Wednesday, 29 February 2012

Maruntisuri oarecum simpatice


Mathias Malzieu - Mecanica inimii

Banuiam de cand am aflat subiectul cartii ca va fi o poveste bittersweet, insa doua cuvinte mi-au rezonat in minte in ritmul tic-tacului unui ceas: Tim Burton! Tim Burton! Tim Burton... Trebuie sa o citesc! Zis si facut, carticica a fost  oarecum ceea ce ma asteptam: o poveste pentru oameni mari, care amesteca steampunk-ul cu mirajul fanteziei si atmosfera gotica, gingasa ca o bijuterie fragila, la fel de fragila ca inima lui Jack, personajul principal nascut la Edinburgh in 1874, in cea mai friguroasa noapte, abandonat de mama sa in casa doctoritei-vrajitoare ce l-a adus pe lume si i-a salvat viata, montandu-i pe post de peacemaker un ceas cu cuc. Regulile pe care va trebui sa le respecte intotdeauna sunt stricte: "Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor. nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."
In ziua in care implineste 10 ani, Jack va simti primii fiori ai dragostei, pentru o dansatoare andaluza, Acacia, ea insasi o aparitie ciudata si misterioasa: "Bratele ii seamana cu niste ramuri, iar parul ondulat de abanos ii invaluie chipul ca umbra unui incendiu. Nasul bine conturat este atat de mic incat ma intreb cum de poate respira - dupa parerea mea, e doar de decor. Danseaza ca o pasare in echilibru, suspendata pe tocuri cui". Vor trece anii pana sa o revada, ani lungi de asteptare si speranta, in care va cunoaste multa tristete si umilinta cauzata de atitudinea celor din jur fata de structura lui diferita, va calatori pana departe, in Granada, insa regasirea Acaciei este doar inceputul unor noi suferinte. 
Autorul cartii este solistul vocal al unei trupe rock din Franta, Dyonisos, care a transpus povestea si in muzica, pe albumul La Mécanique du Coeur (2007). Drepturile de ecranizare au fost cumparate de Luc Besson (hmmm si cat de Tim Burton era :(( ) care deocamdata a lasat proiectul in paragina (sau in asteptare?) iar Malzieu va scrie scenariul. O mostra a felului cum ar putea arata colaborarea lor, in cazul ca se va mai concretiza, aveti mai jos, Besson creand videoclipul uneia dintre piesele de pe album: 

Daca va place muzica lui Dyonisos, s-ar putea sa fie preferabil sa ascultati / vizionati albumul decat sa cititi cartea. Fiindca stiti cum e cu prajiturile prea dulci: mananci 1-2-3, dar dupa aceea parca incepe sa ti se aplece. Cam asa e si Mecanica inimii, ca animatie cred ca as iubi-o, cu conventiile si resursele genului, cu o atmosfera mai dark, dar in scris, abundenta de comparatii si metafore, incercarea de a transforma totul in ceva foaaarte sensibil si poetic mi-a cam dereglat pe alocuri mecanismele cerebrale. E o poveste care poate sa fie bine cantata, bine reprezentata vizual, dar pe hartie nu ma convinge, nu-mi da deloc senzatia ca ar fi bine scrisa pentru ceea ce se doreste, si anume o poveste pentru copilul din noi. Stilistic, nu se hotaraste daca sa fie un poem in proza, sa ne ia ochii cu imagini frumoase sau sa ne impresioneze prin istoria propriu-zisa, aceea a unei iubiri tragice, e ca si cum ai vrea sa scrii Corpse Bride, de exemplu, dupa ce l-ai vazut si fara sa fii un scriitor foarte experimentant sau cu o buna intuitie. Nu ai cum sa esuezi total, fiindca ai materialul, acel quelque chose, dar este quelque chose qui cloche, daca intelegeti ce vreau sa spun. Mesajul, cel al incapacitatii indeplinirii unui vis numai din cauza barierelor interioare, tinde sa se dilueze pe final, dezvoltarea personajului, ajuns sa se impiedice in propriile limitari, te indeparteaza cumva de el. Asta nu-mi diminueaza insa interesul de a vedea filmul, daca va aparea vreodata.
 

Tuesday, 28 February 2012

Undeva in Est, acum 22 de ani...

