joi, 20 decembrie 2012

Momentele pe care nu ai vrea sa le traiesti niciodata

James Agee - Un deces in familie

Simt nevoia sa aduc in atentie cartea asta, dar nu stiu cum sa o fac. Nu stiu nici daca s-o recomand sau nu. Este foarte foarte bine scrisa, isi merita Pulitzer-ul cu varf si indesat, dar as avea mari retineri in a i-o da unui prieten s-o citeasca. Fiindca este o carte despre moarte vazuta din perspectiva celor direct loviti, despre acele momente ale vietii in care simti ca totul s-a sfarsit, in care ai vrea sa dispari si tu, in care nu-ti poti gasi consolare si nici nu poti sa consolezi pe cineva, cuvintele sunt goale si lipsite de sens. Iar revenirea care se presupune ca urmeaza in timp uneori se ancoreaza intr-un stadiu si vindecarea nu este niciodata posibila. Traiesti cu un gol, stii ca nu-l poti umple cu nimic, functionezi fizic, mananci, vorbesti, razi, te bucuri de viata, dar psihic ceva se rupe ireparabil, o absenta iti apasa tot timpul inima, unii o inchid intr-un seif si prefera sa nu il deschida in fata nimanui, altii considera ca vorbind tot timpul despre persoana draga pierduta o fac sa traiasca mai mult iar altii, cum este cazul de fata, isi canalizeaza durerea intr-o opera durabila. Vorbesc despre pierderea mare, reala, nu despre pierderile unor persoane pe care le-am iubit mai mult sau mai putin, care traiesc prin opera lor, a caror trecere prin viata nu a influentat-o pe a noastra. Despre acea pierdere a unei persoane fara de care nu-ti inchipuiai ca va mai exista pentru tine un maine, un "anul viitor"...
Nu stiu ce am cautat in cartea asta, poate un mod de a-mi hrani partea intunecata, depresia altcuiva reflectata in propria depresie sau o posibilitate cathartica de a negocia cu sentimentul pierderii... Am gasit multa luciditate, multa tristete, multa singuratate si, mai presus de orice, absurdul acela pe care il percep la fiecare plecare din viata: de ce? de ce a trait? de ce a murit? ce rost au toate astea? Intrebari banale, stiu, la care filozofia, psihologia, religia au incercat sa raspunda in tot felul de moduri la care, indiferent daca aderi sau nu, in fata experientei personale devii impasibil si fiecare interiorizare a ei este individuala si singulara...
Autorul marturiseste ca "aceasta carte este in principal o amintire a copilariei mele si un act comemorativ inchinat tatalui meu". Si reuseste sa transpuna in acest roman autobiografic nu numai suferinta, ci si lumea copilariei, doua imagini aparent opuse, care se contopesc in imagini ale copilului de 6 ani care era in momentul tragediei. Imaginea mortii are alte cai in mintea fragila a unui copil decat in cea a unui adult, pierderea mecanismelor de securitate create de prezenta protectoare a celor doi parinti formeaza o perceptie diferita asupra vietii de catre copilul care a fost Rufus, transformat in adultul care ne relateaza povestea. Este o poveste despre viata si moarte, a unei familii normale din Tennessee, plasata in ambianta linistita de inceput de secol XX, pe cand se nastea mirajul cinematografiei si mitul lui Chaplin, omuletul cel "dezgustator", "vulgar", "cu bastonasul lui obscen agatand fuste si cate cele si cu mersul ala obscen", dupa cum il caracterizeaza Mary, mama lui Rufus. Ceea ce parea sa fie doar o alta seara linistita din viata familiei este brusc intrerupta de un telefon prin care Jay, tatal, este chemat de urgenta la patul tatalui sau bolnav, de unde nu se va mai intoarce niciodata acasa... un accident provocat de o comotie cerebrala sau o comotie cerebrala care a dus la un accident...
 Dincolo de privirea rece, cruda, atenta la detaliile obiective ale dramaticei intamplari, impresioneaza privirea copilului, cea care scruteaza reactiile familiei, cea care plaseaza intre "inainte" si "dupa" o intreaga lume a copilariei, cu raportarea la adulti, cu teama de intuneric, cu dorinta de a fi mai interesant in ochii celorlalti copii, cu perceptia catolicismului, a rasismului, a singuratatii si a mortii... 
James Rufus Agee a murit in 1955, in urma unui atac de cord, dupa ce a terminat de scris aceasta carte. Doi ani mai tarziu, ea avea sa fie publicata si, in anul urmator, obtinea premiul Pulitzer. O alta poveste de viata trista, cea a unui autor care nu a apucat sa vada ca omagiul adus tatalui sau a rezonat in inimile cititorilor. Poate ca tocmai fiindca rezoneaza prea mult nu recomand aceasta carte decat daca reusiti sa va detasati, sa nu filtrati experienta literara prin subiectivismul unei pierderi personale, fiindca altfel riscati sa cadeti intr-o stare neplacuta...

