Calul care nu se transforma in inorog

Philippa Gregory - Doamna apelor

Dupa toate subiectele grave si cu impact puternic ce mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, simteam nevoia sa evadez, sa ma scufund intr-o poveste din trecut (meteahna veche, din copilarie, cand devoram Dumas si alte istorii romantate), sa ma detasez de prezent pentru a intra intr-o lume de care am inceput sa ma atasez odata cu serialul The Tudors, cea a Evului Mediu englez. Ca-n fiecare dintre cartile sale, Philippa Gregory nareaza intamplarile marunte personale si marile evenimente ale istoriei din perspectiva personajului feminin principal, fie ca el s-a numit Anne sau Mary Boleyn, Elisabeth Woodvile sau lady Margaret Beaufort. 

De data aceasta, protagonista este Jacquetta de Luxemburg, mama viitoarei regine Elisabeth Woodville (Regina alba) si strabunica lui Henric al VIII-lea, ce a marcat o perioada mai putin frecventata de istoriile romantate contemporane, secolul XIV. Aventurile se impletesc cu credintele stravechi pentru a recrea o lume uitata si a aduce in prim-plan, intr-o vreme in care itele politicii si ale vietii sociale erau dezlegate sau incurcate de catre barbati, o femeie puternica, coborata direct din legenda, descendenta a Casei de Luxemburg, despre care se spune ca ar fi fost intemeiata de ondina Melusina, o femeie capabila sa-i auda cantecul de jale la moartea cuiva drag si sa citeasca viitorul in scurgerea apelor. Este o perioada tenebroasa, cand capetele cad si flacarile rugului se inalta pentru o simpla acuzatie nefondata, cand e usor sa cazi in dizgratie si sa nu te mai ridici. 

Intr-o lume stapanita de barbati, in care femeia de rang nobil este vazuta doar ca o marfa purtatoare de foloase pentru parintele sau si de mostenitori pentru sotul sau, Jacquetta are puterea de a se ridica, de a-si sfida conditia, de a alege sa-si urmeze inima, nu predestinarea, de a lupta pentru rege si regina, apoi pentru fiica sa, sustinuta permanent de viziunile, visele, premonitiile sale, la limita dintre  credinta crestina si erezie, dintre agonie si extaz, pe care cartea de tarot "Roata norocului" i-o tot aduce in fata, avertizand-o asupra caracterului schimbator al sortii. Ramasa vaduva dupa o prima casatorie aranjata cu ducele de Bedford, va indrazni sa se revolte, sa-si aleaga singura calea in viata, alaturi de un om cu origini umile, scutierul fostului sau sot, sa piarda totul si sa se ridice din nou, sa urmeze o cale riscanta si pusa de societate sub stigmatul vrajitoriei, cea a alchimiei si a ierburilor de leac, a comuniunii cu natura, prin apa, elementul din care-si trage seva familia sa. 

Intrigi de curte, batalii sangeroase, rasturnari de situatie, secrete nedezvaluite se succed intr-o carte cu un stil in general antrenant (atunci cand nu se poticneste pe alocuri in dialoguri nenaturale), tablouri vii, presarate cu comentarii sociale, genul acela care te absoarbe, de citit in vacanta cand vrei sa te relaxezi, care te mai si invata fara sa vrei putina istorie, ambalata intr-un pachet destul de atractiv.
Problema apare cand ai citit deja Regina alba, fiindca Doamna apelor nu este atat un "prequel", cum ar fi trebuit, ci o narare partiala a acelorasi intamplari, din alta perspectiva, cea a mamei protagonistei de dincolo. 

Necunoscand deloc personalitatea adusa in prim-plan de carte (decat din celalalt volum), mi-a dat senzatia ca autoarea scapa ceva esential... Citind mai mult despre Jacquetta de Luxemburg, am inteles ca presupunerea mea era pe deplin intemeiata fiindca, in ciuda tabloului pe care i-l creeaza, perspectiva feminina si subiectiva de abordare o tradeaza si o face sa scape din vedere tocmai esentialul: de ce era atat de fascinanta personalitatea in cauza? Nu pentru ca a avut o gramada de copii (15!) si toate preocuparile ei se invartesc in jurul lor si a iubirii pentru sot, ci pentru influenta sa in epoca, pentru a fi reusit sa aiba un cuvant de spus intr-o lume in care cuvantul femeii nu valora de obicei nimic. Cartea esueaza exact in ceea ce ar fi trebuit sa fie punctul sau forte, conturarea personajului, unul despre care istoria pastreaza mult prea putine detalii, de aceea i-a conturat o imagine misterioasa si oarecum tenebroasa. Si daca Philippa Gregory marturisea in nota de final ca a intrigat-o si mobilizat-o personalitatea Jacquettei tocmai in calitatea sa de istoric al femeilor, al locului lor in societate si al luptei pentru putere, viziunea feminista pe care o afiseaza la nivel declarativ nu este deloc imbratisata in construirea eroinei, care ramane una destul de stearsa, cu preocuparile oricarei femei din epoca. Nici pe latura magica nu marseaza prea mult, nu m-ar fi deranjat deloc daca ar fi migrat dinspre istorie spre fantezie (fiindca si asa, tot o poveste ramane), dar intruziunile fabulosului in real sunt sterse, uneori doar simbolizate, subintelese, un cal ramane un simplu cal, si nici macar in vis nu se transforma in inorog, tot asa cum o femeie ramane o simpla femeie, mai preocupata de crescut copii si mai ingrijorata de soarta sotului plecat la lupta decat de sferele abstracte ale spiritului sau ale politicii.
Si fiindca veni vorba de politica, ma amuza sa constat ca nu s-au schimbat prea multe din Evul Mediu pana acum, singura modificare majora fiind ca opozitia nu mai este ucisa si transferul de putere, de obicei, se face fara varsari de sange. In rest, aliantele cu casa York sau Lancaster se faceau si se desfaceau in functie de "candidatul" care ocupa tronul, de multe ori un simplu juramant de credinta anula vina de a fi luat viata unor vechi aliati loiali. "Negocierile" parlamentare aveau loc pentru mize concrete, "portofolii" ce se traduceau in domenii si titluri. Nu stiu de ce am facut asocierea asta tocmai cand speram sa citesc o carte care sa ma detaseze total de prezent!