Friday, 17 February 2012

Fabrica de doom (Kistvaen, Sincarnate, Void Forger)


Concert Kistvaen, Sincarnate si Void Forger in clubul Fabrica (15 februarie 2012)  

Pe o vreme de n-ai da nici un caine afara din casa, infruntand nametii adunati pe strazile Bucurestiului, vreo 100 de temerari au dat curs invitatiei trupei Kistvaen de a participa, intr-o zi de miercuri, la holocaustul emotional pe care ni-l propuneau. Faptul ca am, ca de obicei, cate ceva de carcotit, de obiectat, de reprosat nu inseamna ca n-a fost un eveniment foarte reusit, date fiind circumstantele meteo si amplasarea concertului in mijlocul saptamanii. 

Incalzirea a fost asigurata, pe langa radiatoarele amplasate in club (fapt pentru care organizatorii / proprietarii barului au recunostinta mea), de trupa Void Forger, o trupa noua, aflata la concertul de debut. Cei trei membri ai trupei (Bodgan - chitara/voce, Volo - tobe/voce si Anca - bass) isi incadreaza muzica in zona doom/stenchcore/black metal. Ca un profan in ale stenchcore-ului, ceea ce am ascultat aseara as putea descrie drept o combinatie de ambiental (care ridica microfonia la rang de tehnica, ingloband-o in proiectul artistic) cu experimental (mai ales baiatul de la chitara experimenta mult cu efectele), niste core, un pic de doom (prea putin pentru gustul meu) si black metal. Cei trei au parut destul de marcati de debut, se simtea in prestatia lor o anume stare de incordare, parca nu puteau sa-si permita sa se bucure de moment sub impactul emotiilor. Enjoy the music, guys, daca vreti sa transmiteti acelasi lucru si publicului. Ceea ce primeam de pe scena nu era trairea muzicii (cum ar fi ea, ca transfigurare sau descatusare a energiei), ci crispare, ingrijorare. 
Imi dau seama ca este foarte greu ca tobar sa fii si vocal, poate tocmai de aceea ar fi de preferat ca trupa sa-si gaseasca o voce separata, care sa poata eventual sa acopere ambele registre vocale fara a fi conditionata de ritm. Asa, partile mai complicate de la tobe tind sa sufere de lipsa sustinerii vocale, fiind nevoie de mai multa concentrare si atentie pe partea instrumentala. De asemenea, structura pieselor mi s-a parut putin cam monotona, devine de la un puct incolo previzibil ca fiecare sa se incheie cu o tiuitura (efectul ala pe care eu il numesc microfonie si mi-a dat senzatia ca se cam abuzeaza de el, fiind plasat cam oriunde, fie ca era sau nu nevoie).
Ultima observatie in privinta lor tine de prezentare si este valabila si pentru celelalte trupe ale serii, insa cu atat mai mult pentru cea debutanta, pe care lumea nu avea de unde s-o cunoasca. Da, stiu, avem afis, avem net, dar parca n-ar strica ca oamenii sa fi spus cum se numesc, niciuna dintre cele trei trupe nu a facut-o.
Nu as putea zice ca Void Forger au avut vreo piesa care sa ma incante cap-coada, dar erau pe acolo ceva idei interesante, lucru de bun augur pentru viitor.