luni, 10 decembrie 2012

"Lacas al amintirilor inmuiate in miere si lacrimi"

Naghib Mahfuz - Miramar 

Pentru acest roman, Mahfuz paraseste orasul sau natal, Cairo, purtandu-ne pe strazile Alexandriei, candva un stralucitor oras cosmopolit, ce s-a colorat in anii '60 in nuantele gri ale socialismului. Pretextul este dat de un fapt divers, un eveniment vazut din perspectivele diferite ale celor implicati. Cei patru protagonisti naratori ai cartii isi intersecteaza destinele la pensiunea Miramar. Motivele sederii lor sunt diferite (pentru unul este o revenire nostalgica in orasul tineretii, pentru altul un refugiu temporar...),  dupa cum diferite sunt si temperamentele chiriasilor si mediile sociale din care provin: un ziarist pensionar, militant politic, un reprezentant al vechii aristocratii, un proprietar de terenuri,  un realizator de emisiuni radio, un contabil la filatura din Alexandria implicat in tranzactii necurate. Arivisti, oportunisti, idealisti, cu totii isi au locul in acest micro-univers pe care Mahfuz il construieste cu atentie la detaliile aparent minore, acelea ce pot defini un personaj printr-un cuvant mai bine decat o fac descrieri de zeci de pagini.
Cu totii sunt atrasi, fiecare in felul sau, de Zohra, tanara si frumoasa servitoare fugita din satul sau pentru a scapa de o casatorie aranjata, dornica sa invete, sa-si construiasca singura viitorul: fie ca o privesc cu duiosie paterna sau cu pofta carnala, cu superioritatea data de provenienta dintr-o clasa situata mai sus pe scara sociala sau protector, cu sentimente sincere de admiratie sau cu indignarea starnita de indrazneala ei de a nu se supune conventiilor sociale, ceea ce in ochii unora dintre chiriasii pensiunii o transforma intr-o femeie usoara, o potentiala prada, Zohra este oglinda in care-si reflecta propriile moduri de raportare la cei din jur, viziunile asupra vietii. La scara mica, ei sunt reprezentantii unei societati ce traieste o epoca tulbure, cu invinsi si invingatori, cu adevaruri crude si manevre de culise, cu relatii complexe, in care nu exista o imagine obiectiva, ci mai multe imagini subiective a caror suma creeaza tabloul de ansamblu. 
Cartea este interesanta mai ales prin prisma schimbarii perspectivei narative, a modului in care se construieste povestea din portiuni si fragmente, ca un puzzle, in care motivatiile fiecaruia sunt explicate si determinate de motivatiile si actiunile celorlalti. Se spune ca imaginea obiectiva asupra unui om este data de o imbinare dintre imaginea proprie despre sine si imaginea celorlalti despre el. Pornind de la Zohra si modul in care se reflecta in si determina actiunile celor din jur, de la faptul divers, marunt, Mahfuz reuseste sa creeze un portret mult mai amplu, acela al Egiptului anilor '60 vazut prin ochii diversilor sai reprezentanti, cu conceptiile si credintele lor. Rolul naratorului este unul extrem de important, fiindca avem nu unul, ci patru povestitori, fiecare detinator al propriului adevar, al propriei viziuni. Poate tocmai de aceea autorul a parasit cadrul traditional al romanelor sale, Cairo, pentru a oferi viziunea mai larga, mai generala a unei tari, fara a dori sa se identifice prea mult cu Alexandria, desi cateva detalii de atmosfera privind strazile si cartierele sunt inevitabile. Tind sa nu dau prea mult credit celor care afirma ca Miramar este "povestea orasului Alexandria", dupa cum ne sugereaza si coperta traducerii in limba romana, sa vad un tablou mai larg, mai general si mai generos cu cititorii, acela al unei intregi natiuni in schimbare. Tocmai de aceea, niste note care sa completeze putin cadrul general ar fi fost binevenite. E drept ca eu si altii ca mine, cu acces nelimitat la internet, ne putem documenta cu un simplu click despre Partidul Wafd, de exemplu, si putem afla ca era miscarea nationalista care lupta pentru indepartarea colonialismului britanic din Egipt, dar sa nu uitam ca mult mai multi au inca acces mai degraba la cartea tiparita decat la un calculator, ca traim in tara in care, cu toate "smarfoanele" din dotare, 54% din locuitori nu au ajuns niciodata in fata unui monitor, nu vorbesc de internet...
Flash-back-urile, schimbarile de perspectiva, dialogurile ce fragmenteaza naratiunea propriu-zisa ii dau un ritm alert, viu, dau senzatia ca povestea se construieste sub ochii tai si, odata ce ai acceptat un punct de vedere, in fata ta se construieste un altul, perfect justificat si logic, coerent, desi in opozitie cu cel aflat anterior. Toata joaca asta cu viziunile, cu realitatile subiective, este antrenanta, captivanta, te tine in priza si te face sa sorbi cartea ca pe un roman politist, desi nu are nimic de-a face cu genul.

