.

marți, 24 ianuarie 2012

Less is more

The Station Agent (2003)

Vorbim aici despre filmul de debut ca regizor al lui Thomas McCarthy, mai cunoscut ca actor, dar nominalizat la Oscar pentru scenariul din Up. Filmul a luat ceva premii pe la festivalurile independente, inclusiv BAFTA pentru scenariu original si Premiul Publicului la Sundance, insa recunosc, nu mi-a atras atentia inainte de Game of Thrones, unde l-am descoperit pe Peter Dinklage drept un actor demn de urmarit si am hotarat ca ar cam fi cazul sa-i vad toate filmele. Omul asta nu este actor fiindca este pitic si cinematografia are nevoie din cand in cand si de astfel de personaje, ci dimpotriva, in ciuda faptului ca este mic, este un mare actor. Ca sa fie si mai mare concentratia de Globuri de Aur 2012 pe metru patrat, in film mai apare si recent laureata Marylin Monroe, Michelle Williams, intr-un rol secundar. 
Scenariul a fost scris special pentru cei  trei actori principali, asa ca rolurile le vin ca o manusa: cand singurul prieten al lui Fin (Dinklage) cu care impartasea pasiunea pentru trenuri moare lasandu-i mostenire o statie de tren dezafectata dintr-un loc izolat, se hotaraste sa se mute in ea, pentru a trai in singuratate, departe de privirile batjocoritoare sau condescendente ale societatii, care nu se sfieste sa-l marginalizeze, sa faca glume sau ironii legate de nanismul sau. Acolo ii va cunoaste pe expansivul vanzator de hot dogs cubanez Joe (Bobby Cannavale) si pe Olivia (Patricia Clarkson), o pictorita care sufera in urma divortului si a pierderii fiului sau. Desi Fin este un solitar si nu-si doreste decat sa fie lasat in pace de toti cei din jur, cei trei vor ajunge sa se imprieteneasca, uniti pe undeva chiar de singuratatile lor, de sentimentul de gol, de nevoia de a-si proiecta asupra cuiva sentimentele si de a-si comunica si impartasi pasiunile si preocuparile. 
Filmul nu se abate de la manierismele si cliseele genului indie, insa reuseste sa surprinda prin amestecul de melancolie si umor, inteligenta si emotia dialogurilor si tacerilor, conturarea personajelor, grija pentru imagini si cadre, este unul din acele filme care ne fac sa redescoperim poezia lucrurilor simple, sa speram ca dincolo de orice drama exista ceva care ne poate motiva, care ne poate infrumuseta existenta, trebuie doar sa privim in jur cu mai multa atentie. 
Mizantropismul lui Fin, carapacea creata pentru a se apara de deziluziile cauzate de statutul sau, vor ceda pana la urma in fata onestitatii unor oameni care nu se sfiesc sa puna intrebari considerate de obicei lipsite de diplomatie, care ii accepta situatia cu firescul si sinceritatea sufletelor deschise. De multe ori precautiile ascunse in spatele cuvintelor pot face mai mult rau decat o abordare directa, fara prejudecati, ce poate crea o apropiere mai reala. 
Fin este pe undeva Dinklage insusi, care marturisea ca in special in adolescenta a trecut prin aceleasi accese de furie, revolta si frustrare generate de situatia sa, dar mai apoi a invatat s-o accepte cu seninatate si sa-i fructifice avantajele, cum ar fi un anume magnetism al blondelor inalte si sexy :). Cateodata "less is more", dupa cum ne-o dovedeste si acest film, care nu are nevoie de artificii tehnice pentru a obtine un rezultat natural, plin de prospetime, ce nu poate sa nu atinga o coarda sensibila.
N-as sti prea bine sa traduc conceptul de "station agent" in romana, initial am crezut ca ar fi vorba despre un sef de gara, cel care dirijeaza si supravegheaza mersul trenurilor, insa o explicatie din film mi-a dat de inteles ca este mai mult decat atat, este cel care se ocupa de tot intr-o statie, un fel de acar - vanzator - supraveghetor a tot ceea ce tine de administrarea sa. Pentru Joe si Olivia, dar si pentru bibliotecara Emily sau pentru micuta Cleo, Fin este depozitarul nelinistilor, intrebarilor, gandurilor, curiozitatilor, omul in fata carora au incredere sa se destainuie, un prieten pe umarul caruia pot plange sau de la care pot invata lucruri la care nu se gandisera pana atunci, precum date despre istoria trenurilor din America. Fiecare om are nevoie pana la urma de un "station agent" al sau, care sa ne ajute sa functionam in continuare, sa ne punem la loc piesele imprastiate,  sau doar sa fie acolo, cu tacere si discretie, atunci cand simtim nevoia unui reality check.

luni, 23 ianuarie 2012

Sufletul unui tablou

Pierre Assouline - Portretul 

 Nu stiu altii cum sunt, dar eu am avut de cateva ori senzatia, aflandu-ma intr-o expozitie de tablouri in fata unor portrete, ca ochii de pe panza ma scormoneau, ma analizau sau incercau sa-mi transmita ceva. Mi se parea ca portretul ar putea afla mai multe despre mine, prin simturi ce scapa perceptiei oamenilor reali, vii, decat eu despre el sau decat mi-as dori sa las sa se vada. Se pare ca si altii sufera de acest mic dram de paranoia, din moment ce tocmai un portret, cel al baroanei de Rotschild pictat de Ingres, l-a inspirat pe Assouline sa-l transforme in personajul narator al acestei carti. Daca editia in limba franceza are pe coperta intreaga imagine a panzei, versiunea romaneasca publicata la editura RAO pastreaza doar un detaliu sugestiv al acesteia, un zambet misterios dincolo de care se ascunde cunoasterea a doua secole, un gest neterminat de sprijinire a barbiei cu mana si o privire scrutatoare, ce strabate timpul si analizeaza oamenii, epocile, moravurile. 
Urmaresc de ceva vreme blogul lui Assouline si eruditia sa, transpusa intr-o imbinare de biografie si referinte cultural-istorice, informatii prezentate intr-un stil prietenos, dezinvolt, accesibil, natural fac deliciul a mii de cititori, transformandu-l in cel mai de succes blog literar din lume. Acelasi stil este adoptat si in Portretul, un hibrid de genuri literare, care desi ar contine suficiente date pentru a se transforma intr-un incantator roman sau intr-o biografie bine documentata prefera sa se pastreze undeva la limita dintre cele doua. 
Dinastia Rotschild a luat fiinta la sfarsitul secolului XVIII cand un bancher din Frankfurt, tata a cinci copii, i-a adunat in jurul sau si le-a expus principiile bazate pe prundenta a ceea ce avea sa duca la cea mai de succes intreprindere financiara a tuturor timpurilor: averea va trebui sa fie pastrata doar in familie prin casatorii in interiorul sau, solidaritatea intre frati sa ramana nestirbita, femeile nu aveau dreptul de a se amesteca in afaceri, puterea de semnatura nu trebuia delegata decat unui alt Rotschild. Fratii au pornit fiecare in diverse colturi ale Europei, la Londra, Paris, Viena si Napoli, unde au avut descendenti si, respectand principiile si valorile familiei,  i-au dat averii dimensiuni monumentale. 
Betty de Rotschild, casatorita cu unchiul sau James, a trait la Paris, unde intre 1844-1848 avea sa fie pictata de Ingres. In 1886 ea va muri, insa din acel moment va incepe sa traiasca in tablou, pretextul fantastic al cartii de fata, o calatorie in istoria unei familii in contextul unei epoci, printr-o poveste evocata la persoana intai ce ofera prilejul unei incursiuni in doua secole in care destinul dinastiei Rotschild a marcat fata lumii si a fost marcat de schimbarile acesteia. 
In salonul sau, Betty a vazut perindandu-se, mai intai din postura de gazda si apoi din cea de tablou scrutandu-si de pe un perete invitatii familiei, figuri importante ale lumii politice, bancare, literare, precum Chopin, Rossini, Ingres, fratii Goncourt, Heine, Proust, un scriitor "dintre aceia care stiu sa planga cu lacrimi invizibile", asa cum insasi ea o va face urmarind destramarea familiei prin convertiri si casatorii cu crestini, jaful nazist din perioada celui de-al doilea razboi mondial, traind chiar si ca portret aceleasi incertitudini privind soarta sa precum milioane de alti evrei. Tot ceea ce afla Betty ca martor mut al epocilor viitoare, tot ceea ce rememoreaza din trecutul sau nu poate folosi acum decat propriei "edificari in absolut". Asa ca discretia, o calitate pe care a trebuit sa si-o insuseasca bine de-a lungul vietii, o va urmari si dincolo de ea: "Cand esti nevasta de bancher in aceasta lume, trebuie sa te astepti sa fii depozitara multor incurcaturi. Idealul in conversatie este uneori sa reusesti sa taci si sa te potrivesti in tacere, in loc sa incerci cu orice pret sa umpli ceea ce se considera a fi timpi morti". 
Priviti de unii cu ostilitate, precum fratii Goncourt, perceputi ca personaje doritoare doar sa-si etaleze o opulenta lipsita de gust, membrii familiei Rotschild au dovedit intotdeauna spirit pragmatic, reusind sa-si sporeasca fabuloasa avere, sa-si faca numele sinonim cu banii, cu puterea bancara. Betty analizeaza fara ranchiuna diversele perceptii asupra familiei sale, dar si asupra sa, ca tablou ce a suscitat multe nedumeriri si interpretari. Prin glasul ei, Assouline incearca sa aduca o noua perspectiva asupra receptarii, fie ea sociala sau artistica: pozitia picior peste picior in care a fost surprinsa baroana, vazuta ca indecenta de unii critici, poate fi si un semn de nerabdare, de dezinvoltura sau libertate asumata, deplangand lipsa de empatie a analistilor fata de artisti si modelul lor.
Vad Portretul ca pe o metafora a vietii de dupa moarte. Posibilitatea baroanei de Rotschild de a-si justifica faptele, parerile, de a se apara de acuzatiile mai mult sau mai putin fondate aduse familiei sale, de a-si depana povestea este o a doua sansa la viata. Noaptea, cand oamenii tac, tablourile incep sa prinda glas, sa converseze intre ele, sa-si povesteasca istorii pe care nu le putem auzi. Tot asa, la sfarsitul vietii, cand oamenii dispar din aceasta lume, tablourile ramase in sufletul celor ce i-au cunoscut sunt singurele care mai pot vorbi.