Au urmat Sincarnate, preferatii mei din acest concert. Poate pentru ca muzica lor imi este familiara si se indreapta spre zona mea muzicala preferata din metal, poate pentru ca i-am vazut de atatea ori incat stiu piesele si recunoasterea, capacitatea de a urmari prestatia mai in cunostinta de cauza reprezinta un factor esential in receptarea lor, poate din motive subiective care nu tin neaparat de muzica sau poate chiar acestea din urma mi-au influentat perceptia trupei de-a lungul timpului. Important este ca m-am bucurat de show-ul lor, mi-au transmis placerea de a canta pe care o astept de la orice trupa, pana la un punct, aproape de sfarsit, lucrurile au mers snur. Am avut parte de energie, sensibilitate, dezlantuire, emotie, piese de pe albumul As I Go Under si o piesa noua, A Choice no one should ever have to make (asa se numeste piesa, nu ca n-ar fi trebuit sa o cante :P)
Au fost ceva probleme pe partea de sunet, cerandu-se insistent niste chitari in monitorul de tobe, lucru care, dupa cum aminteam si cu alta ocazie, mi se pare cam nepotrivit, o data e ok, dar daca nu se rezolva nimic nu trebuie insistat, comportamentul profesionist cere ca showul sa mearga mai departe, sa nu lase dificultatile de pe scena sa umbreasca receptarea din partea publicului. Un alt lucru care mi s-a parut putin nelalocul lui (puteti sa nu fiti de acord cu mine) a fost momentul cand trupa si-a cerut scuze pentru defectarea unui cablu al microfonului de voce, o situatie care nu tinea nicidecum de vointa / eroarea / capacitatea de a prevedea a membrilor sai. Un exces de politete, de bun-simt care poate duce la interpretari gresite, fiindca a-ti asuma o greseala pe care nu ai comis-o, cerandu-ti scuze pentru ea, este receptata de public ca o greseala pe care ai facut-o, ceea ce nu era cazul. Putin mai multa atitudine as vrea, dar nu atat de multa incat sa dea impresia unei trupe pline de sine, pacat de care am mai vazut pe undeva ca erau acuzati. Pana la urma, cand te urci pe scena totul devine interpretabil.

Capul de afis al serii a fost trupa Kistvaen, cu ceva schimbari de componenta, un nou concept, multimedia, si un album in curs de aparitie, din care am avut un preview, alaturi de interpretarea integrala a albumului deja existent, Unbekannte. Ca de fiecare data cand mi se pune in fata o proiectie, organul meu cinefil e in alerta, asa ca muzica a trecut initial oarecum pe planul doi. Nu stiu exact daca aceasta deviere a atentiei este un plus sau un minus, insa mi-aduc aminte ca prima data cand am asistat la un show Neurosis, la Hellfest, pe o ploaie rece, imaginile au venit nu ca sa ma distraga, si ca sa completeze intreaga atmosfera: muzica + proiectii video + ploaia au creat un concert de neuitat pentru mine. Acum insa, am urmarit cu interes imaginile care se succedau cu repeziciune pe ecran, in alb-negru, creand o atmosfera apasatoare si lipsita de speranta, cu pasari, scene de razboi, ape involburate, oameni torturati de o durere interioara (n-as baga mana in foc ca n-am mai vazut unele imagini din montaj si in alta parte), stoluri de pasari, turme de animale, imagini sugerand agonia, teroarea, angoasa, ca si muzica pe care o insoteau, filmul lor putand fi urmarit aici. Spuneam ca le-am urmarit cu interes o data... a doua oara... a treia oara... dupa care, reluandu-se iar si iar, obsesiv (cred ca de vreo 7-8 ori) am inceput sa dau mai multa atentie celor ce se intamplau in fata ecranului. 
Pentru mine, Fane este una dintre cele mai bune si mai carismatice voci din metalul romanesc. Nu doar pentru registrul sau amplu, ci si pentru trairea pe care o pune in manifestarea pe scena, prin modul in care joaca un rol reusind sa exprime atat de convingator tristetea, singuratatea, durerea. Pare ca, odata inceputa o piesa, intra intr-o transa in care nu mai este nimic in jur, ramanand singur cu muzica, pe care o traieste nu numai prin voce, ci si prin gesturi si mimica. Cat despre piese in sine, uneori ai o prea puternica senzatie de "deja ascultat", se apropie cam mult de Shining (toba si chitara mai ales), Burzum si un strop de My Dying Bride (asta e destinul lui Fane, ca toate trupele prin care trece sa ajunga la un moment dat sa fie comparate cu MDB :)). Au potentialul necesar pentru a depasi statutul de trupa-tribut, as vrea mai multa inovatie, creativitate. 

In ansamblu, a fost o seara placuta, sub semnul doom metalului, poze nu am facut, prefer sa urmaresc concertele cu ochiul neobturat de o lentila, plus ca, nefiind ea (lentila) prea performanta si mana de fotograf prea talentata, e mai bine sa va indrum, pentru a vedea imagini din timpul celor trei recitaluri, catre pozele frumoase ale lui Miluta Flueras, care au surprins fidel atmosfera de pe scena si din sala.

No comments:

Post a Comment