Thursday, 12 April 2012

Calatoria elefantului


Diana Adamek - Dulcea poveste a tristului elefant 

In aceeasi zi in care elefantul a carui calatorie ne este atat de frumos povestita de Saramago isi incepea lungul drum spre curtea austriaca, undeva, in Transilvania, fiica cea mai mica a unui cneaz avea sa porneasca si ea pe un drum necunoscut. 
Daca ar fi fost vorba de o piesa muzicala, ar fi fost un cover, daca era o pictura, era o copie a Iernii lui Arcimboldo, dar fiindca este un roman, pot spune ca e un tribut, un omagiu adus unui scriitor drag mie. Diana Adamek nu are un stil (cel putin in cartea asta, fiindca nu am citit altceva de ea) ci imprumuta cameleonic condeiul unuia dintre maestrii literaturii. Imi aduce aminte de mine cand incercam sa pictez cu gandul ca vreau sa fiu Dali si daca nu reusesc sa surprind acea fluiditate minutioasa a formelor, mai bine ma las... ceea ce am cam si facut, mai mazgalesc din cand in cand, fara sa am ambitia sau pretentia de a-mi exhiba "creatiile". Intre a imprumuta identitatea artistica a unui idol si a nu avea una proprie sau a descoperi ca aceea care ti s-ar potrivi nu iti place unii, cum este cazul autoarei de fata, aleg prima varianta. Riscul e ca isi ridica prea sus stacheta. Dar cum se stie ca atunci cand evalueaza literatura romana critica tinde sa foloseasca o alta masura decat cea cu care o  cantareste pe cea universala, s-ar putea sa nu fie o miscare neinspirata, mai ales ca nu este deloc o carte rea. Doar e putin suparator sa vad cum cineva scrie o side story la povestea lui Saramago incercand sa-i copieze cat mai mult stilul, de la frazare si punctuatie pana la ritmul in care curge povestirea, trecand prin elementele de intruziune a fantasticului in cotidianul banal si vocile polifonice care se confunda in alcatuirea frazelor. Pe de alta parte, este ceva familiar, ca atunci cand ti se pare ca vezi un prieten drag (din pacate, in cazul nostru, unul plecat dintre noi, a carui voce mai poate fi doar imitata, nu auzita), insa atunci cand te apropii constati ca nu e chiar el... 
Destinul lui Roro, ultimul descendent al unei familii nobile din Transilvania, este strans legat de cel al elefantului Solomon. Magia incepe inca din momentul conceperii sale, cand elefantul isi pune trompa pe burta mamei, continua cu venirea lui pe lume in Bretania, jumatate om, jumatate elefant, se imbina apoi cu vraja ivita din arome si combinatii de aluaturi si mirodenii ce-i vor duce faima de patiser pana la curtea lui Maximilian, regele Austriei, unde va deveni confidentul si prietenul celor doi printi, Rudolf si Anna si se incheie cu drumul facut in sens invers, dinspre Viena in Portugalia.
Traiectoria sinuoasa a lui Roro in viata, intreaga sa calatorie, este una deja predestinata, pe care eroul o cunoaste, din visele ce-i povestesc istorii ale stramosilor sau intamplarile ce-l asteapta. Povestea lui e dulce, fiindca ne face papilele sa tresalte la descrierea aromelor delicateselor preparate, dar tristul elefant imi aminteste si de personajul lui John Hurt din filmul lui Lynch, The Elephant Man, care pune in scena aceeasi poveste a alteritatii, a modului in care aspectul fizic determina perceptia celorlalti, activeaza cruzimea dar si spaima sau fascinatia, precum si o atractie interzisa ce se infiripa intre el si principesa Austriei.
Personajul nostru isi intersecteaza caile cu cele ale unor protagonisti la fel de misteriosi si neintelesi ai istoriei, precum mama viitorului astronom Kepler, pictorul Arcimboldo, caruia ii inspira prin trasaturile sale ciclul Anotimpurilor, alchimistul Christian Rosenkreutz, eroi vizionari si stranii, ce-si depasesc conditia si epoca.
Povestea m-a furat, curge frumos si lin cu toate floricelele ei baroce create parca din pudra de zahar, nu neg placerea lecturii, dar ramane in zona gri a unei inspiratii mult prea evidente, a unui omagiu in care amprenta identitatii proprii este prea putin vizibila. Este asemenea acelui desen de pe peretele hanului pe care il sterg Roro si pitica Richardis pentru a dezvalui altceva, printre randurile "Dulcii povesti..." citim admiratia si dorinta de identificare cu pana lui Saramago.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.