Tinerete furata

Patrick Modiano - Dora Bruder

In 1941, Dora Bruder avea 15 ani. De la inaltimea celor 1,55 m, ochii ei caprui aveau sa priveasca teroarea istoriei ce se va abate asupra neamului sau. Poate ca numele i s-ar fi pierdut pentru totdeauna prin arhivele prafuite daca intr-o zi a anului 1988 un ziar vechi, un Paris-Soir din 31 decembrie 1941 nu i-ar fi picat autorului in mana, absolut intamplator. Era chiar numarul ce semnala disparitia fetei. 

Demersul lui Modiano in aceasta carte nu este in primul rand unul literar, desi subiectivitatea sa brodeaza cu emotie, in tonuri cenusii, o atmosfera de teroare pe care o reconstituie, cat unul de ancheta, de reportaj, de jurnalism de investigatie. Reconstituind povestea Dorei, autorul ajunge sa-si evoce propria tinerete rebela, fiindca intre cei doi adolescenti existau destul de multe similitudini: amandoi aveau origini evreiesti, numai ca unul a avut norocul de a-si trai revolta si fuga de acasa intr-o tara libera, in care nimic nu-i ameninta viata si siguranta. In timp ce Dora va ajunge impreuna cu tatal ei la Auschwitz in 1942, tatal tanarului Patrick nu va ezita sa-l renege, sa-l tradeze, sa-l trimita la inchisoare. Absenta si durerea nerecunoasterii paterne va reprezenta un element cheie al operei sale. Reconstituind povestea Dorei, tanara pe care nu a cunoscut-o niciodata, el face mai mult decat un exercitiu de  redare a memoriei colective, de evocare a Parisului ocupat, a atmosferei si strazilor sale, cu aceeasi grija obsedanta pentru detaliile geografice pe care am remarcat-o si in Dans le café de la jeunesse perdue ce fac posibila o reconstituire a traseului eroilor cartilor sale, transformandu-l si intr-un exercitiu de iertare, de impacare cu propria adolescenta tumultoasa si frustrata. Este fascinant modul in care se imbina cele doua povesti, autofictiunea si fictiunea construita din fragmente de realitate, din marturii trunchiate, pentru a le transforma intr-o meditatie asupra destinului unei generatii si asupra pierderii, fie ca vorbim de pierderea identitatii sau a memoriei ori de cea a umanitatii si a puritatii. 

Fiindca tot aminteam de cafenea, exista multe puncte comune intre cele doua volume, dar daca dizolvarea lui Louki in lume este una voluntara, cea a Dorei Bruder este mai degraba una impotriva vointei sale. Frustrarile si rabufnirile de orgoliu specifice varstei se transforma la Dora in frustrarile si neintelegerea unei intregi generatii, in incapacitatea de a lupta impotriva unui moment al istoriei ce va fi reconstruit fragmentat peste ani, asemenea fotografiei ce pastreaza chipul Dorei intr-un moment privilegiat, intr-un moment cand se simte protejata, in siguranta: "Des photos comme il en existe dans toutes les familles. Le temps de la photo, ils étaient protégés quelques secondes et ces secondes sont devenues une éternité."

Dora este un omagiu adus tuturor acelor necunoscuti ce au pierit fara sa inteleaga de ce, revenind in memoria omenirii de dincolo de moarte, asemenea micutei Anna Frank. Chiar daca vocea naratoare nu ii apartine, istoria ei, atat cat a putut fi intrevazuta din fragmentele si marturiile adunate de autor, din cercetarile intreprinse, nu este mai putin tulburatoare. Daca jurnalul Annei nu ar fi fost pastrat, anonimatul si uitarea i-ar fi inghitit visele, sperantele, gandurile. Daca Modiano nu s-ar fi transformat in biograful Dorei Bruder, orice semn al trecerii sale prin viata s-ar fi sters. Diferenta intre cele doua copile este ca una are o voce proprie, pe cand cealalta este reconstituita din franturi trecatoare ale vietii sale: fiica a unor emigranti, din tata austriac si mama unguroaica, fugita din internatul unui pension in cea mai aspra iarna a celui de-al doilea razboi mondial, regasita de cei ce le redau copiii fugiti de-acasa parintilor doar pentru a li-i smulge din brate mai apoi si a-i trimite in lagare, fugita din nou de acasa si adusa la comisariat pentru a porni apoi pe un drum fara intoarcere... 

Destinul Dorei este un prilej de evocare a atator alti nevinovati disparuti in acei ani tulburi, fie ca erau necunoscuti din care singura urma ramasa este un nume intr-o arhiva, fie ca erau scriitori, precum Friedo Lampe, Felix Hartlaub, Roger-Gilbert Lecomte, aripi frante prea devreme din zbor, oameni despre care nu se stie ce ar fi devenit daca si-ar fi urmat traiectoria naturala.

Nu este deloc o biografie seaca si rece, desi abunda in date si detalii precise, fiindca naratorul romanesc isi imprumuta perspectiva unui biograf mult prea implicat pentru ne putea oferi o documentare lipsita de viata. Dimpotriva, intr-o poveste a mortii si a terorii, viata se naste in fiecare rand, cu fiecare nume evocat, cu fiecare gand ce fixeaza in timp o prezenta difuza, imposibil de ignorat, o prezenta ce respira in fiecare secventa, evocata de strazile pe care Dora a trecut, de luminile si umbrele soarelui ce se intrevad intr-o fotografie, de evocari ale filmelor din timpul Ocupatiei pe care este posibil sa le fi vazut, de pretiosul secret al fugii sale, pe care nimic nu a putut sa i-l fure sau sa i-l murdareasca.