vineri, 7 decembrie 2012

Bizarerii




Gianni Biondillo - Strane Storie

Am citit cartea lui Gianni  Biondillo ca si cum as fi urmarit un film horror bun... sau poate unul SF... ori era un thriller sau un episod din "Zona crepusculara"? Cele 17 povestiri sunt de-a dreptul ciudate, nu este doar un titlu care sa capteze atentia si curiozitatea, ci sunt cu adevarat intamplari care te tin cu sufletul la gura, au ritm, suspans, intorsaturi de situatii, genul acela de povesti pe care le retii mult timp dupa ce ai inchis volumul, la care te trezesti gandindu-te cand, de exemplu, te plictisesti intr-un vagon de metrou ori cand te intalnesti cu cineva pe care nu-l cunosti dar simti ca s-ar putea intampla ceva extraordinar si paranormalul ti-ar putea invada viata ta de sceptic cinic. 
De la comic la erotic, de la fantasy la satira politica, Biondillo se joaca cu registrele, cu spatiul si timpul, cu mitologia si locurile comune ale literaturii horror, pornind de la faptul divers, anecdotic si ajungand la tabu-uri (cum ar fi povestea lui Isus dintr-un viitor indepartat). Fiecare povestire are un "ceva" al ei. Chiar daca au valori inegale si nu toate provoaca acel "wow" la final, este de apreciat inventivitatea, varietatea, modul in care stie sa-si poarte cititorul prin stari diferite, de la relaxare si suspans la neliniste si teama. Unele fragmente par a fi produsul unei minti bolnave, turmentate de cosmare, altele sunt doar povesti istorisite cu o placere pe care o insufla si cititorului, altele exploreaza sexualitatea sau relatiile dintre oameni. Si nu de putine ori nu doar personajul este cel luat pe nepregatite de cursul intamplarilor, dar si cititorul. 
Genul asta de literatura, la granita dintre Bradbury, Orwell, Ryu Murakami este greu sa te mai surprinda tocmai pentru ca te astepti sa fii surprins, esti pus in garda ca urmeaza ceva iesit din comun, extraordinar. Inspiratia lui Biondillo insa nu are cum sa nu te prinda pe picior gresit, sa nu-ti demoleze si destabilizeze orice presupuneri si idei legate de cursul evenimentelor. Este imprevizibil, asta e calitatea cu care m-a cucerit scrisul lui.
N-as vrea sa dezvalui subiectele povestirilor sale, pentru a nu taia din placerea unei eventuale lecturi (pentru unele e ca si cum ai povesti finalul unor filme ca Seven sau The sixth sense cuiva care nu le-a vazut), dar ca sa intelegeti cam prin ce zona se invartesc, voi enumera cateva personaje ale povestirilor sale: un scriitor in criza ajuns oaspetele unui castel ciudat (fara fantome, promit, ele apar intr-o alta povestire, unde nici nu te astepti), un arheolog venit din viitor pentru a reconstitui istoria unei expozitii, lumea nebuna dintr-o garnitura de metrou oprita in galerie, copiii care se revolta la cantina impotriva mancarii proaste, un comic paranoic care-si marturiseste "pacatele", Tosca, o cantareata devenita mit al Rezistentei italiene in razboiul cu invadatorii indieni care au cucerit Roma (nu se poate sa nu sesizam tenta de malitiozitate), super-eroi in normalitatea vietii de zi cu zi. 
Este o literatura care cred eu ca place celor mai putin atasati de un singur gen al beletristicii, capabili sa guste cu acelasi entuziasm un roman serios sau dintr-o nisa considerata - pe nedrept de multe ori - minora, precum SF-ul sau fantasy. Niciodata cand intri in atmosfera unei povestiri nu stii la ce sa te astepti, incotro va evolua. Biondillo e original, proaspat, inventiv, cititi-l... sau traduceti-l!