duminică, 22 ianuarie 2012

Legalizati marijuana!

Clearing the Smoke: The Science of Cannabis 

Documentarul, de aproximativ o ora, realizat de o televiziune americana poate fi vizionat integral aici si propune o privire obiectiva, din perspective pro si contra, asupra utilizarii marijuanei medicinale, continand pareri ale utilizatorilor inclusi in programul guvernamental (program sistat in anii '90 de guvernul american), ale unor medici care au observat la pacientii lor imbunatatiri considerabile ale starii de sanatate date de efectul canabisului asupra organismului dar si ale celor care privesc cu scepticism sau dispret aceasta metoda de tratament, ca tinand mai mult de medicina naturista. Pe baza unor cercetari efectuate de-a lungul mai multor ani, s-a constatat ca este mai eficienta decat opiaceele si aspirina in combaterea durerilor, inlatura senzatia de greata data de chimioterapie sau ajuta in prevenirea crizelor in cazul unor boli nervoase. 
Daca pana in anii  30-40 era folosita ca tratament la scara larga, dupa aceea a incetat sa fie prescrisa si, ulterior, a fost introdusa in categoria drogurilor de risc maxim, alaturi de cocaina si heroina, in timp ce opiumul, morfina, metamfetamina sunt in categoria 2, putand fi recomandate in continuare pacientilor. 

Recunosc, documentarul in cauza este pentru mine doar un pretext, un punct de pornire in exprimarea unor optiuni, nedumeriri, nelamuriri pe care le am de mai multa vreme, din moment ce multe dintre argumentele dezbatute sunt valabile si pentru marijuana nemedicinala. Tara arde si baba se piaptana, veti spune, probabil demersul meu pare multora la fel de deplasat ca si al celor cativa indrazneti care au iesit in Piata cu pancarte cu "Legalize weed!" si au fost repede alungati de multime. De ce?! Intr-un loc unde oricum fiecare protesta pentru orice-l interesa sau nu, de la nemultumirile sociale si politice pana la cele ale suporterilor de fotbal privind interdictia intrarii cu torte pe stadioane (in locul lor as fi protestat mai curand pentru netransmiterea CM de fotbal din 2018 si 2022, dar oricum lumea se sfarseste anul asta, asa ca who cares?) de ce "iarba" a ajuns un fel de tabu social? Exista multa dezinformare, exista la fel de multa rea-vointa si interese ale companiilor farmaceutice, exista prejudecati publicistice adanc plantate, confuzie si un mic dram de realitate de la care se porneste... 
In tara care a legalizat pentru o vreme plantele etnobotanice, mult mai periculoase si tratate chimic pentru a crea dependenta (dupa cum s-a vazut cu rezultate tragice pentru unii), de ce mult mai inofensivul si naturalul canabis continua sa reprezinte un tabu?
Argumentele pro si contra sunt numeroase si, punandu-le cap la cap, s-ar putea obtine o privire echilibrata asupra beneficiilor si contra-beneficiilor plantei. A o analiza necesita timp si resurse, fiindca nu doar THC-ul, principala substanta activa, poate provoca efecte dorite sau nedorite, ci o multime de alti canabizoizi continuti de planta. Cercetarile sunt scumpe, finantatorii greu de gasit, lipsa de disponibilitate a a publica rezultatele cercetarilor e mare, dat fiind monopolul industriei farmaceutice, care prefera sa ia mai degraba in calcul canabizoizii sintetici, un fel de marijuana creata chimic si ambalata sub forma de pilule, cu mai mult profit pentru ele dar cu mai putin efect pentru pacienti. 

Argumentele pe care le aduc in favoarea legalizarii (si nu vorbesc doar pentru uz medical) ar fi: 
1. Intr-o lume in care alcoolul si tutunul normal sunt legale, de ce aceasta planta, cu efecte mult mai putin drastice, ar continua sa ramana ilegala? Se tot bate moneda pe substantele toxice continute de o tigara de marijuana, dar exact aceleasi substante sunt continute si in tutunul normal, este un risc individual asumat de fiecare, nu avem nevoie de o protectie impotriva vointei noastre. Stim ca "fumatul provoaca cancer" (desi ar fi de discutat si aici, cel putin ca formulare, dincolo de cacofonie, exista o asertiune ce implica faptul ca automat toti fumatorii vor suferi de cancer, ceea ce este ilegal si abuziv) si totusi continuam sa fumam, macar in THC s-a dovedit ca exista compusi anti-cancerigeni.
2. Marijuana, spre deosebire de alcool, nu predispune la violenta. Nimeni nu i-a dat cuiva  in cap  pentru ca era high si si-a pierdut uzul ratiunii. Peace, maaan!
3.Marijuana NU provoaca dependenta fizica, nu exista niciun fel de dovezi in acest sens, spre deosebire de alcool si nicotina. Poate genera o usoara dependenta psihica, data de starea placuta, euforica, de dorinta de a o pastra cat mai mult, dar vrem sa repetam orice experienta care ne place, normal, tine de natura umana, nu de cea a produsului. 
4. De supradoza de alcool se poate muri, supradoza de marijuana nu exista, nu este fizic posibil sa fumezi cantitatea prevazuta pentru a ajunge in situatie letala. 
5. Marijuana, prin canabinoizii pe care-i contine, este un tratament usor si cu efect rapid impotriva durerilor reumatice. Evident, nicio companie farmaceutica nu si-ar dori ca un astfel de leac ieftin si eficient sa fie la indemana oricui...
6. NU exista dovezi ca episoadele psihotice, maniacale, depresive, de schizofrenie sunt generate propriu-zis de fumatul ierbii, par mai degraba o stare pre-existenta pe care persoana in cauza simte nevoia sa o "aline" cu un fum. Ar fi interesant un studiu facut in Olanda, tara in care fumatul este legal, am eu asa o intuitie ca nu ar depasi media europeana  a acestor cazuri, deci nimic nu duce la concluzia ca intr-adevar fumatul de iarba ar destabiliza psihic poporul, nu mai mult decat o fac politicienii prin masurile si legile adoptate, in orice caz. 
7. Ceea ce nu este interzis poate chiar sa-si piarda "aura" de mister pe care o are in randul adolescentilor, a celor care doresc sa experimenteze exact acele lucruri care le sunt refuzate. Nu va temeti ca s-ar imbulzi cu totii in primul magazin de iarba si ar cumpara baloti intregi, ar fi probabil doar o tentatie ocazionala, la o petrecere, la o intalnire cu prietenii, un mod de a se relaxa inaintea examenelor (da, are si aceasta capacitate de a calma, de a reduce stressul) mult mai putin nociv decat alte forme general acceptate de escapism. 
8. Cine fumeaza marijuana NU este un drogat, este ca si cum ai pune in aceeasi categorie ceaiul de valeriana si diazepamul sau fenobarbitalul.

