Sunday, 4 March 2012

China secolului XX

Zhang Jie - Cuvinte nescrise

Contactul meu cu literatura chineza se rezuma pana acum la o minunatie de carte citita acum muulti ani, Carturarul mucalit de pe magura cu magnolii  - Lotus de aur, Vaza si Prunisor de primavara scrisa de un anume Lanling Xiaoxiao Shen pe la 1600 (ar trebui sa o recitesc, sa vad in ce masura s-a schimbat receptarea de la 15-16 ani), la vreo 2 autori din diaspora, Amy Tan, fiica unor chinezi emigrati in America si Dai Sijie, plecat in Franta in 1984 si la Sorgul rosu al lui Mo Yan, singurul relevant pentru ce s-a mai scris in China ultimului secol si, din cate am inteles, cel mai important scriitor chinez din zilele noastre. Asa ca, neavand o baza deloc solida in literatura chineza, marketingul si-a spus din nou cuvantul cand m-am hotarat sa citesc "cel mai premiat roman chinez contemporan". Desigur, "premiat" nu spune foarte mult despre o evaluare calitativa, sunt  destule carti la care ma indoiesc serios de obiectivismul si gusturile juriului care le premiaza, mai ales in cazul literaturii romane, dar daca mai punem si nominalizarea la Nobel avem deja niste standarde destul de inalte.
 Cartea urmeaza aceleasi repere istorice ca si Sorgul rosu, plasandu-si povestea de-a lungul secolului 20, o perioada de framantari politice, sociale, in care China a fost devastata mai intai de invazia japoneza, apoi de instaurarea comunismului si de asa-zisa revolutie culturala. Wu Wei, personajul principal, este o scriitoare celebra care nu va reusi niciodata sa scrie cartea dedicata mamei sale, Ye Lianzi. Se pastreaza doar insemnari fragmentare asupra vietii ei tragice, marturii completate de naratoare, pentru a alcatui din fragmente istoria a trei generatii de femei in cadrul istoriei mai ample, a suferintei unui popor.
Este o lume in care realitatea cruda se imbina cu credintele magice. La inceputul secolului, in satele chinezesti se pastrau inca traditii ce aveau ca scop impacarea spiritelor celor plecati,  iar tanara Ye Lianzi, singurul copil nascut viu dintre cei 7 ai bunicii Mohe, despre care Wu Wei nu ajunge sa afle prea multe, pierzand o parte importanta din memoria sangelui sau, poarta in ea inca din copilarie darul de a prevedea, de a presimti ce-i rezerva soarta. Isi va creste singura fiica, fiindca dupa Razboiul de rezistenta impotriva invaziei japoneze sotul refuza sa se intoarca la ele, trimitandu-i doar o scrisoare prin care-i anunta despartirea lor. In aceste conditii, copilaria solitara a lui Wu Wei va fi marcata de frig, batai, foamete, iar mama sa va duce o lupta disperata pentru supravietuirea lor.
Inceputa ca o dorinta de a aduce un tribut memoriei mamei sale, cartea nescrisa a lui Wu Wei se va transforma in propria sa poveste, aceea a unei femei care, ajunsa la maturitate o scriitoare celebra, se marita cu un barbat mai in varsta cu 20 de ani, Hu Bingchen, impartit intre cele doua repere feminine ale vietii sale sentimentale, Wu Wei si Bai Fan, femeia cu care va fi casatorit inainte si dupa Wu Wei.
Hedonist, egoist, grosolan, Hu Bingchen incearca sa-i minimizeze mult mai tinerei sale sotii meritele, sa atenueze diferenta de varsta umilind-o, distrugandu-i erotismul prin remarci nepotrivite si neadevarate, frustrat de o casatorie in care nu mai face obiectul idolatriei sotiei. Wu Wei este constienta ca el scrie o carte ce formeaza de fapt un colaj de studii din care lipseste orice element de noutate, lucruri deja lamurite si cercetate de altii, in timp ce orgoliosul sau sot o considera un document unic, o analiza politica si sociala cum nu s-a mai facut, dar este indeajuns de las incat sa nu si-o asume, incercand sa foloseasca un alt nume pentru publicarea ei. Casatoria lor este vazuta din afara ca una din interes, multi o condamna pe Wu Wei pentru ca s-ar fi folosit de pozitia si situatia materiala a lui Hu Bingchen, cand de fapt el a fost cel care a profitat de faima ei de scriitoare celebra.
Povestea individuala este intersectata de un mozaic de alte povesti si repere istorice, astfel ca glosarul de la inceput este binevenit, ajutandu-ne sa intelegem mai bine framantarile sociale si politice, perioadele in care s-au succedat evenimentele. Firul narativ este complex si neprevazut, se frange pentru a se relua din alt punct, ca un puzzle ce reconstituie incet-incet destinele dramatice ale unor femei puternice, care nu au incetat sa spere si sa lupte. Este ca si cum ai lua o vaza chinezeasca sparta, asemenea memoriei lui Wu Wei ajunsa in pragul dementei, si ai reconstitui-o treptat, cu migala, lipind uneori cioburi care nu par sa aiba sens dar, odata terminata munca, observi ca a iesit o mica bijuterie, slefuita cu migala, care imbina registrul epic cu cel liric, psihologia cu istoria, tumultul destinului colectiv cu ritmul cotidian, tihnit sau agitat, al zilelor traite de persoane insignifiante, cu slabiciunile, lasitatile, actele de curaj, meschinaria si onestitatea fiecareia dintre ele.
Daca in general am o problema cu scriitura feminina (nu stiu de ce femeile in literatura simt nevoia sa-si exorcizeze demonii cu atata patos, in loc sa-i trateze cu ironie, cu umor, fie el si negru, cu sarcasm, cum fac autorii de sex masculin), sa zicem ca aici reusesc sa trec cat de cat peste ea, fiindca exista o anumita poezie in stilul lui Zhang Jie si tehnica narativa a memoriei involuntare genereaza senzatia de spontaneitate, onestitate. Asa ca astept si celelalte doua volume promise ale trilogiei, fiindca multe cuvinte au ramas inca neasternute pe hartie.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.