Friday, 20 January 2012

Aria Arch Enemy


Dupa ce am verificat de cateva ori afisul si m-am asigurat ca acest concert nu contine urme de Promusic Prod, am pornit cu veselie spre Arenele Romane pentru a vedea trupa care se bucura de prezenta sexy a celei mai bune voci feminine din death metal. 
Din punctul de vedere al spectatorului, organizarea a fost impecabila, fara cozi la intrare, fara probleme de securitate, fara factori care sa strice buna-dispozitie a amatorilor de muzici grele sau mai putin grele. Se poate si asa!
Si iata ca, la 19,30, dupa cum era anuntat, si-a facut aparitia trupa de deschidere a serii, pe numele ei Aria. Nu va speriati, nu i-ati ratat pe rusii care in anii '90 isi luau foarte in serios misiunea de Iron Maiden ai CCCP-ului (dar daca tot mi-am amintit de ei am vrut sa vad ce mai fac, se pare ca inca exista, chiar au scos album in 2011), nici pe acestia, este vorba de o trupa atat de noua incat pana acum se pare ca nici n-au apucat inca sa concerteze pe undeva, internetul este destul de zgarcit cu detaliile despre ei, singurul context in care apar este concertul de aseara. Si chiar daca experienta muzicala a membrilor sai este cunoscuta din alte trupe si proiecte in care au activat/activeaza, sa debutezi in deschidere la Arch Enemy este ceva bun de inscris in CV, nu conteaza ca stilul tau muzical se potriveste ca nuca in perete cu ceea ce urmeaza sa aduca pe scena headliner-ul, nu conteaza ca jumatate din public este plictisit si un sfert iritat, ei isi continua cu vitejie recitalul ce pare interminabil, "metalcore by numbers", bifam toate cliseele genului, condimentam cu putin groove, cu ceva Alice in Chains, Black Label Society, un piiiic de Megadeth, niste alternative, ceva brit-pop si salata e gata... La un moment dat prezentarea devine atat de statica si lipsita de inspiratie incat pana si vocalul pare plictisit de muzica pe care o canta. Just another band, nimic nou sub soare, bine ca a trecut... Si ca sa termin cu "rautacismele", instrumental nu sunt rai deloc, dimpotriva, puteau sa-si puna talentul si cunostintele in slujba unei cauze mai bune, dar catorva chiar le-au placut, deci pentru unii prezenta lor n-a fost chiar inutila, pentru mine da, sper sa nu ne mai intersectam caile concertistice. 
Oricum, armata celor vreo 500 de spectatori (cam cat de-o manifestatie la Universitate) tropaia nerabdatoare in asteptarea, pentru prima data in Romania, a celor de la Arch Enemy. Si au venit, cu energie, forta, pasiune. Nu spun asta pentru ca intotdeauna capul de afis primeste mai mult credit decat trupele de deschidere, la Venom, de exemplu, nu am simtit acelasi lucru, de fapt n-am mai simtit nimic vreo cateva zile, atat de tare imi vajaiau urechile, ci pentru ca baietii si fata ne-au incantat cu adevarat, au trecut prin toate albumele, au bifat toate piesele de rezistenta, My Apocalipse, Dead Eyes See No Future, We Will Rise, Nemesis. Un setlist complet, pentru cei interesati, se afla aici
Singurul lucru la care as avea putin de carcotit ar fi un pic de "cheating", in sensul ca se ajutau cam mult de inregistrari de pe banda, ma uitam pe scena uneori cu perplexitate si nu intelegeam de unde se revarsa bogatia de sunete. Totul s-ar fi rezolvat, si mi-ar fi facut o mare bucurie, daca l-ar fi avut in turneu si pe Per Wiberg, fostul clapar din Opeth, cu care au inregistrat anul trecut cel mai recent album, Khaos Legions. Dar deh, asa am eu asteptari nerealiste cateodata... Inteleg uzul sintetizatoarelor si efectelor cand ai o trupa care canta ceva mai simfonic, nu pot veni cu o orchestra intreaga, dar death-ul ca gen muzical mi se pare ca are resursele suficiente pentru a-si etala pe scena toata virtuozitatea, fara sa fie nevoie de "artificii".
Ascultand piese din diferite perioade, nu pot sa nu observ evolutia dinspre un death melodic, bazat pe riffuri cu impact puternic, spre un hibrid ce tinde sa duca din ce in ce mai mult spre latura core, spre o muzica in care acordurile prelungi tind sa inlocuiasca energia, melodicitatea data de imbinarea dintre ritmul sacadat si solo-urile cu tenta prog. 
Am remarcat precizia cu care s-a gandit fiecare element al concertului. Daca pentru alte trupe solo-ul este un moment de improvizatie, de revarsare a energiei si de inspiratie de moment, aici nu este cazul. A fost intai solo-ul de tobe, insotit subtil de o melodie de fundal, in care totul era calculat, pus la punct, probabil exersat indelung. A urmat mai tarziu solo-ul chitarilor, la fel de meticulos organizat. Nimic nu este lasat la intamplare, totul este prevazut exact, fiecare miscare este stiuta dinainte. 
Orice trupa, cand se afla pe scena, transmite, voit sau nu, un mesaj spectatorilor, dincolo de cel strict muzical, exprimat prin versuri, comunicare cu publicul, atitudine scenica. Nu putine sunt cazurile cand mesajul ajunge la receptor distorsionat, cand unele gesturi pot fi interpretate altfel decat ar fi crezut sau si-ar fi dorit membrii trupei. Si nu este destul sa stapanesti foarte bine un instrument pentru a avea capacitatea de a hipnotiza masele, de a transforma o prestatie intr-un show.
Ceea ce-mi transmite mie Arch Enemy este ca, dincolo de a fi foarte buni instrumentisti, cum sunt cei patru, ei acorda multa importanta si modului de prezentare pe scena, capacitatii de a ne mobiliza, de a ne ajuta sa  uitam, fie si pentru o seara, orice altceva din jur. Iar Angela Gossow, vocea ei plina de energie insotita si de o atitudine exploziva, reprezinta un plus important in acest demers, pacat ca multi spectatori au preferat sa inregistreze pe smartphone concertul, si nu pe retina si in suflet. Dar e treaba lor, cine-s eu sa-i judec?!
Pe 18 ianuarie a existat la Arenele Romane o arie Arch Enemy in care oamenii si-au unit vocile cu cele de pe scena, in care s-au dezlantuit pasnic intr-un indemn la anarhie, au aplaudat, au facut pogo sau headbanging. Dar, vorba cantecului, Yesterday is dead and gone, asa ca ne desprindem cu regret de momentul de magie pe care cei 5 l-au creat pe scena si ne vedem de ale noastre, pastrand insa amintirea unei seri frumoase.
 

No comments:

Post a Comment