Argumentele impotriva legalizarii sunt: 
1. Romania a fost rareori in istorie la nivel social si politic un stat cu initiativa (singurul contra-exemplu care-mi vine in minte este invadarea Cehoslovaciei), intotdeauna a tras cu ochiul in ograda vecinilor pentru a urmari tendintele, curentul, valul... Suntem pasivi ca niste boi in jugul UE si urmam calea majoritatii. 
2. Curentul promovat de mass-media este unul contrar, sustinut in mare parte prin dezinformare. M-a luat rasu'-plansu' la un reportaj in care crainica povestea cu o voce alarmata despre un amarat prins cu cateva grame de iarba cum ca ar fi traficant de "moarte alba". E verde, proasto, culoarea vietii, nu a mortii! 
3. Derivand din cele de mai sus, opinia publica este contrara, parca il si vad pe nea Ion dandu-si cu parerea in fata unui microfon: "noi n-avem ce manca si ei ne dau droguri". Poate nea Ion ar fi mai calm si mai senin dupa o tigara cu marijuana decat dupa o posirca de doi bani savurata la birtul din colt. 
4. Companiile farmaceutice au tot interesul sa nu se legalizeze ceva ce ar reprezenta o concurenta serioasa la unele dintre cele mai vandute analgezice si anti-inflamatoare. 
Date fiind toate acestea, probabil ca vor mai trece multi ani pana ca o planta mult mai benefica decat tutunul sa ajunga sa poata fi fumata in liniste de orice roman, evident, cu precautiile si restrictiile necesare care oricum nu ar fi respectate (ceva de genul:  "- M-a trimis tata sa-i cumpar tigari de-alea cu frunzulita verde. - Nu pot sa-ti dau, nu-i voie sa vindem minorilor. - Haide, tanti, ca nu-i pentru mine, e pentru tata! - Bine ma, ia de-aici!")
Atat am avut de spus: LEGALIZE WEED!

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Dupa ce cad mastile

Carnage (2011)

Doamne... ce traducere imbecila a titlului! Sa fi mizat compania de distributie de la noi pe un titlu menit sa atraga in sala tot felul de neavizati veniti sa vada un film cu impuscaturi, macete, cutite si alte obiecte ce pot provoca rauri de sange, care dupa primul sfert de ora se ridica si pleaca (neavizatii, desigur, nu raurile de sange)? Din moment ce au platit, n-au decat sa plece daca nu le place, este greseala lor ca nu stiu dinainte la ce film merg... 
Din punctul de vedere al asteptarilor, ele mi-au fost pe deplin confirmate, cei 4 actori, Kate Winslet, Cristoph Waltz, Jodie Foster si John C. Reilly (Reilly, Reilly, Reilly - asta a fost o dedicatie speciala pentru cel care habar n-am cum a ajuns pe blog cautand "fara Reilly", iata ca acum am si Reilly) dau un recital interpretativ, nu stii la care sa te uiti mai intai, fiecare are, pe rand, portia sa de glorie, de calm, de isterizare, de cinism, de depresie sau de inversunare in sustinerea ideilor.
Este suficient sa va priviti afisul pentru a vedea, pe scurt, despre ce este vorba: primul rand pe verticala ii prezinta pe toti calmi, senini, radiosi, sunt doua cupluri de parinti ale caror copii au avut o altercatie in urma careia unul dintre ei si-a pierdut doi dinti, parinti ce incearca sa discute, sa vada cum vor rezolva situatia din perspectiva morala si materiala: sunt datorate niste scuze? trebuie platit ceva? In continuare, nemultumirile si divergentele de opinii, de educatie, de mediu in care traiesc incep sa-si faca aparitia, tonul discutiei devine grav, resentimentele isi fac loc, pentru ca in final situatia sa explodeze, nervii sa cedeze, acuzatiile sa fie aduse fatis, taios, aliantele initiale sa cada si fiecare sa aiba cate ceva de impartit cu fiecare dintre ceilalti trei. 
Adaptare a piesei de teatru "Le Dieu du carnage" de Yasmina Reza, filmul pastreaza intru totul resursele teatrului, decorurile sunt minime (apartamentul new-yorkez al familiei Longstreet, parintii copilului batut, pe care cele patru personaje nu-l parasesc decat pentru a iesi pana la usa liftului), singurele mize ale filmului sunt scenariul si actorii, care il duc in spate cu brio. Scenariul reconsidera in perspectiva moderna teme vechi, precum  raportul dintre impulsurile primare si civilizatie, agresivitatea temperata de conventiile sociale, ipocrizia, divergentele de opinie care erodeaza viata de cuplu.
Poate ca replicile in sine nu ar avea aceeasi greutate, nu ar furniza acelasi grad de comic, ironie, sarcasm, puse in gura altor actori, dar pe cei patru este o placere sa ii privesti (fetele au si primit nominalizari la Gloabe pentru rolurile din Carnage) si nu m-am plictisit absolut deloc, chit ca am asistat in principiu la o controversa banala a doua familii. Fiecare personaj incarneaza un stereotip social, de unde si conflictele care iau nastere, generate de prejudecatile asumate sau inconstiente, de nivelul de educatie, de valorile la care se raporteaza. Aliantele si rivalitatile se distrug si se formeaza in functie de subiectul dezbatut: avem solidaritate familiala, solidaritate de sex, rivalitate feminina versus aliere masculina (pe care un whisky este intotdeauna in masura s-o consolideze :)), lupta in cuplu, lupta intre idei si aspiratii.
Ce mi se pare cel mai interesant la film este perspectiva din care priveste spectatorul, registrul detasat care i se ofera, faptul ca Polanski alege un ton care sa nu ne lezeze deloc sensibilitatile burgheze. Ne uitam, ne amuzam, eventual savuram un popcorn si o cola, dar plecam de la cinema senini, cu convingerea ca noi nu suntem asa, ca distanta dintre noi si ei este imensa, ca noi nu ne putem injosi in felul in care o fac ei,  nu ni se chestioneaza deloc integritatea umana, desi vedem cat de usor se poate dizolva si de cat de putin este nevoie pentru a dezlantui impulsurile primare care zac in fiecare dintre noi. Este parte a unui plan perfect, care ne face sa receptam drept o comedie tragismul conditiei noastre in toata splendoarea lui. Sa-mi asum partea de vina si sa recunosc ca pot deveni oricand un animal ghidat de instincte?! Mai bine nu, un lucru stiu sigur, n-as arunca hamsterul, imi sunt foarte simpatici :).

