Saturday, 26 May 2012

Telenovela japoneza


Yasunari Kawabata - Frumusete si intristare

Eu m-am straduit, am tot incercat, dar n-am reusit sa ma apropii cu prea mult entuziasm de Kawabata. Se presupune ca ar trebui sa apreciez finetea liniilor stampelor literare, lirismul cu care isi impregneaza cartile, atmosfera aceea de tensiune si asteptare a ceva ce nu se intampla niciodata?! Poate ca da, dar nu e pentru mine, iar cartea asta, publicata cu vreo trei ani inainte ca autorul sa devina primul japonez castigator al Nobelului pentru literatura, nu mi-a contrazis parerea deja formata dupa O mie de cocori si Vuietul muntelui (cu care Frumusete si intristare are mult prea multe puncte comune), ca sa nu mai numesc Maestrul de go, pe care n-am reusit sa o termin.
Nu pot sa empatizez nici cu estetismul autorului, nici cu personajele si cu problemele lor nerezolvate purtate de-a lungul a douzeci si trei de ani pentru a rabufni din nou, intr-o seara de dinaintea Anului Nou, cand Oki, un romancier cunoscut mai ales pentru cartea O fata de saisprezece ani, merge la Kyoto pentru a asculta clopotele de sfarsit de ani alaturi de protagonista cartii sale, Otoko, pentru care si-a pastrat dragostea neschimbata, in ciuda faptului ca intre timp s-a casatorit si are doi copii mari. Otoko, ea insasi o pictorita cunoscuta, a pastrat peste timp frumusetea si durerea acelei povesti de adolescenta si si-a transpus tristetea de a-si fi pierdut copilul intr-un tablou, Suirea la cer a unui copil. Intre timp, eleva ei intr-ale picturii, Keiko, devenita si amanta sa, se va transforma intr-un instrument voluntar al unei razbunari pe care Otoko nu a cautat-o niciodata.  Pe scurt, El este casatorit cu altcineva, dar inca o iubeste pe Ea, care isi reprima iubirea pentru El, dar este iubita de o alta, care-l uraste pe El si vrea sa-i razbune Ei traumele tineretii.
Amintirea si modurile diferite in care se manifesta iubirea sunt temele centrale ale unui roman in care totul e simbol, de la culorile si liniile tablourilor pana la felurile de mancare pregatite, gesturile si cuvintele ce ascund sau ranesc sentimentele. Din pacate, din toata aceasta atmosfera dulce-amaruie cu iz de promiscuitate singurul lucru la care rezonez este frumusetea peisajului, impasibil si rece la tulburarile umane carora le serveste drept fundal: 
"In acea zi de treizeci decembrie, muntele Arashi, invadat de primavara pana-n toamna de cete de turisti, era pustiu si oferea o priveliste total diferita. In fata lui Oki se inalta, in cea mai adanca tacere, muntele Arashi in deplinatatea adevarului sau. La poalele lui, raul alcatuia o panza verde si limpida. In departare rasuna zgomotul trunchiurilor de copaci in curs de incarcare, plute care le aduceau pe rau, pana la camioane. Sigur, lumea venea sa vada muntele Arashi inaltandu-se astfel in fata raului, dar muntele se afla acum in umbra si soarele ii scalda numai unul din povarnisuri, cel care cobora in panta spre partea din amontele raului."
"Soarelui la asfintit nu-i trebui mult timp ca sa-si piarda tenta purpurie si se preschimba intr-un albastru sumbru si rece, inecat in cenusiu. Era ca si cum primavara, abia sosita, ii facea iarasi loc iernii. Soarele care, pe alocuri, ii dadea panzei subtiri de ceata reflexe trandafirii, apusese."
In rest, nu am nimic in comun cu tipul asta de erotism japonez diluat in care pasiunea se consuma mental (ca in bancul cu cainele rau, "sunt rau, dar ma consum in interior" :P), generand obsesii si gelozii bolnavicioase. Cautarea unui anumit gen de limbaj, lipsit de naturalete tocmai fiindca tinde prea mult spre perfectiune, in ton cu mastile pe care le poarta personajele pe chip din dorinta de a evita sa-si exprime adevaratele sentimente, mi se pare ca invaluie cartea si la nivel stilistic in aceleasi jocuri de lumini si umbre, eschivari din fata realitatii ce-mi dau senzatia unei asteptari inutile si sterile. Poate ca as fi gustat mai mult povestea daca ar fi avut mai putine "floricele" sau poate m-ar fi captivat stilul daca ar fi spus o poveste care sa ma prinda. Asa, totul se infasoara intr-o revarsare de voaluri, dantele si pasteluri, suavitate si senzualitate incat imi inhiba total organul receptarii, mi-l inunda cu o multime de senzatii vizuale si olfactive, ma scalda intr-o apa calduta cu aroma de flori de cires, intr-o ciorba ipocrita de sentimente si sentimentalisme pe care imaginile nu le pot salva din aerul de telenovela. Nu, multumesc!

No comments:

Post a Comment