Julian Barnes - Porcul spinos

Cate amintiri mi-a trezit cartea asta! Nici nu stiu cu ce sa incep: cu acea zi de 25 decembrie 1989? Cu mascarada de proces al celor patru demnitari ai regimului comunist, Dinca, Manescu, Postelnicu si Bobu, condamnati la inchisoare pe viata si eliberati la scurt timp? Putini isi mai amintesc, si mai putini isi mai pun intrebari si mai scormonesc ranile acelui 1990 plin de iluzii, de vise si sperante, care au fost spulberate la scurt timp. Cu primele alegeri "libere", organizate in pripa, suficient de repede ca partidele istorice mult timp reprimate sa nu aiba ragazul necesar sa se organizeze si sa candideze in mod real, cu sanse egale? Cu deruta si confuzia maselor, care se asteptau ca indata ce comunismul va cadea sa se dea drumul la robinetul cu lapte si miere si cu dezamagirea provocata de constatarea ca drumul spre tranzitie este unul complicat si plin de privatiuni? Cu instinctele si cameleonismul pradatorilor ce si-au recapatat repede ciolanul pierdut pentru scurt timp in vartejul evenimentelor dupa un scurt lifting facial, inlocuind expresia aroganta cu umilinta si cainta? Cu corectiile iritate atunci cand cineva era interpelat, in virtutea obisnuintei, cu "tovarase"? Cu memoria colectiva atat de scurta si de iertatoare? 
Senzatia pe care mi-o lasa Barnes cu cartea asta e ca a fost aici si a trait totul... Este cartea pe care niciun autor roman nu a fost in stare s-o scrie in acesti ani, din cate stiu eu numai Cartarescu a reusit sa inglobeze o parte din nebunia acelor zile intr-un roman, in Orbitor. Poate la inceput a fost nevoia de detasare, poate dupa aceea detasarea a adus nevoia de uitare si uitarea s-a transformat in nepasare, lasand ignoranta generatiilor ce au urmat sa-si construiasca propriile versiuni ale vremurilor pe care nu le-au trait. Istoria seaca, cea oficiala, consemneaza faptele dintr-un punct de vedere, dar memoria ei nu retine senzatiile, trairile, gandurile, sperantele, dezamagirile unei natiuni. 
Cartea aceasta e o reconstruire a istoriei: intr-o tara neprecizata, care dupa toate datele pare sa fie Bulgaria dar are multe in comun si cu Romania (numele unor cotidiene, Frontul Salvarii Nationale, atitudinea generala), caderea regimului comunist aduce cu sine un proces ce se intinde pe vreo doua luni al dictatorului proaspat detronat, Stoio Petkanov (Todor Jivkov?). Pe masura ce trece timpul, din ce in ce mai multe iluzii se spulbera, procurorul general Petar Solinski intelege ca este doar o marioneta, un instrument in cadrul unei farse. 
In afara salii tribunalului, patru prieteni, patru tineri entuziasti, sunt barometrul starii de spirit al unei natiuni, ce migreaza de la speranta si entuziasm la dezgust si resemnare. Ei sunt cei cu care m-am identificat, cei ce m-au facut sa retraiesc senzatia acelor zile din ianuarie 1990 cand urmaream procesul celor 4: 
"Era obligatoriu sa fie martori, a insistat Vera. Toti patru, impreuna: Vera, Atanas, Stefan si Dimitar. Traiau un moment mare din istoria tarii, prin care isi luau ramas-bun de la copilaria lor sumbra si de la adolescenta cenusie, framantata. Sosise sfarsitul minciunilor si al iluziilor; sosise vremea adevarului, sosise inceputul maturitatii. Cum sa fii absent de la asa un eveniment?"
Nu reusesc sa am detasarea necesara pentru a aprecia cartea asta obiectiv. Nu stiu daca este o carte buna, bine scrisa, cred ca da, fiindca reuseste sa ma indigneze pe alocuri, asta inseamna ca portretul cinicului ex-dictator este unul bine conturat, convingator. Si subliniaza foarte bine modul in care fiecare om isi gaseste justificari pentru faptele sale. Petkanov il uraste pe Gorbaciov, ("curva aia neputincioasa, cu gainat de pasare pe frunte, se dovedise un asemenea ipocrit, un asemenea tradator al socialismului") si deplange soarta fostilor sai confrati, conducatorii tarilor socialiste: 
"Si acum, uita-te la ei. Erich a fugit la Moscova si s-a ascuns ca un sobolan la ambasada chiliana, in asteptarea unui avion spre Coreea de Nord. Kadar, mort dupa tradarea deschiderii frontierelor: intr-un ungur nu puteai sa te increzi niciodata. Husak, mort si el, doborat de un cancer, cerand ca un preot in sutana sa-i slujeasca la capatai, infrant de un scriitoras pe care ar fi trebuit sa-l infunde in inchisoare pe viata. Jaruzelski nu a fost la inaltime, s-a dat de cealalta parte, spunand ca a inceput sa creada in capitalism. Ceausescu, el macar a cazut in lupta, daca fuga si plutonul de executie se pot considera lupta. Mereu a fost un miel turbat, Nicolae, mereu juca sa castige potul cel mare, cand de-o parte, cand de alta, asa a refuzat sa se alature actiunii fraterne din 1968; dar el, cel putin, avea o urma de coloana vertebrala si a incercat sa tina ordinea pana la capat." (Nu este singura referinta la bunul sau prieten Ceausescu).
Arogant si grandoman va ramane eroul nostru pana la sfarsitul procesului, un sfarsit asa cum era de asteptat dupa directia in care se indrepta.
Barnes reuseste sa aduca in lumina o alta fata a politicii, un moment particular al istoriei in toata complexitatea sa, asa cum a fost receptat de cei implicati, ca protagonisti sau ca martori, creand personaje nuantate, cu luminile si umbrele lor, cu trasaturi atat de bine sesizate incat ma intreb daca n-a urmarit si el indeaproape istoria acelor zile dintr-un colt al Europei de Est. Am vazut o caracterizare a cartii drept "satira comica", marturisesc ca n-am sesizat niciun strop de comic in ea... oi lua eu istoria noastra (inca) recenta prea in serios pentru a nu putea recunoaste comicul din paginile ei?? Fiindca tot ce am gasit a fost un gust amar... Este ca un medicament, stii ca nu-i bun la gust, ca are o mica depresie ca efect secundar, dar trebuie sa-l iei, fiindca-ti face bine la memorie! Vrea cineva un flacon?

Monday, 27 February 2012

Sa ne clatim sinapsele fara sa ne spalam pe creier


Normand Baillargeon - Mic curs de autoaparare intelectuala

Si fiindca agitatia premiilor Oscar a trecut, azi vreau sa va povestesc despre o carte care isi propune sa furnizeze instrumentele gandirii critice necesare pentru a nu cadea in plasa propagandei vehiculate in mediul social si politic (fara legatura cu showbiz-ul, dar cu ceva aplicare si pe-acolo daca stau sa ma gandesc).
Mai intai, facem cunostinta cu instrumentele necesare gandirii critice: logica, retorica, lingvistica, probabilitatile si statistica. Fara pretentia de a aduce vreun element de noutate, cartea se constituie intr-o sinteza a cunostintelor  si  instrumentelor de care dispunem pentru a cantari cu atentie argumentele si formularile unor idei si pentru a extrage elementele necesare unei evaluari lucide a informatiilor primite. Doua motive de ingrijorare ale autorului, profesor la Universitatea din Québec, au dus la scrierea sa: propagarea credintelor in paranormal, in vindecari miraculoase si accesul cetatenilor din tarile democratice la cunostinte, la tot felul de surse de informare, mai mult sau mai putin credibile.
In primul rand, sunt enumerate formele de manipulare prin limbaj (cu tot arsenalul figurilor retoricii), matematica (partea asta a fost mai greu de digerat pentru mine, care sufar de o oarecare alergie la numere, ce am retinut au fost doar exemple care se bazeaza pe matematica elementara, de genul celui care ilustreaza plauzibilitatea cifrelor menite sa sustina o afirmatie precum cea conform careia 2000 de copii irakieni mor in fiecare ora din cauza embargoului americano-britanic, ceea ce la un calcul simplu ar duce la 17.520.000 pe an, intr-o tara cu 20.000.000 de locuitori), statistica si probabilitati (capitol ce prezinta modul in care pot fi distorsionate datele de reprezentarile grafice aferente, ce nu respecta proportia valorilor, de ambiguitatea intrebarilor, a termenilor folositi, chiar si de identitatea persoanei care efectueaza un sondaj in scopuri statistice). De aceea este nevoie intotdeauna de contextualizarea datelor si de punerea intrebarilor potrivite pentru a putea intelege in ce masura informatiile vehiculate pot fi acceptate sau crezute.
Partea a doua a cartii trateaza justificarea credintelor si mecanismul prin care pot lua nastere convingeri si pareri eronate. Oamenii dispun de trei surse de cunoastere: experienta personala, stiinta si mass media, carora li se dedica, pe rand, cate un capitol.
Experienta personala, sursa de cunoastere empirica si imediata, se bazeaza pe perceptii, pe memorie si pe judecata. Perceptiile au un caracter construit, organizat dupa fond si forma, pot fi influentate de asteptari, dorinte, credinte, cunostinte. Un exemplu de perceptie gresita il constituie pareidolia, acea manifestare care-i face pe unii sa atribuie insusiri miraculoase unei presupuse imagini a fecioarei Maria intr-un cartof sau chipului de pe Marte. Altele ar fi iluziile optice, exemple de presupusa magie, telepatie, in spatele carora stau explicatii cat se poate de rationale, reprezentand de multe ori sarlatanii fondate pe nevoia oamenilor de a crede in miraculos si extraordinar.
La randul sau, memoria  poate fi afectata de modul in care sunt formulate intrebarile privind un eveniment, sugestionata, dezvoltarea de amintiri false a fost dovedita experimental.
Judecata consta in construirea de scheme explicative care ne ajuta sa intelegem si sa interpretam lumea. Un fenomen al carui nume nu-l cunosteam dar ii stiam manifestarile este efectul Forer, tendinta de a accepta si considera drept precise orice descrieri sau analize vagi si generale care se pot aplica oricui (de tipul horoscopului sau al predictiilor). Si puterea autoritatii ne poate face sa actionam irational, sa nu ne intrebam asupra justificarilor sau moralitatii unor fapte.
Stiinta experimentala poate oferi, atunci cand este aplicata cu acuratete, cele trei modele necesare pentru verificarea rezultatelor si elaborarea concluziilor necesare, prin aplicarea de teste cu variabile controlate, grup de control sau dublu orb. Avem la dispozitie si o serie de intrebari necesare pentru o lectura critica a rezultatelor cercetarilor, pornind de la imprejurarile efectuarii lor, obiect, metodologie, analiza datelor, pana la concluzii.
Ultima sectiune, dedicata mass mediei, ne avertizeaza asupra pericolelor la care ne expunem atunci cand dam crezare unor surse care, in cursa dupa rating, tind sa favorizeze demagogia, goana dupa senzational sau sprijina institutii influente ori promoveaza un anumit model propagandistic.
La sfarsit, dupa ce autorul ne spune cu o nota de malitiozitate si auto-ironie sa ne indoim de tot, chiar si de autorul care ne spune sa ne indoim, ofera o lista de site-uri si reviste alternative de informare. Datorita lui am aflat de blogul lui Noam Chomsky si l-am descoperit acum si ca pe un militant impotriva imperialismului american, cu ceva tendinte anarhiste (pare chiar simpatic ca persoana!), un promotor al libertatii de exprimare intr-o epoca in care institutiile americane incearca din ce in ce mai mult sa o inabuse.
Nu stiu in ce masura cartea poate sa stimuleze pe cineva in utilizarea tehnicilor si instrumentelor de "autoaparare intelectuala", dar cel putin ca lectura este placuta, alerta, fluenta, cu trimiteri continue la exemple cotidiene. Nu m-am asteptat sa citesc un manual despre cum sa gandesti, asta fiecare exerseaza pe cont propriu si in timp, asa ca reamintirea unor notiuni care mai palpaiau vag intr-un colt de memorie si cele cateva informatii in plus pe care le-am obtinut au justificat lectura.