vineri, 20 ianuarie 2012

Aria Arch Enemy


Dupa ce am verificat de cateva ori afisul si m-am asigurat ca acest concert nu contine urme de Promusic Prod, am pornit cu veselie spre Arenele Romane pentru a vedea trupa care se bucura de prezenta sexy a celei mai bune voci feminine din death metal. 
Din punctul de vedere al spectatorului, organizarea a fost impecabila, fara cozi la intrare, fara probleme de securitate, fara factori care sa strice buna-dispozitie a amatorilor de muzici grele sau mai putin grele. Se poate si asa!
Si iata ca, la 19,30, dupa cum era anuntat, si-a facut aparitia trupa de deschidere a serii, pe numele ei Aria. Nu va speriati, nu i-ati ratat pe rusii care in anii '90 isi luau foarte in serios misiunea de Iron Maiden ai CCCP-ului (dar daca tot mi-am amintit de ei am vrut sa vad ce mai fac, se pare ca inca exista, chiar au scos album in 2011), nici pe acestia, este vorba de o trupa atat de noua incat pana acum se pare ca nici n-au apucat inca sa concerteze pe undeva, internetul este destul de zgarcit cu detaliile despre ei, singurul context in care apar este concertul de aseara. Si chiar daca experienta muzicala a membrilor sai este cunoscuta din alte trupe si proiecte in care au activat/activeaza, sa debutezi in deschidere la Arch Enemy este ceva bun de inscris in CV, nu conteaza ca stilul tau muzical se potriveste ca nuca in perete cu ceea ce urmeaza sa aduca pe scena headliner-ul, nu conteaza ca jumatate din public este plictisit si un sfert iritat, ei isi continua cu vitejie recitalul ce pare interminabil, "metalcore by numbers", bifam toate cliseele genului, condimentam cu putin groove, cu ceva Alice in Chains, Black Label Society, un piiiic de Megadeth, niste alternative, ceva brit-pop si salata e gata... La un moment dat prezentarea devine atat de statica si lipsita de inspiratie incat pana si vocalul pare plictisit de muzica pe care o canta. Just another band, nimic nou sub soare, bine ca a trecut... Si ca sa termin cu "rautacismele", instrumental nu sunt rai deloc, dimpotriva, puteau sa-si puna talentul si cunostintele in slujba unei cauze mai bune, dar catorva chiar le-au placut, deci pentru unii prezenta lor n-a fost chiar inutila, pentru mine da, sper sa nu ne mai intersectam caile concertistice. 
Oricum, armata celor vreo 500 de spectatori (cam cat de-o manifestatie la Universitate) tropaia nerabdatoare in asteptarea, pentru prima data in Romania, a celor de la Arch Enemy. Si au venit, cu energie, forta, pasiune. Nu spun asta pentru ca intotdeauna capul de afis primeste mai mult credit decat trupele de deschidere, la Venom, de exemplu, nu am simtit acelasi lucru, de fapt n-am mai simtit nimic vreo cateva zile, atat de tare imi vajaiau urechile, ci pentru ca baietii si fata ne-au incantat cu adevarat, au trecut prin toate albumele, au bifat toate piesele de rezistenta, My Apocalipse, Dead Eyes See No Future, We Will Rise, Nemesis. Un setlist complet, pentru cei interesati, se afla aici
Singurul lucru la care as avea putin de carcotit ar fi un pic de "cheating", in sensul ca se ajutau cam mult de inregistrari de pe banda, ma uitam pe scena uneori cu perplexitate si nu intelegeam de unde se revarsa bogatia de sunete. Totul s-ar fi rezolvat, si mi-ar fi facut o mare bucurie, daca l-ar fi avut in turneu si pe Per Wiberg, fostul clapar din Opeth, cu care au inregistrat anul trecut cel mai recent album, Khaos Legions. Dar deh, asa am eu asteptari nerealiste cateodata... Inteleg uzul sintetizatoarelor si efectelor cand ai o trupa care canta ceva mai simfonic, nu pot veni cu o orchestra intreaga, dar death-ul ca gen muzical mi se pare ca are resursele suficiente pentru a-si etala pe scena toata virtuozitatea, fara sa fie nevoie de "artificii".
Ascultand piese din diferite perioade, nu pot sa nu observ evolutia dinspre un death melodic, bazat pe riffuri cu impact puternic, spre un hibrid ce tinde sa duca din ce in ce mai mult spre latura core, spre o muzica in care acordurile prelungi tind sa inlocuiasca energia, melodicitatea data de imbinarea dintre ritmul sacadat si solo-urile cu tenta prog. 
Am remarcat precizia cu care s-a gandit fiecare element al concertului. Daca pentru alte trupe solo-ul este un moment de improvizatie, de revarsare a energiei si de inspiratie de moment, aici nu este cazul. A fost intai solo-ul de tobe, insotit subtil de o melodie de fundal, in care totul era calculat, pus la punct, probabil exersat indelung. A urmat mai tarziu solo-ul chitarilor, la fel de meticulos organizat. Nimic nu este lasat la intamplare, totul este prevazut exact, fiecare miscare este stiuta dinainte. 
Orice trupa, cand se afla pe scena, transmite, voit sau nu, un mesaj spectatorilor, dincolo de cel strict muzical, exprimat prin versuri, comunicare cu publicul, atitudine scenica. Nu putine sunt cazurile cand mesajul ajunge la receptor distorsionat, cand unele gesturi pot fi interpretate altfel decat ar fi crezut sau si-ar fi dorit membrii trupei. Si nu este destul sa stapanesti foarte bine un instrument pentru a avea capacitatea de a hipnotiza masele, de a transforma o prestatie intr-un show.
Ceea ce-mi transmite mie Arch Enemy este ca, dincolo de a fi foarte buni instrumentisti, cum sunt cei patru, ei acorda multa importanta si modului de prezentare pe scena, capacitatii de a ne mobiliza, de a ne ajuta sa  uitam, fie si pentru o seara, orice altceva din jur. Iar Angela Gossow, vocea ei plina de energie insotita si de o atitudine exploziva, reprezinta un plus important in acest demers, pacat ca multi spectatori au preferat sa inregistreze pe smartphone concertul, si nu pe retina si in suflet. Dar e treaba lor, cine-s eu sa-i judec?!
Pe 18 ianuarie a existat la Arenele Romane o arie Arch Enemy in care oamenii si-au unit vocile cu cele de pe scena, in care s-au dezlantuit pasnic intr-un indemn la anarhie, au aplaudat, au facut pogo sau headbanging. Dar, vorba cantecului, Yesterday is dead and gone, asa ca ne desprindem cu regret de momentul de magie pe care cei 5 l-au creat pe scena si ne vedem de ale noastre, pastrand insa amintirea unei seri frumoase.
 

joi, 19 ianuarie 2012

Putin despre Orwell si mai mult despre mine

George Orwell - Carti sau tigari

Cumpar si citesc, in medie, cam 10 carti pe luna. Nu este foarte putin, dar nici pe departe cat mi-as dori. In proportie covarsitoare, cam 97% sunt tiparite, din cand  in cand mai citesc si cate o carte in format electronic. Desi readerul mi se pare un suport destul de comod, prefer in continuare fosnetul filelor si mirosul de cerneala proaspat tiparita. Cred ca cheltuielile anuale pentru carti si tigari sunt relativ egale. Probabil ca daca as reduce din bugetul aferent tigarilor, nu ar creste cel prevazut pentru carti, imi place sa citesc ceea ce cumpar, nu iau niciodata o carte dupa principiul "sa fie, mi-oi face timp si de ea vreodata". In vremurile noastre, spre deosebire de epoca lui Orwell, lectura ramane o metoda ieftina de petrecere a timpului liber, biblioteci intregi gratuite asteapta la un clic distanta, la fel insa si televiziunea, ori filmele si jocurile distribuite gratuit online. 
Citesc in principal romane, eseuri, memorialistica, ceva critica literara (daca nu este scrisa in limbajul lemnos al celor care vor mai mult sa faca parada de propria eruditie decat sa-i explice cititorului de ce si daca o carte merita sa fie citita), niciodata corespondenta, indiferent de destinatar sau expeditor. Este o chestiune de principiu, de cand invatam in copilarie ca nu-i frumos sa-ti bagi nasul nechemat in treburile altora. Sunt impotriva publicarii scrisorilor, destinate sa fie citite de o singura persoana, pe care mostenitorii avizi sa mai stoarca un ban de pe urma vreunui stramos ilustru le expun indecent si fara respect privirilor curioase ale strainilor. Oricum, scrisorile vor disparea, poate peste 50 de ani urmasii nostri se vor delecta cu schimburile de e-mailuri dintre Liiceanu si Cartarescu (asa ca aveti grija ce si cui scrieti, oameni buni, mai ales daca sunteti persoane publice, ca nu se stie niciodata pe mainile cui vor ajunge!). Pe de alta parte, nimeni nu scrie e-mailuri lungi, mediul electronic nu prea predispune la divagatii poetice, asa ca indraznesc sa prevad ca nu vor ajunge la mare cautare iar corespondenta va disparea ca gen literar.
Asemenea lui Orwell, nu mi-as fi dorit sa fiu librar sau cronicar de carte. Ce ii uneste?! Ipocrizia, constrangerile de a spune minciuni despre carti, primul ca sa vanda, cel de-al doilea fiind platit sa faca asta, de o editura sau revista culturala, cu anumite orientari. Oamenii astia chiar nu sesizeaza ca-si pierd credibilitatea repetand iar si iar despre mai toate cartile prezentate ca sunt capodopere, ca tanara speranta de care n-a auzit nimeni pana acum este revelatia anului si urmeaza 3-4 nume grele cu care este comparata de-ti vine sa crezi ca valoreaza cat toti impreuna si mai mult decat atat?!
Libertatea gandirii si exprimarii este un subiect mult mai sensibil acum decat in urma cu cincizeci si ceva de ani, care clatina serios ordinea mondiala, mai ales de cand s-au inventat SOPA si ACTA
Constat cu tristete ca, desi medicina a evoluat, atitudinea fata de pacient in spitalele de stat romanesti nu este foarte diferita de cea din Parisul anului 1929. Pot sa apara sute de legi, pana cand nu se va schimba mentalitatea, senzatia de atotputernicie a medicilor in fata pacientilor, priviti ca simple obiecte ale muncii, nu vom progresa. Mai este nevoie sa reamintesc ca pacientul nu este vinovat de frustrarile cauzate de garzi lungi, salarii mici, conditii uneori precare de desfasurare a muncii?!
Care este legatura dintre cele de mai sus si carticica lui Orwell? Doar o rescriere personala si foarte succinta a eseurilor ce constituie prima parte a volumului. Cea de-a jumatate reuneste amintiri din copilarie, ironic grupate sub titlul "Anii bucuriei", din moment ce perioada respectiva se dovedeste cea mai neagra din amintirea autorului. La scoala St. Cyprian regasim pe undeva atmosfera de teroare si abuzuri asupra copiilor din cartile lui Dickens, unde pedeapsa corporala era la ordinea zilei si unde snobismul impunea un tratament preferential copiilor de familie buna. Propria copilarie ii serveste autorului drept punct de pornire pentru a face o analiza, cu ochi de adult, a educatiei din vremea maturitatii sale.Mai este nevoie sa amintesc ca si sistemul de invatamant romanesc scartaie din toate incheieturile?!
Daca vreti sa aflati mai multe despre cum era atunci, in prima jumatate a secolului XX, va recomand cartea, este unul din acele volume care te face sa cazi pe ganduri, sa intelegi ca, in ciuda progresului, putine lucruri se schimba cu adevarat intr-o suta de ani...

miercuri, 18 ianuarie 2012

Cat de departe ati merge pentru casa viselor?


