Thursday, 9 February 2012

Coborarea in infern

The Descent (2005) 

Ma fascineaza pesterile. Recunosc ca daca as avea echipamentul necesar n-as ezita sa intru in toate grotele, gaurile, vizuinile, hrubele care mi-ar iesi in cale pe munte, fara sa stiu prea multe despre ele, decat ca trebuie sa aprind un chibrit sa vad cat de respirabil este aerul inauntru. Asa ca inteleg perfect atractia personajelor din povestea de fata de a intra intr-o mare incurcatura, ce le parea la inceput doar o aventura menita sa ridice putin nivelul de adrenalina. 
Neil Marshal, regizorul si scenaristul acestui film, si-a dorit, si a reusit, sa faca o poveste cuminte, cu toate ingredientele genului: daca inlocuim "pestera" cu "o casa bantuita" obtinem tiparul a zeci de alte filme horror: se dau 6 victime, toate de sex feminin, vesele, optimiste, increzatoare ca escapada lor nu va avea urmari nedorite, se inchid bine intr-o pestera, lasandu-li-se insa speranta unei alte cai de scapare, apoi incet-incet incep sa fie macelarite. Variatiunile de la tema data ar fi ca una dintre cele sase, Sarah, tocmai incerca sa-si reia viata dupa un an greu trecut de la pierderea sotului si a fiicei sale, fiind mai mult tarata in aceasta peripetie de buna sa prietena Juno, si ea martora a accidentului petrecut cu un an inainte, iar dusmanul pe care-l vor avea de infruntat este unul mai putin traditional. Daca v-a dat ceva fiori Voldemort in Harry Potter, imaginati-va zeci de Voldemorti roind prin pestera la lumina lanternelor, facandu-si simtita din ce in ce mai agresiv prezenta in jurul celor sase prietene epuizate, speriate, incepand sa sufere de accese de claustrofobie si panica. 
Daca horror-urile asiatice reusesc sa aduca spectatorul in starea potrivita mai mult prin atmosfera, prin dozarea gradata a reactiilor victimelor, prin tensiunea care uneori nici nu are nevoie de obiect iar cele americane consuma litri de vopsea rosie, lucreaza mai mult pe partea de imagine bruta, cruda, cu amputari sau creaturi de cosmar, acest horror englezesc reuseste sa dozeze ambele ingrediente, sa preia din fiecare scoala cate ceva, pentru a le echilibra intr-o creatie care nu se bazeaza pe obsesia originalitatii, ci pe onestitate. 
Filmul, tensionat si alert, ne propune in prima sa ora coborarea propriu-zisa intr-o pestera ce se dovedeste a fi alta decat cea programata initial. Intrarea este blocata de o cadere de pietre si astfel fetele se trezesc prinse intr-un labirint intunecat, de unde se intrevede speranta unei alte iesiri.
Coborarea se transforma intr-una in propriul infern, in care vor avea de negociat cu demonii interiori, iviti din groaza ce incepe sa le acapareze treptat, dar si in cel creat de persoana de alaturi, increderea incepe sa se clatine treptat si se vor vedea puse in fata unor alegeri bazate pe instinct, pe impulsul de moment, pe dorinta de supravietuire. Logica se va topi in intunericul ce le inconjoara treptat, pe masura ce sursele de lumina se epuizeaza si totul in jur se coloreaza in rosul sangelui si albul creaturilor amenintatoare ce le inconjoara. Prietenia isi pierde sensul si lupta nu este dusa doar impotriva dusmanului necunoscut, caruia incep sa-i cunoasca slabiciunile, ci si impotriva celui cunoscut, considerat prieten pana cu putin timp in urma, spaima se transforma in furie si dorinta de razbunare. 
Dezvoltarea psihologica a personajelor, turnura pe care o iau sentimentele si modul in care obiectul urii ajunge sa se schimbe si sa dea un alt curs luptei pentru supravietuire sunt punctele forte ale filmului, dar si luminile. Probabil ca marea provocare a fost aceea ca, intr-un cadru complet intunecat, sa se gaseasca cele mai bune unghiuri, cele mai sugestive cadre, astfel incat umbrele sa sublinieze prezentele amenintatoare, starile sufletesti, sa puncteze momentele de tensiune maxima. Este aproape o filmare cu lanterna, cred ca senzatia de inconfort si angoasa are un impact si mai mare asupra claustrofobilor. 
Finalul nu dezamageste, se joaca putin cu dorinta spectatorului de a primi o minima senzatie de siguranta, dar o abandoneaza, incheind cu o nota de resemnare, de imbratisare a unui sfarsit impotriva caruia nu mai exista resurse de a lupta. Este alegerea perfecta, din pacate am inteles ca filmul a avut un sequel, pe care refuz sa-l vad, am o puternica senzatie ca strica tot ce a construit in prima parte, asa ca raman cu THE Descent, fara sa las loc viozionarii unei coborari reciclate.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.