Sunday, 26 February 2012

Oscar 2012: previziuni, pronosticuri, predictii, preferinte

 Oscar 2012 

Inca vreo 24 de ore pana incepe circul mediatic... adica show-ul cu tot ce implica el: poleiala, chic, covor rosu, show-off, toalete, lacrimi, emotii, frustrari, betiile de dupa, etc.etc. Nu prea ma preocupa latura mondena (cine cu ce de unde se imbraca, cu cine se afiseaza, ce coafura are), stiu doar ca Sacha Baron Cohen va fi o aparitie interesanta in costumul sau de dictator, a obtinut pana la urma acceptul organizatorilor, desi in prima instanta ii fusese refuzat. De asemenea, cautarea prezentatorului / prezentatorilor s-a dovedit o intreprindere la fel de dificila pe cat era anuntata in primul clip de promovare a evenimentului, mai multe nume s-au vehiculat, printre care Eddie Murphy si The Muppets, se pare insa ca ultimul ramas este Billy Crystal. 
Sa trecem insa la nominalizati: 

Cel mai bun film: 

"The Artist" Thomas Langmann, Producer
"The Descendants" Jim Burke, Alexander Payne and Jim Taylor, Producers
"Extremely Loud & Incredibly Close" Scott Rudin, Producer
"The Help" Brunson Green, Chris Columbus and Michael Barnathan, Producers
"Hugo" Graham King and Martin Scorsese, Producers
"Midnight in Paris" Letty Aronson and Stephen Tenenbaum, Producers
"Moneyball" Michael De Luca, Rachael Horovitz and Brad Pitt, Producers
"The Tree of Life" Nominees to be determined
"War Horse" Steven Spielberg and Kathleen Kennedy, Producers

Eu as da cu ambele maini Oscarul Artistului, asta insa fiindca n-am vazut Hugo (si ma voi abtine pana apare pe ecrane, nu vreau sa ratez experienta cinematografica in toata splendoarea sa). N-am vazut nici Extremely Loud..., dar am citit cartea si cam stiu despre ce este vorba. "Globurile" au avut doua categorii, drama, unde a castigat mediocritatea de Descendants si comedie/musical pentru superbul "musical" fara cuvinte (ce-i drept, avea coloana sonora frumoasa, dar tot nu justifica incadrarea) The Artist. Nu aveau ce cauta aici (zic eu) Moneyball, War Horse, The Descendants. Marele absent: Melancholia. Ma tem sa nu castige: The Descendants. Pronostic: The Artist

Actor in rol principal: 

Demián Bichir in "A Better Life"
George Clooney in "The Descendants"
Jean Dujardin in "The Artist"
Gary Oldman in "Tinker Tailor Soldier Spy"
Brad Pitt in "Moneyball"

Le-am vazut pe toate, am scris la fiecare cand a fost cazul despre prestatiile care m-au impresionat sau nu. In primul rand, l-as premia din toata inima pe Dujardin pentru un rol greu, pentru modul cum si-a folosit atuurile prin limbaj non-verbal, reusind sa imbine conventiile filmului mut cu exigentele spectatorului actual. Clooney nu se mai joaca pe el, dar nu mi se pare un motiv suficient sa castige, mai degraba as premia clasa lui Gary Oldman sau prestatia lui Demián Bichir, chiar daca la cel din urma, dupa cum spuneam in impresiile despre film, intrarea in rol a fost usurata de experienta personala. Brad Pitt nu m-a impresionat, e ok dar nu mi-a dat senzatia unei partituri consistente si nu cred ca avea ce cauta aici. Ma tem sa nu castige: Clooney sau Brad Pitt (desi nu-l vad pe Pitt cu sanse). Pronostic (si favoritul meu): Jean Dujardin

Actor in rol secundar: 
Kenneth Branagh in "My Week with Marilyn"
Jonah Hill in "Moneyball"
Nick Nolte in "Warrior"
Christopher Plummer in "Beginners"
Max von Sydow in "Extremely Loud & Incredibly Close"

Am vazut 3 din 5. Nu stiu despre  von Sydow si Nolte, Hill nu prea merita mentionat, dar aici am un favorit clar si detasat, Christopher Plummer, excelent!  Pronostic: Kenneth Branagh (am eu asa un feeling ca vor simti nevoia sa dea un Oscar pentru interpretare si lui Marilyn, iar sectiunea feminina principala este cam aglomerata... s-ar putea sa fie aici trofeul de compensare) dar sper sa fie gresit!