Wai dor lei ah yut ho (Dream Home) - Hong Kong, 2010
 
Poate ca multi isi doresc o casa frumoasa, spatioasa, eventual cu vedere la mare, dar prea putini ajung sa-si indeplineasca visul. De multe ori, pentru a avea o locuinta modesta este nevoie de compromisuri, de sacrificii, de formalitati care, odata indeplinite, constati ca duc la si mai multe formalitati sau poate afli ca intre timp legea s-a schimbat si nu mai indeplinesti conditiile necesare pentru obtinerea unui credit ori ca vanzatorul s-a razgandit si a modificat pretul exact cand credeai ca ai reusit sa ai toti banii, fiindca preturile au crescut pe piata imobiliara, ori trebuie sa te multumesti nu cu ceea ce ti-ai dori, ci cu ceea ce iti poti permite...
In Hong Kong-ul anului 2007, apartamentele cu vedere la port pot ajunge si la 3200 USD pe metru patrat. Orasul arata ca un furnicar, dar fata lui s-a schimbat total in ultimii vreo douazeci de ani. Locuintele inghesuite cu aspect de ghetou au fost demolate si in locul lor dezvoltatorii imobiliari au ridicat cladiri luxoase, si nu de putine ori au apelat la metode mai putin ortodoxe pentru a obtine terenul necesar. Guvernul se pare ca are o colaborare fructuoasa cu Triadele in acest sens, Hong Kong-ul fiind un fel de Napoli al Asiei din perspectiva criminalitatii. Nimic nu este periculos sau imposibil pentru a convinge locatarii sa-si paraseasca locuintele saracacioase de la malul marii, de la intreruperea sistematica a curentului pana la infestarea zonei cu serpi. Cladirile saracacioase vor fi demolate si transformate apoi in imobile rezidentiale de lux.
Va suna similar cu ceea ce se intampla pe la noi? Case lasate in paragina sau incendiate ca sa "ajute" putin degradarea, multe dintre ele bunuri de patrimoniu,  pentru a elibera mai repede terenul? Cand ai un astfel de loc in mijlocul Bucurestiului, de ce sa nu i se valorifice potentialul maxim? Pe cine mai intereseaza ca o fi fost casa cine stie carei personalitati  sau ca are valoare arhitectonica? O casa memoriala nu aduce nimanui profit, pe cand o cladire de birouri cu pereti de sticla care sa oglindeasca intreaga mizerie umana a celui care a construit-o si a celor care au acceptat ridicarea ei fara niciun fel de consideratie fata de planurile de urbanizare este o mina de aur.
Sa ne intoarcem in Hong Kong insa pana nu ma motivez suficient cat sa ma transform intr-un Dexter al imobiliarelor, cam ca personajul din filmul nostru.
Cheng Lai-Sheung viseaza inca din copilarie la un astfel de apartament, si-a promis ca o sa-l ofere parintilor si bunicului sau, munceste din greu pentru a agonisi fiecare banut necesar, avand doua slujbe, insa treptat sperantele incep sa i se clatine si este nevoie sa improvizeze mereu, sa caute alte solutii, din ce in ce mai disperate. Extinderea macro-universului imobiliar, cu preturi in continua crestere, implica adaptarea micro-universului uman si gasirea altor surse de finantare. 
Pe de o parte avem drama unei vieti, cu imagini gri, mizere, cu o actrita foarte buna, Josie Ho, pe de alta parte scene violente, casnice macelarite cu aparatura din dotare, toxico-dependenti tinandu-si matele cu mana pentru a mai trage un ultim fum sau umbland cu bong-ul infipt in jugulara, un sot infidel cu fata strivita de fierul de calcat, o repriza de sex terminata cu o ejaculare abundenta de sange, o fata goala cu o scandura infipta in gura care se plimba prin casa ca un zombie, organe amputate, un intreg arsenal gore ce accentueaza cu sarcasm si ironie o situatie care, ni se spune la inceput, este bazata pe o poveste adevarata. Coloana sonora este un plus in  crearea atmosferei. Care este legatura dintre toti acesti oameni? De ce un macel care parea pana la un punct intamplator, rodul unei minti scapate de sub control, capata sens la final? De ce ajungi pe undeva sa empatizezi cu geniul malefic care a pus la cale toate acestea?  Sunt intrebari la care veti afla raspunsul daca urmariti filmul. 
Camera de filmat nu lasa nimic imaginatiei, totul este explicit, cu efecte speciale old school, pe undeva imaginea mi-a adus aminte de Scream. Lipsesc tensiunea, asteptarea, dezvoltarea lenta a filmului cu care ma obisnuisera filmele asiatice de gen, dar nu se incadreaza nici in linia masacrelor americane a caror singura logica este data de temperamentul maladiv sau sadic, totul are o motivatie si regizorul Ho Cheung Pang, care este si autorul scenariului, a reusit sa gaseasca, prin alternarea planului violent cu cel dramatic, care infatiseaza povestea unei vieti de zbateri si cautari, prin grija sa pentru imagine, prin mesajul social pe care a ales sa-l transmita intr-un mod cu atata impact vizual, echilibrul necesar pentru a salva filmul de la a fi catalogat drept un gore de duzina. Pentru a reteza stomacelor mai sensibile care totusi s-ar incumeta sa vada filmul senzatia de greata produsa de galetile de vopsea rosie folosite, modurile ingenioase de ucidere a victimelor sunt condimentate din plin cu elemente de ironie, dand senzatia unei glume regizorale constiente, ce incearca sa le reaminteasca sa se detaseze, ca nimic nu este real. 
Cei care considera filmul prea dur ar putea arunca o privire in jur, caci realitatea il intrece intotdeauna iar realitatea anului 2012 cu atat mai mult intrece relitatea din spatele fictiunii anului 2007. Chiar daca fara impact vizual, cele mai mari orori, cele care se petrec in intimitatea cabinetelor guvernamentale si a bancilor, sunt cele care ne afecteaza mai puternic si mai durabil.

