Tuesday, 24 July 2012

Cum a fost posibil?



Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat - Memorii (1944-1959) 

Cu totul intamplator, in momentul in care au inceput bulversarile social-politice din vara anului 2012, am inceput sa citesc o carte ce mi-a extins imaginea oarecum vaga asupra primilor ani ai comunismului, completandu-l cu detalii legate de jocurile de putere, de aparatul represiv pus in miscare, dar si de viata de zi cu zi, adunate intr-o excelenta restituire a unei memorii colective, din ce in ce mai indepartata si mai vaga.
Annie Bentoiu, sotia compozitorului Pascal Bentoiu, fiica de medic, nascuta intr-o epoca in care oamenii se ghidau dupa alte valori, admite cu modestie ca perspectiva infatisata este una subiectiva si limitata, conditionata de capacitatea de cunoastere si intelegere a evenimentelor din jur, insa viziunea sa nu este doar produsul  memoriei afective, ci si al documentarii, al consultarii agendelor tinute in toti acei ani, al corespondentei (in special cu sotul, din perioada cand compozitorul isi ispasea prin munca silnica "vina" de a fi fost fiul unui eminent avocat membru al guvernului liberal), al studiului publicatiilor din perioada amintita.
Autoarea dovedeste o buna intuitie a contextului in care urmau sa traiasca, exprimandu-si indoielile legate de principiile marxiste ce aveau sa stea la baza instaurarii regimului comunist: "cine si cum avea sa decida care sunt "nevoile" oamenilor pentru a le satisface? Cum si cu ce pret se va stabili vreodata perfecta egalitate intre indivizi? Iar cei care vor veghea la respectarea ei nu vor forma oare o categorie aparte, suprapusa celorlalte? Si de ce sa imbratisam teoria materialista, pe care nimic nu o dovedeste? Cum sa reducem istoria doar la evolutia mijloacelor de productie?"
Dincolo de expunerea faptelor (printre altele, falsificarea alegerilor din 19-21 noiembrie '46, etatizarea Bancii Nationale la 1 ianuarie 1947, prilej de confiscare a averilor depuse in seifuri, inscenarea proceselor capilor partidelor istorice, proclamarea republicii de catre guvernul comunist fara referendum, desi simpla abdicare a regelui nu implica schimbarea formei de guvernamant, rationalizarea alimentelor, arestarea si deportarea fostilor functionari, mai mici sau mai mari, ai guvernelor liberal si taranist, confiscarea proprietatilor, accelerarea inflatiei, cenzura culturala) ce nu este nicidecum o dare de seama seaca, fiindca, asa cum marturiseste autoarea ca observase un profesor de-al sau "vous êtes quelquefois un peu trop subjective", memoriile lui Annie Bentoiu dau chip si glas celor ce au trait sub vremuri si incearca sa raspunda la o intrebare esentiala, la care generatiile nascute in libertate nu mai pot afla (din fericire pentru ele) raspunsul in mod direct: "cum a fost posibil? de ce nu v-ati opus?" Motive au fost multe si diferite: pe fondul resentimentului social si al unei doze de vinovatie legata de inegalitatea sanselor de acces la educatie, la o cariera, noul regim a instituit represalii ce afectau direct nu atat pe cel in cauza, constrans sa se supuna, ci pe oamenii dragi din jur, a creat un aparat de opresiune bine pus la punct, a monopolizat locurile de munca si pensiile, conditionand minima subzistenta de supunere si acceptare, a infiltrat colaboratori in toate cercurile, creand o stare de neincredere, crispare si inchidere in sine, insotita de aerul fatalist (adoptat pe alocuri si de autoare, incepand chiar de la titlu), dar si de speranta ca este doar o situatie provizorie.
Atmosfera din timpul razboiului pare una senina fata de ce a urmat. Primul volum pastreaza culorile unui Bucuresti interbelic in care eleganta, strazile cu personalitate si cu povesti proprii, se imbie cu poezia cartierelor si aerul bonom, creand aspectul unei capitale moderne, cu reclame luminoase, vile cochete, gradini ingrijite, viata sociala rafinata. Peste toate aveau sa se astearna evacuarile fortate, demolarile (justificate in anii de mai tarziu si de cutremurul din '77), proiect continuat dupa '90 din pacate, prin incendieri si in absenta unui plan de urbanism unitar, cladirile ramase ascunzandu-se parca stinghere printre blocurile fara personalitate.
Tonul celui de-al doilea volum se schimba, odata cu realitatile: daca in primul existau inca germenii sperantei, gandul ca guvernul se va schimba la urmatoarele alegeri,  cel de-al doilea are un aer auster, in care-si face loc resemnarea unei situatii fara iesire. Familia si grupul de prieteni se straduiesc sa supravietuiasca in ciuda persecutiilor, prin adaptarea la mediu, uniformizare, nevoia de a nu iesi in evidenta, de a-si crea un paravan sufletesc pentru a pastra afara mizeria unei lumi in care muzica clasica devine "muzica de inmormantare", fiind singurele ocazii cand se mai difuza, iar cuvinte ca "nobil", "distins", "cult" si "bine crescut" capata sens peiorativ, indicand fosta aristocratie si grobianismul, limbajul necultivat recomanda o persoana drept simpatica, om "de-al nostru", din popor. Noul sistem nu are nevoie de valori, ci de executanti docili si devotati.
Autoarea marturiseste la un moment dat ca i-a fost greu sa inceapa scrierea acestor memorii, fiindca se temea ca va trece printr-o retraire a infernului. Intelege insa ca, pe langa nuantele cenusii, amintirile au si parfumul nostalgic al tineretii, considerand ca generatia parintilor (una care, pe langa comunism, a trait si doua razboaie) a avut parte de si mai multa suferinta. Pe de alta parte, reprezentantii acelei generatii se considerau norocosi ca si-au trait tineretea intr-o Romanie interbelica ale carei stralucire si fast aveau sa le fie straine copiilor lor, liberi sa calatoreasca, sa-si urmeze visele, sa-si construiasca viitorul la care visau.
Fiecare generatie are tendinta naturala de a-si inchipui ca evenimentele interne sau internationale din timpul vietii sale sunt cele care schimba fata lumii. Fiecare persoana are o viziune extrem de trunchiata asupra a ceea ce traieste, iar memoria colectiva tinde sa piarda detaliile dupa 2-3 generatii. A fi ignorant e o vina minora, ce se poate repara usor prin informare, insa a persista in ignoranta si a repeta erorile generatiilor trecute (din dezinformare, din incapacitatea de a vedea un "tipar", din interes sau nepasare) este adevarata vina a unei natii. Ceea ce traim noi acum poate ca nu va duce chiar la o iesire de sub sfera de influenta vestica si revenirea in bratele primitoare ale mamei Rusia, dar n-ar strica putin mai multa atentie la modul in care se misca lucrurile, la transformarea peste noapte a unor legi si institutii, fiindca sunt metode la care au recurs si altii inaintea noastra. Si era doar inceputul...
Va doresc un 29 iulie inspirat, orice veti decide sa faceti atunci!

No comments:

Post a Comment