 Actrita in rol principal:
Glenn Close in "Albert Nobbs"
Viola Davis in "The Help"
Rooney Mara in "The Girl with the Dragon Tattoo"
Meryl Streep in "The Iron Lady"
Michelle Williams in "My Week with Marilyn"

Aici am lacune. Nu am vazut din Albert Nobbs si Iron Lady decat trailerele, dar intuiesc ca Glenn Close face un rol mare. Viola Davis mi-a placut, dar face un rol de "dati-mi Oscarul, i want it now!" Meryl Streep imi place mult in general, ma tem insa ca, avand deja premiul in palmares, nu va avea castig de cauza. Michelle Williams a reusit si ea sa fie convingatoare ca Marilyn, nu am vazut "dragonul tatuat" si nici nu intentionez prea curand, asa ca n-am nicio parere despre Rooney Mara. Ma tem sa nu castige ea, mi-as dori sa fie Meryl Streep (a luat si Globul, dar la fel Michelle Williams). Lipsesc, spre deosebire de Globuri, fetele din Carnage, poate ar fi meritat macar o nominalizare, dar in locul cui? Poate al dragonesei tatuate.  Pronostic: Viola Davis (partial meritat, partial compensatoriu). 

Actrita in rol secundar: 
Bérénice Bejo in "The Artist"
Jessica Chastain in "The Help"
Melissa McCarthy in "Bridesmaids"
Janet McTeer in "Albert Nobbs"
Octavia Spencer in "The Help"

Singurul nevazut este, dupa cum spuneam mai sus (nu, nu mi-am completat golurile in ultimele 5 minute) Albert Nobbs. Mi-a placut Jessica Chastain, dar cred ca in perceptia generala este eclipsata de Octavia Spencer,  inclin spre Jessica si fiindca personajul mi-a fost mai simpatic, rolul mai putin ostentativ, exprimand un alt fel de sentimente, mai delicate. As vedea-o si as prefera-o pe Bérénice Bejo castigatoare, dar ma tem ca va fi Octavia Spencer. De fapt depinde de verdictul de la rolul principal. Daca nu castiga Viola Davis, Octavia Spencer castiga 100%. Altfel, poate are si Bérénice Bejo o sansa... 

Film de animatie
"A Cat in Paris" Alain Gagnol and Jean-Loup Felicioli
"Chico & Rita" Fernando Trueba and Javier Mariscal
"Kung Fu Panda 2" Jennifer Yuh Nelson
"Puss in Boots" Chris Miller
"Rango" Gore Verbinski

Nu am vazut A Cat in Paris, nici Chico & Rita. Asa ca pronosticurile mele au in vedere numai celelalte filme. Mi-au placut si Panda si Rango, mai mult Rango, pe care as vrea sa-l vad castigator. Sper sa nu vad "motanul incaltat" premiat. Ma mira faptul ca invingatorul de la "Gloabe", Tintin, nici nu a fost luat in calcul. Pronostic: Rango (go go!)

Art Direction
"The Artist" Production Design: Laurence Bennett; Set Decoration: Robert Gould
"Harry Potter and the Deathly Hallows Part 2" Production Design: Stuart Craig; Set Decoration: Stephenie McMillan
"Hugo" Production Design: Dante Ferretti; Set Decoration: Francesca Lo Schiavo
"Midnight in Paris" Production Design: Anne Seibel; Set Decoration: Hélène Dubreuil
"War Horse" Production Design: Rick Carter; Set Decoration: Lee Sandales

Pentru cine nu stie, "art direction" nu implica regia propriu-zisa, ci modul in care se unifica viziunea diversilor creatori ai scenelor unui film. Are legatura cu aspectul vizual, contraste, modul in care sunt folosite si imbinate elementele vizuale, cum transmit mesajele, cum comunica emotia, starile exprimate pe ecran. Din punctul asta de vedere, simt ca lipseste de aici Tinker, Tailor....  Warhorse si Midnight... au imagini frumoase, Harry Potter mizeaza prea mult pe magie (prin urmare si pe efecte speciale) pentru a fi luat in calcul, cu Hugo ramane cum am stabilit, si anume nu stiu, pentru The Artist a fost o provocare careia cred ca i-a facut fata cu mult succes. Pronostic: The Artist. Nu m-ar deranja deloc daca ar castiga: Hugo. 

Cinematography: 
"The Artist" Guillaume Schiffman
"The Girl with the Dragon Tattoo" Jeff Cronenweth
"Hugo" Robert Richardson
"The Tree of Life" Emmanuel Lubezki
"War Horse" Janusz Kaminski

Vorbim acum despre premiul pentru crearea imaginii, partea de fotografie, imaginea propriu-zisa care ne apare pe ecran, cu elemente statice sau in miscare. Cu mentiunea ca orice premiu in plus pentru Artist este un bonus de care ma bucur, parca simt ca la categoria asta ar trebui sa fie luat in calcul serios Tree of Life. Asa ca indraznesc pronosticul: The Tree of Life. 

Costume Design:
"Anonymous" Lisy Christl
"The Artist" Mark Bridges
"Hugo" Sandy Powell
"Jane Eyre" Michael O'Connor
"W.E." Arianne Phillips
 Nu cunosc celelalte filme din competitia pentru acest premiu... Dar tendinta am vazut ca este aceea de a acorda premiul filmelor de epoca, mai ofertante din punctul de vedere al costumelor, cu cat mai dantelate si mai complicate cu atat mai bine, asta cand nu este vreun film fantasy sau SF cu costume iesite din comun, asa ca tind sa-mi orientez pronosticul, fara sa fie bazat pe ceva in mod special, decat pe o privire fugitiva la trailere spre un Anonymous sau Jane Eyre... Ok, dau cu zarul: Pronostic: Anonymous.

Regie:
"The Artist" Michel Hazanavicius
"The Descendants" Alexander Payne
"Hugo" Martin Scorsese
"Midnight in Paris" Woody Allen
"The Tree of Life" Terrence Malick
Pot sa zic ca vreau sa castige Hugo? Pot!? pot??? Nu pot, ca n-ar fi onest, fiindca nu l-am vazut. Biine... Hazanavicius sper. Nu vreau sa-l vad pe Malick castigand. Pronostic: The Artist!

Cam astea ar fi principalele premii, cateva cuvinte si despre alti posibili laureati:
Nu pot sa spun nimic despre documentare, mi-a placut mult Pina, dar fiind singurul vizionat ar fi cam nedrept sa vorbesc despre categoria asta. La fel cu filmul in limba straina, singurul (semi)vizionat a fost A Separation, am inteles ca ar fi mare favorit, dar mie nu mi-a placut. Footnote si Monsieur Lazhar mi-au trezit interesul, o sa le caut indiferent de rezultat.
Vad in Albert Nobbs un candidat serios la machiaj, in Tinker, Tailor.. si cred ca si Hugo candidati cu sanse la scenariu adaptat  iar Midnight in Paris ar putea castiga pentru scenariul original. 

