Wednesday, 18 January 2012

Cat de departe ati merge pentru casa viselor?


Wai dor lei ah yut ho (Dream Home) - Hong Kong, 2010
 
Poate ca multi isi doresc o casa frumoasa, spatioasa, eventual cu vedere la mare, dar prea putini ajung sa-si indeplineasca visul. De multe ori, pentru a avea o locuinta modesta este nevoie de compromisuri, de sacrificii, de formalitati care, odata indeplinite, constati ca duc la si mai multe formalitati sau poate afli ca intre timp legea s-a schimbat si nu mai indeplinesti conditiile necesare pentru obtinerea unui credit ori ca vanzatorul s-a razgandit si a modificat pretul exact cand credeai ca ai reusit sa ai toti banii, fiindca preturile au crescut pe piata imobiliara, ori trebuie sa te multumesti nu cu ceea ce ti-ai dori, ci cu ceea ce iti poti permite...
In Hong Kong-ul anului 2007, apartamentele cu vedere la port pot ajunge si la 3200 USD pe metru patrat. Orasul arata ca un furnicar, dar fata lui s-a schimbat total in ultimii vreo douazeci de ani. Locuintele inghesuite cu aspect de ghetou au fost demolate si in locul lor dezvoltatorii imobiliari au ridicat cladiri luxoase, si nu de putine ori au apelat la metode mai putin ortodoxe pentru a obtine terenul necesar. Guvernul se pare ca are o colaborare fructuoasa cu Triadele in acest sens, Hong Kong-ul fiind un fel de Napoli al Asiei din perspectiva criminalitatii. Nimic nu este periculos sau imposibil pentru a convinge locatarii sa-si paraseasca locuintele saracacioase de la malul marii, de la intreruperea sistematica a curentului pana la infestarea zonei cu serpi. Cladirile saracacioase vor fi demolate si transformate apoi in imobile rezidentiale de lux.
Va suna similar cu ceea ce se intampla pe la noi? Case lasate in paragina sau incendiate ca sa "ajute" putin degradarea, multe dintre ele bunuri de patrimoniu,  pentru a elibera mai repede terenul? Cand ai un astfel de loc in mijlocul Bucurestiului, de ce sa nu i se valorifice potentialul maxim? Pe cine mai intereseaza ca o fi fost casa cine stie carei personalitati  sau ca are valoare arhitectonica? O casa memoriala nu aduce nimanui profit, pe cand o cladire de birouri cu pereti de sticla care sa oglindeasca intreaga mizerie umana a celui care a construit-o si a celor care au acceptat ridicarea ei fara niciun fel de consideratie fata de planurile de urbanizare este o mina de aur.
Sa ne intoarcem in Hong Kong insa pana nu ma motivez suficient cat sa ma transform intr-un Dexter al imobiliarelor, cam ca personajul din filmul nostru.
Cheng Lai-Sheung viseaza inca din copilarie la un astfel de apartament, si-a promis ca o sa-l ofere parintilor si bunicului sau, munceste din greu pentru a agonisi fiecare banut necesar, avand doua slujbe, insa treptat sperantele incep sa i se clatine si este nevoie sa improvizeze mereu, sa caute alte solutii, din ce in ce mai disperate. Extinderea macro-universului imobiliar, cu preturi in continua crestere, implica adaptarea micro-universului uman si gasirea altor surse de finantare. 
Pe de o parte avem drama unei vieti, cu imagini gri, mizere, cu o actrita foarte buna, Josie Ho, pe de alta parte scene violente, casnice macelarite cu aparatura din dotare, toxico-dependenti tinandu-si matele cu mana pentru a mai trage un ultim fum sau umbland cu bong-ul infipt in jugulara, un sot infidel cu fata strivita de fierul de calcat, o repriza de sex terminata cu o ejaculare abundenta de sange, o fata goala cu o scandura infipta in gura care se plimba prin casa ca un zombie, organe amputate, un intreg arsenal gore ce accentueaza cu sarcasm si ironie o situatie care, ni se spune la inceput, este bazata pe o poveste adevarata. Coloana sonora este un plus in  crearea atmosferei. Care este legatura dintre toti acesti oameni? De ce un macel care parea pana la un punct intamplator, rodul unei minti scapate de sub control, capata sens la final? De ce ajungi pe undeva sa empatizezi cu geniul malefic care a pus la cale toate acestea?  Sunt intrebari la care veti afla raspunsul daca urmariti filmul. 
Camera de filmat nu lasa nimic imaginatiei, totul este explicit, cu efecte speciale old school, pe undeva imaginea mi-a adus aminte de Scream. Lipsesc tensiunea, asteptarea, dezvoltarea lenta a filmului cu care ma obisnuisera filmele asiatice de gen, dar nu se incadreaza nici in linia masacrelor americane a caror singura logica este data de temperamentul maladiv sau sadic, totul are o motivatie si regizorul Ho Cheung Pang, care este si autorul scenariului, a reusit sa gaseasca, prin alternarea planului violent cu cel dramatic, care infatiseaza povestea unei vieti de zbateri si cautari, prin grija sa pentru imagine, prin mesajul social pe care a ales sa-l transmita intr-un mod cu atata impact vizual, echilibrul necesar pentru a salva filmul de la a fi catalogat drept un gore de duzina. Pentru a reteza stomacelor mai sensibile care totusi s-ar incumeta sa vada filmul senzatia de greata produsa de galetile de vopsea rosie folosite, modurile ingenioase de ucidere a victimelor sunt condimentate din plin cu elemente de ironie, dand senzatia unei glume regizorale constiente, ce incearca sa le reaminteasca sa se detaseze, ca nimic nu este real. 
Cei care considera filmul prea dur ar putea arunca o privire in jur, caci realitatea il intrece intotdeauna iar realitatea anului 2012 cu atat mai mult intrece relitatea din spatele fictiunii anului 2007. Chiar daca fara impact vizual, cele mai mari orori, cele care se petrec in intimitatea cabinetelor guvernamentale si a bancilor, sunt cele care ne afecteaza mai puternic si mai durabil.

No comments:

Post a Comment