marți, 17 ianuarie 2012

Melodia lucrurilor nevazute

Richard Harvell - Clopotele

Un castrato este un barbat care-si pastreaza la maturitate vocea de soprana, mezzosoprana sau contralto fie in urma unei operatii de castrare inainte de pubertate, fie ca efect al unei deficiente endocrinologice ce-l impiedica sa atinga maturitatea sexuala. In cazul celor care au suferit operatia, pe langa efectele vizibile (lipsa de pilozitate, lipsa marului lui Adam), are loc si o modificare a structurii scheletului, astfel ca ei cresc de obicei mult mai inalti decat media. Practica era frecventa in secolul XVIII si de obicei abuziva, ca si in cazul lui Moses, eroul nostru. Data fiind varsta frageda la care se facea operatia, cel in cauza nu avea drept de optiune, fiind transformat fara voia sa intr-un "inger", deopotriva adulat si dispretuit de comunitate. 
De obicei proveneau din familii sarace, carora fie nu le pasa de mutilarea fiului lor, fie ii vedeau drumul spre glorie ca pe un mijloc de sustinere financiara suficient pentru a merita sacrificiul. Mi-aduc aminte ca am vazut mai demult un film despre Farinelli, cel mai faimos castrato din istorie; cam in aceeasi perioada se petrece si actiunea cartii, care face distinctia intre castrato (care ar fi doar un simplu eunuc) si musico (cel inzestrat cu calitati muzicale iesite din comun). 
 Clopotele  este un roman al formarii, o biografie romantata ce se opreste in momentul in care Moses atinge celebritatea ce-i fusese predestinata. Desi Moses Froben, "lo svizzero", nu se inscrie printre castrati consacrati de istoria muzicii, elementele de fictiune se impletesc pe tot parcursul romanului cu realitatea istorica: Gaetano Guadagni, care l-a luat ca elev al sau la Viena a interpretat, intr-adevar, rolul lui Orfeu in Orfeu si Euridice de Gluck, opera compusa initial pentru un castrato, readaptata mai tarziu pentru a corespunde gusturilor publicului francez. 
Viata lui Moses a inceput ca un abuz al unui preot asupra femeii surdo-mute care tragea cele mai puternice clopote din lume, turnate din lopeti, greble, sape, ceaune sparte, pluguri tocite, o soba ruginita si cate o moneda de aur topit in fiecare, in Elvetia, intr-un sat din Valea Uri. Crescand, copilul va observa ca, parca pentru a compensa handicapul mamei  sale, a fost inzestrat din plin cu ceea ce ei ii lipsea, cu o acuitate a auzului ce il facea sa aiba acces la lucruri pe care de obicei oamenii nu le vad si nu le aud, de la cantecul aerului prin frunze la cea mai imperceptibila rasuflare, de la zgomotele indepartate ale rutinei de zi cu zi a satului la cele ale ritmului naturii sau al vietii. Si nici mut nu este, dupa cum crezusera o vreme satenii, asa ca, devenit un martor periculos al secretului parintelui din sat, acesta se hotaraste sa-l inece. Din fericire, pe langa raul in care a fost aruncat treceau doi calugari care, salvandu-l, il vor lua sub protectia lor, iar Moses - numele dat de ei copilului care pana atunci nu avusese unul - ajunge sa cante in corul unei manastiri. Vocea sa cristalina e remarcata de dirijor, drept urmare acesta ia decizia ce avea sa-i schimbe lui Moses cursul vietii si sa-l duca apoi pe cele mai mari scene ale lumii. 
Exista in carte doua motive principale, primul ar fi cel al clopotelor, vestitoare pline de rezonanta ale schimbarilor si evenimentelor esentiale din viata eroului (de la cele mai puternice clopote din Elvetia, de unde porneste in lume, pana la clopotul din Pummerin, turnul catedralei Sfantul Stefan din Viena menit sa-i aduca inapoi iubita); cel de-al doilea ar fi mitul lui Orfeu si Euridice, care ii defineste povestea de dragoste. Un castrato este capabil de sentimente profunde, sfasiat de indoieli, dar tenace, in masura sa treaca prin iad cantand pentru a o recupera pe cea care i-a fost aproape inca din copilaria singuratica din vremea cand canta la abatie, ambii crezand din tot sufletul in puterea curativa a muzicii.
Cartea, reprezentand debutul autorului, este cursiva si coerenta, genul care starneste curiozitatea de a vedea ce se intampla mai departe. Dincolo de ritmul si tensiunea actiunii sau de valoarea documentara, are o remarcabila bogatie a detaliilor senzoriale, traim intr-o lume a sunetelor si a muzicii, o lume in continua miscare, in care se rade, se plange, se canta, se murmura, se sopteste, se striga, deasupra careia se ridica un glas puternic si cristalin, ce a adunat in el toata durerea de a trai si bucuria de a canta, destinat sa ramana pur si melodios atata timp cat va exista cel ce il va purta prin lume, pe scenele celor mai mari teatre.

luni, 16 ianuarie 2012

O poveste deloc siropoasa

Atonement (2007) 

Am cateodata un fler la carti de-mi vine sa-mi dau palme. Ajung sa-mi pierd timpul cu tot felul de prostioare gen Casa de la Riverton (amintesc de ea pentru ca exista multe similaritati), dar n-as fi pus mana pe cartea lui Ian McEwan care a stat la baza acestei ecranizari fiindca ma temeam ca va marsa prea mult pe stilul induiosator, pe corzile sensibile si risc sa fac diabet daca citesc mai mult de doua-trei de-astea pe an. Pe de alta parte, cunoscandu-l pe McEwan din Amsterdam si Solar ar fi trebuit sa am o garantie suficienta pentru a ma indemna sa citesc si Ispasire. Iar acum, dupa ce am vazut si filmul, promit sa recuperez scaparea. 
Acestea fiind spuse si neavand termeni de comparatie cu cartea, filmul mi-a placut, dupa cum era de asteptat, avand in vedere ca surorile Tallis sunt interpretate de doua dintre actritele mele preferate, Saoirse Ronan (Briony) si Keira Knightley (Cecilia), foarte expresive, foarte potrivite pentru a exprima multitudinea de stari sufletesti, intregul joc al neintelegerilor si confuziilor, al cuvintelor si gesturilor spuse si facute sau ramase in suspensie, al sentimentelor exprimate sau ascunse. 
Suntem in Anglia de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, iar Cecilia, fiica cea mare a bogatei familii Tallis, traieste o poveste de dragoste interzisa cu Robbie, fiul unei servitoare, care urmeaza sa plece la Cambridge pentru a studia medicina. Sora sa mai mica, Briony, urmareste cu interes si gelozie dezvoltarea relatiei intre cei doi. Cele doua scene care marcheaza inceputul tradarii si minciunii pe care avea sa se intemeieze nefericirea celor trei personaje, scena de la fantana si cea din biblioteca, sunt reluate din doua  perspective diferite, cea a lui Briony filtrand evenimentele prin fantezia si puterea de intelegere a unei copile de treisprezece ani, care se simte oarecum neglijata si respinsa. Avand inca de mica inclinatii artistice ce anticipau scriitoarea ce va deveni peste ani, ea isi creeaza propria realitate, isi construieste o lume pe care doreste s-o obtina prin manipularea lumii reale. 
Culorile solare ale pacii conacului se schimba in cea de-a doua parte in cele intunecate ale namolului, sangelui, ploii, intr-o Franta mohorata prin care Robbie inainteaza spre Dunkerque, pentru a se intoarce acasa de la razboi. Timpul a trecut si tragedia personala ajunge pe planul doi, fiind acaparata si inglobata in tragedia colectiva a luptelor la care cei trei vor lua parte fiecare in felul sau. Constructia filmului este bazata, mai mult decat pe dialoguri, pe priviri, gesturi, camera se focalizeaza pe mici obiecte care dirijeaza treptat povestea: o vaza sparta, o viespe la fereastra, un ac de par, o scrisoare, o masina de scris... Planurile se intrepatrund, realitatea si perceptia personala se impletesc intr-o poveste al carei final l-as fi vrut schimbat. Cumva totul este foarte explicit, foarte clar, iese din registrul general al filmului. Este singurul repros pe care-l fac, as fi preferat, chiar daca asta ar fi insemnat sa nu mai apara Vanessa Redgrave, ca planurile sa ramana separate, sugestive, cadrele contrastante ale finalurilor posibile  sa lase putina umbra asupra a ceea ce a fost realitate si ce a fost  creat din dorinta de ispasire a vinei lui Briony. Inteleg ca filmul urmeaza cu fidelitate firul cartii, afirma puterea reparatoare a scrisului, de exorcizarea demonilor interiori, dar daca s-ar fi terminat cu 5-10 minute inainte ar fi pastrat ceva mai mult din atmosfera lui generala, cred ca ar fi avut un impact mai puternic.
Desi pare o poveste de dragoste continuata cu una de razboi, Atonement nu poate fi incadrat perfect in nici unul dintre tiparele celor doua genuri, nu cade nici in patetism sau romantism desuet si nici in violenta ostentativa, lunga secventa a plajei contrabalansand intr-un mod descriptiv si plastic prima parte. Confesiunea literara devine singurul mod posibil de a mai usura intrucatva povara unei constiinte incarcate de un gest stupid al unei copile impulsive. Asa cum in razboi firul vietii este atat de firav si ranile au nevoie de ani sa se inchida, lasand cicatrici, si in povestea personajelor noastre a fost nevoie doar de cateva cuvinte pentru a lasa urme adanci, ce le vor marca destinele.