Ma opresc insa aici, vedem maine noapte ce se intampla... Previziunile mele nu au fost mai deloc influentate de tendinta generala a "specialistilor", sunt mai mult o combinatie intre intuitie (dar se poate dovedi gresita) si wishful thinks :)
Cu aceasta, saptamana de filme - dedicata special evenimentului de maine seara - ia sfarsit, ne auzim de luni cu alte carti, filme, concerte. Rezultatele nu le voi mai discuta fiindca n-are rost, va curge probabil multa cerneala si multi pixeli se vor innegri dupa ceremonie pe seama prestatiei prezentarilor/discursurilor de multumire/toaletelor/barfelor... pentru mine festivitatea se incheie odata cu decernarea ultimei statuete. Asa ca un an cu multe filme bune, cu mai multa promptitudine in distribuirea lor de retelele cinematografice autohtone si sa avem din ce alege la anu', ca anu' asta mi s-a parut ca anu' cand a luat Titanicu' 11 Oscaruri, i-as da cam tot atatea Artistului. Sau as fi facut poate 50-50 cu Hugo daca l-as fi vazut, sper sa nu ma dezamageasca, am asteptari mari! Asta doar pentru ca filme ca Midnight in Paris, Carnage, Beginners, Melancholia, Tinker, Tailor..., A Dangerous Method, Contagion, Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides nu au fost nominalizate deloc sau nu la categoriile unde le-as fi vazut (si nu ma refer doar la cel mai bun film, actori sau regie).

Saturday, 25 February 2012

Cartita


Tinker, Tailor, Soldier, Spy (2011)

In primul rand (cred ca am mai spus in trecere) MA ENERVEAZA teribil traducatorii de filme pentru cinema, sunt tare-tare prosti, incepand de la traducerile stupide ale titlurilor - cartea lui John le Carré (el insusi agent al MI6 in anii Razboiului Rece) dupa care este ecranizat acest film a aparut la editura RAO cu titlul "Cartita", eticheta care, in viziunea talmacitorilor de filme a fost aplicata lui "The Departed", asa ca, ramanand noi fara titlu, ce facem? gasim unul tembel pe care sa-l punem pe afis; continuand cu traduceri absolut hilare ale replicilor - n-am idee care este procedura: se da coloana sonora a filmului si se face traducerea "dupa ureche"? se da filmul integral si se face traducerea "dupa ureche si ochi"? se da doar un script cu replicile si n-au partea vizuala? Nu stiu ce n-au, dar n-au, si sunt multi, a bunch of incompetenti! Uneori sunt mai buni cei care traduc benevol, fara niciun profit, filmele online decat astia oficiali de ajung sa fie distribuiti in reteaua de cinematografie publica sa rada o tara intreaga de creatiile lor lingvistice. Gata, m-am racorit, sa vorbesc despre film acum, fiindca merita! 
Aveam unele reticente, in ciuda distributiei remarcabile, fiindca nu prea ma pasioneaza spionajul si conspiratiile. Insa filmul a reusit sa ma (sur)prinda. Mi-a placut mult si vizual, reusind sa creeze perfect pe pelicula patina anilor '70, cu culori desaturate, tonuri fumurii, incetosate, sustinand actiunea prin cadre atente, ce alterneaza dinamismul unor situatii tensionate cu lentoarea unor prim-planuri pe elementele sau personajele cheie. 
Ne aflam in plin Razboi Rece si "The Circus", ramura cea mai inalta a serviciului britanic de spionaj, este singurul in masura sa dezamorseze tensiunile dintre America si Rusia. In aceasta situatie incerta, in randurile sale se strecoara si mai multa nesiguranta atunci cand se afla ca un spion al rusilor este infiltrat chiar la varf, fiind unul dintre cei cativa factori de decizie. George Smiley (excelent interpretat de Gary Oldman) va avea misiunea dificila de a descoperi "cartita".
Este al doilea film al regizorului Tomas Alfredson pe care il vad, dupa Let the Right One In, un film cu adolescenti si vampiri care nu are nimic din grotescul si lejeritatea mult mai celebrelor productii de gen americane si ii observ acum versatilitatea, capacitatea de a jongla cu o lume total diferita, una aproape exclusiv masculina, in care tensiunea se naste din asteptarea unei miscari gresite, din priviri iscoditoare, dintr-o supraveghere tacuta, in care toti pionii de pe tabla de sah sunt suspecti, numarand la nesfarsit miscarile, pana cand o greseala se va ivi in edificiul fara fisura: Tinker, Tailor, Soldier, Sailor, Rich Man, Poor Man, Beggar Man, Thief!
Pana la urma te lasi furat de atmosfera, de tensiune, si nu mai conteaza cine si de ce, ramificatiile scenariului sunt doar pretexte pentru a vedea mai mult: caci vizual, mai ales pe ecran mare, este impecabil, parca simti mirosul prafului din arhivele unde au fost ingropate atatea secrete de stat, de pe hartiile cifrate ce au decis soarta atator oameni. Daca mai adaugam si stilul, clasa britanica nativa, pe care nicio alta natiune nu o poate imita, sobrietatea atat de adecvata mediului in care suntem scufundati timp de doua ore fara sa ne dam seama, obtinem suficiente motive pentru a-l urmari cu multa placere. 
Pe mine m-a cucerit filmul asta tocmai pentru ca nu este ceea ce te-ai astepta de la un film cu spioni, si anume un thriller cu actiune spectaculoasa si fortata, a gasit exact abordarea potrivita pentru a nu ma pierde pe parcurs, asa cum se intampla cu toate prostioarele usurele americane gen 007. A nu se intelege ca-s impotriva filmelor de actiune, dar tind sa cam esueze in efecte speciale spectaculoase care sa fure ochii spectatorilor si sa-i faca sa uite de scenariul de categoria B. Sau C. Sau D... Ma gandeam ca si Tinker... va imbratisa directia aceea, asa ca am asteptat cateva saptamani pana m-am autoconvins sa fac efortul de a merge sa-l vad si bine am facut, am senzatia ca pe ecran mic impactul vizual nu ar fi acelasi. Nu va mai zic de cast, absolut fabulos!

Cam atat deocamdata, suntem in ziua Z-1. Maine fac o recapitulare, trag linie si va spun ce vreau si ce nu vreau sa vad la Marea Oscareala! Am ramas cu un mare regret, faptul ca n-a venit inca pe ecrane Hugo, e un film care zic eu ca merita asteptarea. Cam tarziu se trezesc distribuitorii sa aduca filmele bune, in schimb se reped la orice porcarie ieftina gen The Devil Inside...

