Thursday, 19 January 2012

Putin despre Orwell si mai mult despre mine

George Orwell - Carti sau tigari

Cumpar si citesc, in medie, cam 10 carti pe luna. Nu este foarte putin, dar nici pe departe cat mi-as dori. In proportie covarsitoare, cam 97% sunt tiparite, din cand  in cand mai citesc si cate o carte in format electronic. Desi readerul mi se pare un suport destul de comod, prefer in continuare fosnetul filelor si mirosul de cerneala proaspat tiparita. Cred ca cheltuielile anuale pentru carti si tigari sunt relativ egale. Probabil ca daca as reduce din bugetul aferent tigarilor, nu ar creste cel prevazut pentru carti, imi place sa citesc ceea ce cumpar, nu iau niciodata o carte dupa principiul "sa fie, mi-oi face timp si de ea vreodata". In vremurile noastre, spre deosebire de epoca lui Orwell, lectura ramane o metoda ieftina de petrecere a timpului liber, biblioteci intregi gratuite asteapta la un clic distanta, la fel insa si televiziunea, ori filmele si jocurile distribuite gratuit online. 
Citesc in principal romane, eseuri, memorialistica, ceva critica literara (daca nu este scrisa in limbajul lemnos al celor care vor mai mult sa faca parada de propria eruditie decat sa-i explice cititorului de ce si daca o carte merita sa fie citita), niciodata corespondenta, indiferent de destinatar sau expeditor. Este o chestiune de principiu, de cand invatam in copilarie ca nu-i frumos sa-ti bagi nasul nechemat in treburile altora. Sunt impotriva publicarii scrisorilor, destinate sa fie citite de o singura persoana, pe care mostenitorii avizi sa mai stoarca un ban de pe urma vreunui stramos ilustru le expun indecent si fara respect privirilor curioase ale strainilor. Oricum, scrisorile vor disparea, poate peste 50 de ani urmasii nostri se vor delecta cu schimburile de e-mailuri dintre Liiceanu si Cartarescu (asa ca aveti grija ce si cui scrieti, oameni buni, mai ales daca sunteti persoane publice, ca nu se stie niciodata pe mainile cui vor ajunge!). Pe de alta parte, nimeni nu scrie e-mailuri lungi, mediul electronic nu prea predispune la divagatii poetice, asa ca indraznesc sa prevad ca nu vor ajunge la mare cautare iar corespondenta va disparea ca gen literar.
Asemenea lui Orwell, nu mi-as fi dorit sa fiu librar sau cronicar de carte. Ce ii uneste?! Ipocrizia, constrangerile de a spune minciuni despre carti, primul ca sa vanda, cel de-al doilea fiind platit sa faca asta, de o editura sau revista culturala, cu anumite orientari. Oamenii astia chiar nu sesizeaza ca-si pierd credibilitatea repetand iar si iar despre mai toate cartile prezentate ca sunt capodopere, ca tanara speranta de care n-a auzit nimeni pana acum este revelatia anului si urmeaza 3-4 nume grele cu care este comparata de-ti vine sa crezi ca valoreaza cat toti impreuna si mai mult decat atat?!
Libertatea gandirii si exprimarii este un subiect mult mai sensibil acum decat in urma cu cincizeci si ceva de ani, care clatina serios ordinea mondiala, mai ales de cand s-au inventat SOPA si ACTA
Constat cu tristete ca, desi medicina a evoluat, atitudinea fata de pacient in spitalele de stat romanesti nu este foarte diferita de cea din Parisul anului 1929. Pot sa apara sute de legi, pana cand nu se va schimba mentalitatea, senzatia de atotputernicie a medicilor in fata pacientilor, priviti ca simple obiecte ale muncii, nu vom progresa. Mai este nevoie sa reamintesc ca pacientul nu este vinovat de frustrarile cauzate de garzi lungi, salarii mici, conditii uneori precare de desfasurare a muncii?!
Care este legatura dintre cele de mai sus si carticica lui Orwell? Doar o rescriere personala si foarte succinta a eseurilor ce constituie prima parte a volumului. Cea de-a jumatate reuneste amintiri din copilarie, ironic grupate sub titlul "Anii bucuriei", din moment ce perioada respectiva se dovedeste cea mai neagra din amintirea autorului. La scoala St. Cyprian regasim pe undeva atmosfera de teroare si abuzuri asupra copiilor din cartile lui Dickens, unde pedeapsa corporala era la ordinea zilei si unde snobismul impunea un tratament preferential copiilor de familie buna. Propria copilarie ii serveste autorului drept punct de pornire pentru a face o analiza, cu ochi de adult, a educatiei din vremea maturitatii sale.Mai este nevoie sa amintesc ca si sistemul de invatamant romanesc scartaie din toate incheieturile?!
Daca vreti sa aflati mai multe despre cum era atunci, in prima jumatate a secolului XX, va recomand cartea, este unul din acele volume care te face sa cazi pe ganduri, sa intelegi ca, in ciuda progresului, putine lucruri se schimba cu adevarat intr-o suta de ani...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.