duminică, 15 ianuarie 2012

Galeria de portrete


William Faulkner - Povestiri inedite


Cu  Povestirile inedite ale lui Faulkner situatia sta cam asa: esti intr-o expozitie a unui pictor consacrat, nu neaparat favoritul tau, dar unele tablouri ale lui iti plac, ca de exemplu cel numit Absalom, Absalom! Numai ca aici, in expozitia de fata, nu ai acele lucrari finisate, ci schite, recunosti portrete si imagini din alte tablouri, idei nefinisate, semintele viitorului geniu dar tusele sunt lasate in suspensie, grabite, lipsesc culorile vii si detaliile care fac o mare opera. Si totusi exista cate ceva care iti produce incantare, care-ti delecteaza privirea, care te fascineaza, dar parca nu poti trece peste o anumita lipsa. 
Poate ca Faulkner este unul dintre cei mai ghinionisti autori celebri cand vine vorba de distanta in timp dintre momentul creatiei si cel al publicarii. Multe dintre povestirile lui au asteptat zeci de ani pana sa ajunga sa fie tiparite. Nuvelele din cartea de fata sunt traduse in limba romana pentru prima data, dupa ce in Statele Unite au aparut in volum abia in 1997, unele fiind publicate anterior in diferite reviste. Avem de-a face, deci, cu povestiri care intra in circuitul literar la multi ani de la disparitia autorului lor. Unele dintre ele sunt variatiuni pe aceeasi tema, ce lasa sa se vada o munca migaloasa in atingerea perfectiunii formale, atat de cautata de autor, altele sunt conturari ale unor personaje ce vor fi reluate si dezvoltate mai tarziu in romanele sale. 
Unele au o tenta poetica, descriptiva, senzoriala, in altele personajele isi povestesc viata cumva cu detasare, fara implicare afectiva, fara patos, privind-o oarecum din exterior, dand un raspuns literar intrebarii din Preotul, in care personajul isi analizeaza sentimentele si nelinistile in ziua dinaintea confirmarii, teama ca i-ar putea scapa sensul vietii: "Cum puteai sa apartii acestei lumi si totodata sa fii in afara ei?
Femeile din povestirile lui Faulkner alcatuiesc o lume variata, de la cele razbunatoare, care vegheaza permanent asupra fiicei pentru a nu le repeta greselile (Miss Zilphia Gant) pana la cele dispuse sa lase totul pentru a-si urmari pasiunea (Idila in desert), care-si afirma mandre independenta alegand sa ignore conventiile sociale (Frankie si Johnny) sau ezita sa faca o alegere si se resemneaza in fata predestinarii sortii (Adolescenta). Sunt eroine abandonate ori care aleg singuratatea de bunavoie, curajoase sau lase, tragice sau hotarate si energice. 
Portretele masculine alcatuiesc si ele o panoplie pe cat de diversa pe atat de fascinanta de caractere desprinse din realitatile Sudului american, incepand cu anii 1860 pana la al doilea razboi mondial, de la contrabandisti de alcool, piloti militari, negustori de cai texani, fiul unei prostituate ce priveste clientii venind si plecand, barbati violenti si agresivi, dar si ratati, fie in masculinitatea lor, precum prototipul lui Don Juan esuat din Don Giovanni  care este incapabil sa aiba o relatie sau sa seduca o femeie, ori in profesie (Un portret al lui Elmer) in care ratarea si regretele sunt date de dorinta de a ajunge un pictor recunoscut este inabusita de complacerea intr-o senzatie de siguranta si confort material dat de o sotie bogata. 
Multe dintre nuvele ajung sa fie "doar una dintre miile de variatiuni pe o unica tema de prin Sud (...), nu inca despre suferinta reala, ci doar despre acea alinare a poverii sufletului, acea neintrerupta incercare a puterii de indurare, fara speranta sau macar disperare." Ele contin elementele care aveau sa-l consacre drept unul dintre reprezentantii principali ai modernismului, precum reluarea aceleiasi povestiri cu schimbarea punctului de vedere narativ (in Grangurul si Povestire plicticoasa), salturi temporale in cronologia relatarii, fluxul constiintei.
Ma bucur ca am gasit dispozitia si ragazul necesare pentru a savura aceste povestiri, poate ca daca n-ar fi fost vacanta as fi amanat citirea lor; cumva timpul curge altfel in lumea lui, altfel decat in lumea noastra sau decat in cea a cartilor autorilor contemporani, intr-un mod pe care n-as putea sa-l numesc, dar care te prinde sau nu. Si este nevoie de o anumita serenitate si disponibilitate pentru a primi anxietatea, lipsa de speranta, tacerile si cuvintele care se deruleaza intr-un alt ritm, care vin dintr-o lume tensionata, incarcata de impresii vizuale, tactile, auditive. 
Chiar si asa, unele povestiri m-au captivat, altele m-au plictisit (poate fiindca mediul lor de desfasurare sau personajele nu-mi spun nimic), unele parca s-au terminat prea brusc, exact cand credeam ca incep, la altele parca as fi vrut cumva sa deplasez centrul de interes spre alte personaje, incercam sa-mi imaginez o alta perspectiva de abordare, unele m-au amuzat, precum Dupa-amiaza unei vaci in care Faulkner face schimb de roluri cu unul dintre personajele sale, alaturi de care participa la salvarea unei vaci dintr-o rapa, celalalt devenind naratorul, sursa de comic si auto-ironie. 
Spuneam la inceput ca Faulkner este un ghinionist din perspectiva receptarii operei sale, pe langa motivul deja enuntat, ar mai fi si un altul: este plin internetul de citate si aforisme de-ale lui, cred ca e unul dintre acei scriitori care mai mult se citeaza decat se citesc. Asa ca dragilor, iata ce va propun: daca nu sunteti tocmai genul cititor dar vreti sa impresionati comunitatea facebook, puneti mana pe cartea asta, ca nu se stie ce mici comori de inteligenta puteti descoperi  (desi cred ca e un apel inutil, de ce ar citi un necititor de carti acest blog?!)

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Spre rauri de lapte...

Nuovomondo (2006)
America intruchipa visul italian al inceputului de secol XX, un vis ce capata dimensiuni de basm, cu copaci incarcati cu bani, rauri de lapte, fructe si legume uriase, un simbol al unei prosperitati in cautarea careia familia lui Salvatore Mancuso va porni dupa indeplinirea unor ritualuri incarcate de magie, menite sa aduca binecuvantarea stramosilor si a divinitatii pentru aventura periculoasa ce-i asteapta. 
Veniti dintr-o lume a credintelor primitive, a simplitatii si traditiei rurale, membrii familiei Mancuso se vor regasi intr-o America ostila, banuitoare, vor fi supusi impactului cu o civilizatie total diferita, din care nu lipsesc umilintele si aroganta si unde, pentru a se integra, trebuie sa faca dovada aptitudinilor psiho-fizice necesare.
Filmul este structurat in trei parti, una reprezentand lumea traditionala a Siciliei inceputului de secol, in sanul careia incep sa se nasca sperantele alimentate de zvonuri despre o lume indepartata, de dincolo de ocean, unde visele se implinesc, una care infatiseaza calatoria in timpul careia se consuma lunga asteptare a pasagerilor de la clasa a III-a plecati sa-si caute norocul si o ultima parte, ce incepe odata cu debarcarea pe Ellis Island, cea a incercarilor si testelor pe care trebuie sa le treaca italienii care doresc sa se stabileasca in America. Intre ele, doua imagini magistral compuse, cea a plecarii transatlanticului ce desparte o mare de oameni in doua, unii ramasi pe tarm si altii care pornesc cu cate o bocceluta in care si-au strans agoniseala de-o viata, plini de sperante si nelinisti, de nerabdare si anxietate, si cea a sosirii, intr-o ceata alba, laptoasa, dincolo de care asteapta neprevazutul, necunoscutul, lumea atat de dorita. 
Unii se adapteaza si sunt dispusi sa faca orice pentru a ramane, altii, dezamagiti sau respinsi de noua societate prefera sa se intoarca acasa sau sunt expatriati, pentru tinerele fete cea mai buna perspectiva este aceea a aranjarii unei casatorii cu cineva deja stabilit in America, de multe ori un batran pe care nu l-au cunoscut, intr-o uniune lipsita de orice sentiment, un simplu calcul rece, rational al familiilor lor. 
Tot un astfel de rationalism o va impinge si pe misterioasa englezoaica Lucy Reed (Charlotte Gainsbourg intr-unul dintre cele mai bune roluri ale sale - si am vazut-o in cateva, mai ales de cand Lars von Trier mi-a adus-o in atentie, odata cu Antichrist) sa se apropie de familia Mancuso, de care totul o separa in aparenta: limba, educatia, modernismul conceptiilor, eleganta. Lucy nu explica de ce a pornit din Sicilia, de ce calatoreste singura, ce vis isi urmeaza in America ea, care pare de o alta conditie sociala decat restul pasagerilor, inconjurandu-se de aceeasi ceata si raceala ca si cea din care rasar primele imagini ale Americii, o America vazuta doar prin prisma ochilor uimiti si derutati ai emigrantilor, dincolo de un geam opac, despre care se povesteste ca oamenii se deplaseaza in cutii miscatoare prin case inaltate pe verticala. Pentru Salvatore Mancuso, Lucy va ramane de-a lungul calatoriei la fel de dorita si de imposibil de inteles ca si tara de adoptie spre care se indreapta. 
Imaginile sunt o incantare, de la cele ale unei Sicilii aspre si pietroase de inceput de secol, trecand prin cele metaforice si poetice cu tenta suprarealista, de la detaliile si sugestiile unei lumi bazate pe credinta in magia transmisa de-a lungul generatiilor pana la cele lipsite de suflet ale lumii bazata pe credinta in magia tehnologiei si in resursele unui pamant neexplorat, care ofera inca multe de descoperit. Exodul catre America are un puternic impact vizual, atat prin ceea ce regizorul Emanuele Crialese ne arata, in cala vaporului unde calatoresc sutele de italieni aflati in cautarea unei vieti mai bune, cat si prin ceea ce alege sa nu ne arate, de exemplu cadre cu vasul intreg sau cu America, inexistente in film. Muzicalitatea dialectului sicilian in contrast cu corectitudinea si eleganta limbii engleze vorbite de Lucy, careia Salvatore Mancuso ii va spune Luce (lumina) ca un contrapunct luminos in negura unui viitor imprevizibil, da un plus de autenticitate si atmosfera filmului. Mi-a placut mult si coloana sonora.
Nuovomondo a aparut intr-o vreme in care Italia era (si continua sa fie) asaltata de emigranti, in special din Africa si Albania, sositi in calele unor vase, plutind in deriva spre Lampedusa sau Bari in cautarea unei alte tari devenite un taram al fagaduintei. Din aceasta perspectiva, are si o latura umanitara, dorindu-se poate un reminder, un apel catre autoritatile italiene de a nu repeta greselile celor care i-au intampinat pe stramosii lor la debarcarea in Lumea Noua, de a privi cu mai multa compasiune si blandete spre temerile si incertitudinile unor oameni pentru care Italia a devenit acel pamant de vis al raurilor de lapte si al monezilor zornaind in copaci, care pasesc cu emotie si ezitare intr-o lume necunoscuta. Cine stie daca intr-un viitor nu foarte indepartat nu va fi nevoie sa pornim cu totii spre Brazilia?! Sper sa nu se ajunga pana acolo.