Friday, 24 February 2012

El sueño americano

A Better Life (2011)

Coincidenta face ca anul trecut sa fi adus in atentia publicului doua filme cu acest titlu, este drept ca unul dintre ele, nu cel prezentat aici, apartine unui canadian si a aparut cu titlul Une vie meilleure, dar in lumea anglofona au ajuns sa fie cunoscute ambele ca A Better Life. Pentru a risipi orice urma de confuzie, va spun repede ca poate n-as fi vazut filmul asta daca n-ar fi fost nominalizarea lui Demián  Bichir la Oscar pentru cel mai bun rol masculin. 
Fara a incerca sa-i minimizez meritele artistice, ma gandesc ca pe undeva rolul lui Bichir din film este atat de credibil si convingator tocmai fiindca el intelege cel mai bine cum stau lucrurile cu visul american. Nascut in Mexic, a venit la 22 de ani in State cautand "a better life", ceea ce toti purtatorii de sombrero viseaza cand privesc cu nostalgie spre nord, si ,constient ca nimeni nu-l va angaja ca actor, a inceput prin a debarasa mese si a pregati guacamole, iar atunci cand cunostintele de engleza i s-au imbunatatit s-a mutat la Los Angeles incercand sa obtina un rol. Nu a reusit, a trebuit sa se intoarca din nou in Mexic si abia cativa ani mai tarziu, dupa ce se bucura de succes cu filmul Sexo, pudor y lagrimas isi va face intrarea in cinematografia americana. 
Cunoscand aceste date biografice, avem un portret mai amplu a ceea ce ne transmite atat de natural prin Carlos, eroul filmului, emigrantul mexican care-si creste singur fiul in Los Angeles, traind din munca la negru ca zilier, temandu-se, pe de o parte, de posibilitatea de a fi expulzat in orice moment,  pe de alta de influenta nefasta a gastilor de emigranti asupra fiului sau, Luis. La inceput relatia dintre cei doi este una rece,  niciunul dintre ei nu pare in stare sa inteleaga ce simte si ce-si doreste cu adevarat celalalt, pana in momentul in care visul ambilor ajunge sa fie distrus de un furt pe care nu-l pot reclama politiei, din cauza situatiei ilegale a tatalui, asa ca vor porni impreuna sa-si faca dreptate. 
Daca tatal este constient de toate frustrarile si riscurile conditiei sale de emigrant, fiul, ca orice copil care si-a petrecut intreaga viata pe care si-o aminteste in America, in incercarea de integrare, isi neaga o vreme toate amintirile ce-l leaga prin traditii si cultura de un Mexic pe care nu l-a cunoscut niciodata cu adevarat, vrand sa se simta american. Dar pretutindeni in jur intalneste dovezile de ostilitate ale natiunii de adoptie: privirea ii cade fie pe un zid inscriptionat cu o lozinca xenofoba, fie asupra unei manifestatii impotriva imigrantilor. Abia cand va vedea cu ochii lui mizeria in care traiesc cei mai multi dintre ei va intelege sacrificiile tatalui sau pentru ca el sa aiba o viata normala, sa poata merge la o scoala.
In fata oricarui emigrant se deschid doua cai: cea a muncii la negru, presarata cu umilinte si incertitudini, si cea, la fel de nesigura, a aderarii la o banda locala, pentru a se simti protejat si puternic in cadrul unei comunitati. 
Filmul in sine nu e rau, impactul vizual, cel al unei povesti individuale plasate in cadrul unei tematici sociale este puternic, poate mi-ar fi placut mai mult daca n-as fi vazut de curand The Visitor, un film cu aceeasi tema centrala, insa cu o abordare mai subtila, in care dialogurile nu sunt atat de vadit moralizatoare si nici povestea atat de fatis facuta sa emotioneze. In plus, mi se pare mai convingatoare o poveste in care un american ajunge sa-si schimbe viziunea despre emigranti decat una in care avem doua lumi separate, care nu interactioneaza. Aici este doar o istorie de viata care nu schimba nimic in perceptia universului in care este plasata, traiectorii paralele unde destinele celor doua lumi (cea americana si cea mexicana) nu se incruciseaza decat pentru aplicarea rece si seaca a legii, accentul social se transfera treptat catre o banala relatie tata-fiu, poveste intalnita in zeci de filme, cu sau fara emigranti. Nici coloana sonora nu mi-a placut, ii inteleg alegerea, dar it's not my cup of music.
Interesul pentru film mi s-a concentrat pana la urma in jurul prestatiei lui Bichir, pentru o tema asemanatoare dezbatuta cu un impact mult mai puternic, cu semnificatii mai adanci tocmai fiindca raman nespuse in gura mare pe ecran va recomand din nou (in cazul in care ati ratat primul link :P) The Visitor.

Thursday, 23 February 2012

2 candidati la Oscar in dizgratie

Moneyball (2011) 


In dizgratia mea, evident... ceea ce conteaza prea putin pentru oricine, mai ales ca unul dintre ei, cel despre care vorbesc ceva mai jos, are sanse reale sa ia un mare premiu.
In primul rand, avem acest film cu si despre baseball. Mai este nevoie sa zic de ce nu-mi place? In primul rand, nu gust deloc acest sport, nu ma intereseaza regulile lui, n-am niciun fel de empatie cu suporterii sau practicantii sai. Speram de la film (si implicit de la cartea a carei ecranizare este, cum s-a mai vazut cazul cu alte creatii cu caracter biografic) sa puna mai mult accentul pe latura umana, psihologica, si mai putin pe cea sportiva. Dar n-a fost sa fie. 
Billy Beane (Brad Pitt) a fost managerul lui Oakland Athletics, calitate in care a reusit sa creeze o echipa de top pornind de la analiza performantei, statistici, parametrii fizici ai jucatorilor. Inchipuiti-va un fel de Gigi Oieru' cu stiinta sportului in care vrea sa faca legea (daca ar fi jucat vreodata), fiindca in rest atitudinea este cam aceeasi: antrenorul vrea pe X in teren, managerul pe Y. Nu asculta antrenorul? Nu-i nimic, pana diseara X este transferat / dat afara din echipa si se face loc pentru Y. Sau nu vreau ca A sa joace in meciul de maine impotriva mea, asa ca-l cumpar si-l voi avea eu in echipa... Nu stiu cum e legea transferurilor pe la americani, dar genul asta de faze taie mult din credibilitatea unui film care oricum nu-mi inspira deloc entuziasm. Come on, transferuri perfectate in cateva minute si jucatori cu drept de joc in aceeasi zi???
Trecand dincolo de subiect, m-am asteptat sa ma surprinda cu ceva, sa vad vreo interpretare care sa impresioneze, ceva care sa justifice cele 6 nominalizari: cei doi actori sunt ok si nimic mai mult, isi fac treaba dar nu dau reprezentatie de virtuozitate, nici nu prea au cu ce. Montajul?! Ok, scene de baseball, more scene de baseball, Brad Pitt certandu-se cu lumea, imagini intercalate cu aspect de documentar sportiv (posibil sa fie si ceva filmari din partide reale?)  alternand cu cele ale unui manager bantuit de demonii tineretii sale sportive, de posibilitatea esecului, de asumarea unei misiuni coplesitoare, nu prea mult insa, ca drama existentiala nu trebuie sa ia fata jocului. 
Componenta emotionala lipseste aproape cu desavarsire, tind sa cred ca nu numai pentru mine, care nu empatizez cu sportul asta, ci si pentru cei care ar fi vrut poate sa vada mai multa traire si mai putina ratiune, matematici, calcule. 
M-am uitat sa vad ce parere are lumea despre film si am avut surpriza sa constat ca printre fanii sportului se numara entuziasti care l-au luat pe best movie of the year in brate, dar asta e valabil si cu catindatu' de mai jos, oameni care spuneau ca e prea mult Pitt si prea putin baseball, sau prea multa tactica si prea putin baseball sau prea mult film si prea putin baseball. Pentru ei cel mai bine ar fi sa stea acasa cu televizorul comutat pe canalul de baseball si ar rezolva problema. Mai mult decat un film, reality itself! 
Beane nu este deloc un personaj convingator. S-a spus ca ar fi fost un bun strateg, un om care stia sa intuiasca "materialul" din fiecare jucator. Din film nu reiese deloc asta, in afara de cate un "he's good" nu afli mai nimic, nu stii de ce, care sunt acele calitati care fac un om indispensabil echipei, cred ca o singura data a incercat sa explice de ce e mai bine ca una din proaspetele achizitii sa primeasca credit si sa intre in echipa drept first baseman, post pe care nu mai jucase.
Ca sa n-o mai lungesc, fiindca n-am de ce, filmul asta e ca ala cu calu': nu va asteptati sa gasiti un film bun deghizat intr-o poveste cu si despre baseball, este exact ceea ce pare, o poveste cu si despre baseball. 


A Separation (2011) 

Cel de-al doilea film care m-a lasat complet rece  este unul muuult laudat din cate am vazut, cu mari sanse sa castige Oscarul pentru film strain. Atat mirosea a neorealism de-al nostru (de la care am facut o supradoza si acum vreau sa-l evit o vreme), incat daca n-ar fi avut actiunea plasata in Iran, adaptat la realitatile purtatoare de val de la ei puteam sa jur ca e opera vreunui Puiu sau Mungiu. E genul ala de film cu priza la critica, in care faci o baie zdravana in cotidianul unui spatiu, jucat bine, natural, dar in care daca nu empatizezi cu personajele sau cu povestea nu ramai cu nimic. Si Marjane Satrapi imi povesteste despre Iran, dar modul in care o face, registrul in care isi deapana istoria, are ceva atragator, pe cand aici n-am putut deloc sa-i inteleg pe oamenii aia: in primul rand, n-am priceput nici in ruptul capului cum intr-o societate patriarhala cum este cea persana o femeie care are tot ce-i trebuie acasa, un sot rabdator ce-si ingrijeste tatal bolnav si fiica, barbatul ideal din lumea araba, ii lasa in plata Domnului sau a Alahului  (inclusiv pe copila) si pleaca. Ce a generat aceasta criza a cuplului?! Apoi n-am inteles cum o ingrijitoare habotnica, care isi pune problema pacatului cand e sa ajute un batran bolnav nu are deloc remuscari cand e vorba sa minta cu nerusinare... Atmosfera de circ din tribunalele lor, ideea de justitie, or fi  oglinda realitatii, dar e o realitate care n-a reusit decat sa ma enerveze atunci cand nu m-a plictisit, cu toate isteriile, cu certurile interminabile in fata unui judecator / mediator care lasa partile sa-si arunce intre ele cuvintele... se pare ca are castig de cauza cine tipa mai tare, si drama capata un iz ieftin de melodrama.
Inteleg problematica "complexa" (cum le place admiratorilor entuziasti ai filmului sa o defineasca), ce se rezuma in principal la conditia femeii in lumea araba si exercitarea autoritatii teocratice, din care decurg toate starile portretizate de eroi, dar am empatizat atat de mult cu ei incat la un moment dat am adormit, ceea ce la mine este intotdeauna un bun criteriu de apreciere a unui film.
Mai toata lumea zice ca e bun, serviti-va singuri cu o felie de neorealism iranian, pentru mine n-a avut nici suficiente "cojones" pentru a-mi insufla angoasa existentiala de-a care se joaca si nici macar nu mi-a trimis acea adiere care sa-l tina departe pe Mos Ene pana la sfarsit. Zzzzzz!

Wednesday, 22 February 2012

Avem Papa?

Habemus Papam (2011) 


Sa ne imaginam urmatorul scenariu cinematografic: dupa moartea patriarhului BOR, se aduna soborul pentru a-l numi pe succesorul acestuia. Odata numit, se descopera ca respectivul are multe indoieli, slabiciuni umane, incertitudini, ca se simte nepotrivit pentru marea misiune ce i-a fost incredintata. Vedeti asa ceva?! Eu nu, din doua motive: mai intai, cate acuzatii de blasfemie si-ar lua respectivul regizor mai ales daca, asemenea lui Nanni Moretti, ar trata tema intr-un registru ironic, cu nuante de comedie, in al doilea rand o astfel de tema nu ar fi posibila, ciolanul BOR e mult prea imbietor pentru a nu hrani orice dilema suficient de bine cat sa dispara problemele de constiinta. 
Iata insa ca, in inima crestinismului catolic, la Roma, un astfel de film este posibil. Nu s-a mers chiar pana la a filma la Vatican, decorurile trebuind reconstruite de la zero, dar s-au respectat in destul de mare masura detaliile ce tin de procedura de numire a Papei. Cel ales, cardinalul Melville (Michel Piccoli) isi descopera angoasele si incapacitatea de a-si asuma responsabilitatea. Criza lui este in fond o criza a bisericii, in care se pare ca insisi reprezentantii ei si-au pierdut credinta, puterea de a-si urma destinul si de a pastori masele. 
Filmul nu este nici pe departe atat de serios cum pare subiectul, dar nici atat de comic pe cat ma asteptam din trailer. Avem cateva secvente care ne fac sa zambim, prea putine starnesc rasul, in general pastreaza un ton gri, putin dramatic, putin ironic, putin amuzant, fara a se hotari exact in ce parte sa se indrepte, daca este cazul sa aprofundeze nelinistile metafizice ale proaspat alesului Papa sau confuzia si deruta cardinalilor, pe care se pare ca numai un psiholog (interpretat de regizor insusi) ii mai poate remonta. Recluziunea la care sunt obligati conform procedurii de numire a Papei ajunge sa transforme Vaticanul intr-un club al varstnicilor animat de psiholog, in care jocurile de carti si voleiul sunt distractiile principale. In asteptarea deciziei nou numitului Papa de a-si asuma rolul, cardinalilor li se ascunde fuga acestuia. 
Melville porneste intr-o calatorie prin Roma si prin viata sa, regasindu-si bucurii indelung reprimate, precum pasiunea pentru teatru, transformandu-se intr-un batranel bonom si plin de viata ce incearca sa inteleaga mecanismele depresiei care l-a complesit la aflarea deciziei cardinalilor. Fiindca "cel mai bun psihanalist" a ramas la Vatican, pentru a trata plictiseala cardinalilor, el va merge la "al doilea cel mai bun psihanalist", fosta sotie a celui dintai, dupa ce este avertizat ca are un defect, si anume tinde sa le puna tuturor pacientilor diagnosticul de deficit de grija parinteasca. Confruntat cu acest verdict, va porni intr-o calatorie de redescoperire a propriei identitati si a surselor anxiozitatii ce-l impiedica sa accepte rolul incredintat.
Din pacate, multe dintre planurile pe care ar fi putut sa evolueze filmul raman doar schitate, atinse, fara ca scenariul sa intre prea mult in detalii. Daca la inceput el pare o comedie, odata cu fuga Papei se transforma intr-o drama ce incearca sa puna accentul pe ontologic, pe dependenta si independenta unei persoane, in raport cu o alegere, personala sau a celorlalti. Totul se schimba, asa cum spune si cantecul lui Mercedes Sosa pe care am avut bucuria sa-l reascult integrat in peregrinarile lui Melville prin oras, teatrul absurd al ritualului de numire a Papei este schimbat cu "Pescarusul" lui Cehov, piesa pe care dintotdeauna si-a dorit s-o regizeze.
N-am sa divulg cum se incheie aceasta calatorie, ce va descoperi la capatul sau, am sa spun doar ca o idee extrem de ofertanta, care putea fi tratata in continuare in registrul parodic, pierde din densitate printr-un scenariu derutat, care nu prea stie incotro sa se indrepte, ce fir sa se apuce. Filmul nu este chiar prost, Piccoli face un rol foarte bun, insa pierde din consistenta incercand sa abordeze prea multe teme, pe care ajunge sa le trateze superficial. Dupa ce incepe caricatural, ironizand presa si conclavul ce se pregateste de alegere, ajunge sa se ia prea in serios si parca se produce o ruptura.