vineri, 13 ianuarie 2012

Intuneric si lumina

Ian McEwan - Solar 

Tocmai am gasit un personaj literar pe care sa-l iubesc la fel de mult ca pe Nathan Zuckerman, egocentric si oarecum similar cu el in anumite convingeri si manifestari, precum nevoia de a-si prelungi tineretea prin relatii cu femei mult mai tinere si descumpanirea in fata bolii. Daca Zuckerman este complexat de originile sale, Michael Beard a fost inca de mic un copil gras, lipsit de orice veleitati sportive, compensand printr-o minte stralucita aspectul nu foarte atractiv. In plus, McEwan pare sa aiba, ca si Roth (nu am prea multe date, fiind doar a doua lui carte pe care o citesc), aceeasi inclinatie de a imbina temele minore, personale, cu cele majore, cu actualitatea sociala si politica, rasfranta mai mult sau mai putin perceptibil asupra oricarui destin individual. Un alt "frate" literar al lui Beard ar putea fi si Herzog, cu care impartaseste (in ciuda celor cinci casnicii esuate ale eroului nostru) mai ales teama de a se angaja, de a se implica pe deplin intr-o relatie. 
Spre deosebire de cei doi, Beard nu este un scriitor evreu,  ci un fizician englez laureat al premiului Nobel pentru fuziunea Beard-Einstein, a carui munca a ramas incremenita in timp. El nu mai tine pasul cu noile descoperiri stiintifice pe care mai tinerii sai asistenti incearca sa le continue si sa le puna in practica si se hraneste de douazeci de ani din gloria descoperirii din tinerete. Viata ii este o continua calatorie intre conferinte, prelegeri, participari la evenimente unde este primit ca un guru al fizicii, desi in interior este golit de orice entuziasm. 
Dupa cum marturisea pe vremea cand incerca sa o impresioneze pe cea care avea sa-i devina prima sotie, a inteles ca domeniul lui de interes avea sa fie lumina, o lumina pe care incearca sa o resusciteze cu fiecare noua relatie, devenita peste ani, in sens concret, o posibila sursa de salvare a umanitatii intr-o epoca (2000-2009 - cartea a aparut in 2010) in care resursele de energie traditionale sunt din ce in ce mai reduse si utilizarea lor ameninta siguranta planetei. 
La inceput, profesorul Beard apare drept un om al contrastelor: pasiunea pentru munca ii scade proportional cu cresterea celei pentru cea de-a cincea sotie, Patrice, care se indragosteste de un om ce reprezinta opusul lui, un constructor grobian, lipsit de orice cultura si aspiratii inalte, dar cu o constitutie atletica. Pe cat de solara este energia pe care laboratorul lui incearca sa o valorifice, pe atat de intunecata este existenta personala, pe de o parte se complace intr-o relatie pe care nu gaseste puterea sa o sfarseasca, pe de alta in gloria profesionala trecuta, parand a-si fi pierdut orice interes pentru cercetare, pentru dezvoltarea ideilor care i-au adus Nobelul. 
Ulterior, aceasta lipsa a oricarei aspiratii va intra in conflict cu idealismul artistilor preocupati de incalzirea globala alaturi de care ia parte la o excursie in apropierea Polului Nord pentru a vedea pe viu efectele acesteia. McEwan insusi si-a gasit inspiratia in scrierea cartii pe un fiord inghetat, intr-o excursie asemanatoare. Beard este egoist, centrat asupra propriei persoane, fara niciun interes pentru salvararea lumii, dar paradoxal va fi singurul om de stiinta invitat sa participe la expeditie si singurul care observa conflictul de interese din sanul unei  adunari ce doreste sa puna pamantul in ordine dar nu reuseste sa pastreze ordinea din propriul vestiar. La fel de paradoxal, va evita implicarea in scandalul declansat de o moarte pe care a provocat-o, insa va fi incatusat pentru... o rosie. 
Nu lipsesc ironia si sarcasmul, scenele de umor negru, am ras din toata inima la episodul cu snowmobilul, sau confruntarile tensionate, precum cea provocata de mancatul unei pungi de chipsuri. 
Sunt absolut de acord cu pareri exprimate prin vocea lui Beard precum diferentele de abilitati cognitive dintre barbati si femei, cred intr-un determinism genetic si nu prea ma conving bullshit-urile postmoderne precum constructivismul social. Joaca de-a conceptele impuse si nechestionabile poate transforma oamenii in monstri, dupa cum observa cu cinism si luciditate eroul nostru: "Aceasta era o adunare postmodernista cu antene foarte sensibile la limitele acceptabilului. Inima sa, cand nu era strafulgerata de formulari corecte din partea grupurilor corecte de interese, devenea de gheata." Beard isi va regasi intr-un tarziu interesul pentru studiul fotonilor, "fara masa de repaus, fara sarcina, fara controverse la scara umana", in incercarea de a genera prin fotosinteza artificiala noi surse de energie pentru omenire. Insa, dupa cum se va vedea, pana si inofensivii fotoni ii infirma parerile, putand genera controverse la scara umana... 
 Astept regizorul care ar putea sa transforme Solar intr-o comedie neagra pe cinste, fiindca McEwan ne ofera toate ingredientele necesare: o tema de interes major la scara mondiala, un personaj controversat (nu-mi dau seama daca l-a dorit antipatic dar i-a iesit exact opusul sau l-a dorit exact asa cum l-am perceput eu), comic dominat de absurd, hazard sau situatii efemere si banale, o doza de paranoia data de tonul apocaliptic al celor ce au impresia ca traim sfarsitul lumii si incalzirea globala ne va sufoca pe toti (McEwan din Solar nu mi se pare deloc impotriva surselor alternative de energie, cum am vazut ca-l mai acuza cate unii calcati pe bataturile sensibile parandu-li-se ca trateaza cu prea multa lejeritate subiectul, ca-l ia oarecum in deradere; dimpotriva, exact isterizarea lor este cea ironizata), efectul bulgarelui de zapada al presei, ceva notiuni de fizica pe care chiar si eu le-am inteles... Mr. Terry Gilliam, fii pe faza!