Tuesday, 21 February 2012

Vioara care n-a mai putut sa suspine

Poulet aux Prunes (2011) 

Citisem romanele grafice ale lui Marjane Satrapi traduse la noi, "Persepolis" si "Broderii", vazusem si secvente din "Persepolis", animatie care pastreaza fidel stilul cartii, insa nimic nu ma pregatise pentru acest film. Nici trailerul, care te duce mai degraba cu gandul la o comedie neagra, ca si titlul (ce mi se pare destul de irelevant in contextul filmului), nici traducerea/afisul versiunii in romana, "Iubire persana" cu o imagine gretos de roza ce te poarta cu gandul mai degraba spre o siropoasa poveste de dragoste in stil indian. 
Ca si celelalte doua povesti amintite, Poulet aux Prunes este, si el, inspirat din povestea reala a familiei autoarei, care marturisea intr-un interviu
"“Iubire persană” a fost pentru noi o continuare logică și coerentă a lui “Persepolis”. În primul rând, pentru că protagonistul filmului, muzicianul distrus de iubire, este fratele bunicului meu, revoluționarul prizonier al comunismului despre care am vorbit în “Persepolis”. (...)
Realismul nu ne interesează foarte mult. Când vrem să spunem o poveste, amândoi avem nevoie să trecem dincolo de pragul realismului, să-l depășim… Pentru noi, filmele sunt despre vise, farmec și fantezie. Ni se trage de la filmele pe care le-am iubit, care ne-au alimentat imaginația – fie că e vorba de “Vrăjitorul din Oz”, de expresionismul german, de Alfred Hitchcock sau de Federico Fellini… E ceea ce ne-a făcut să visăm, ce ne-a inoculat dorința de a face filme. Asta vrem să explorăm; asta vrem să omagiem".
Si, intr-adevar, filmul  ne spune o poveste pornind de la un alt album de benzi desenate, in care mijloacele post-moderne, combinatia dintre decorurile reale cu cele fabricate din carton, dintre animatie si filmarea propriu-zisa, in culori desaturate, ce dau o nota sumbra imaginii, se imbina pentru a aduce un tribut povestilor brodate migalos in O mie si una de nopti, filmelor fantasy, amestecului de grotesc si suprarealism din filmele lui Fellini, puterii de vindecare si de distrugere a artei, a iubirii, un film profund uman, dintr-o perspectiva surprinzatoare uneori. 
Nu va pot dezvalui cine este naratorul povestii, care va avea un rol important pana la urma in existenta lui Nasser Ali, violonistul ce cauta in zadar o alta vioara Stradivarius asemenea celei care i-a fost stricata intr-o cearta conjugala, pentru a regasi suspinul pe care maestrul sau l-a invatat sa-l transpuna in corzile delicate. Acel suspin era insasi viata sa, vibratia interioara. Odata pierdut, lui Nasser nu-i ramane decat sa-si astepte sfarsitul, atunci cand toate iluziile i-au fost spulberate. 
Pe aceasta asteptare de opt zile se concentreaza povestea, cu ramificatii in trecut si viitor, o asteptare din care nu-l pot smulge nici ingrijorarea celor dragi, nici perspectiva unei Sophia Loren intruchipata ca o zeita a fertilitatii, nici aroma mancarii sale preferate, pui cu prune, nici remuscarile tardive, nici afectiunea celor doi copii, nici dragostea unei sotii pe care nu a iubit-o niciodata si care a parut sa nu-i inteleaga pasiunea pentru muzica. 
Protagonistul principal al filmului, Mathieu Amalric, mi-a amintit pe alocuri de expresivitatea recent vizionatului Artist, Jean Dujardin. Privirea sa e mult mai sugestiva decat cuvintele putine pe care le rosteste. Alaturi de el, este de mentionat si performanta in rolul sotiei, Faringuisse, a Mariei de Medeiros, care nu prea a mai avut cine stie ce rol de care sa fi auzit de la Pulp Fiction incoace.
Este un film poetic si plin de sensibilitate, in care registrele se schimba permanent, de la cel comic la cel melancolic, dulce-amar, tragic, trecand prin atmosfera de poveste sau de fabulatie onirica intr-un montaj genial, acompaniat de o muzica superba. Lumea lui Nasser Ali isi va deslusi misterul si resorturile abia la final, cand tonul devine din ce in ce mai trist, ca si cum vioara si-ar fi regasit suspinul pentru un ultim acord, ca un strigat de lebada.

Monday, 20 February 2012

Calutii cei frumosi

 

War Horse (2011) 

Imi plac mult caii. Sunt probabil, alaturi de caini, delfini, elefanti si maimute cele mai inteligente necuvantoare, pe care oamenii obisnuiesc sa le priveasca superior, uitand ca pana la urma natura ne este comuna, suntem supusi acelorasi instincte si avem acelasi sfarsit... ori nu, noi, fiindca ne simtim superiori, ne-am inventat religii care sa ne protejeze de golul si angoasa sfarsitului. Sa nu deviez, in prima propozitie am expus motivul si scuza pentru a-mi placea filmul asta, voi aveti altele?! Fiindca nu-l recomand decat iubitorilor de animale. 
Altfel nu inteleg ce v-ar putea retine doua ore si jumatate pe scaun pentru a-l urmari... Asta nu inseamna ca am vreo urma de intelegere pentru nesimtitii cocalari, impodobiti cu pitipoancele de rigoare, care au luat loc pe randul din fata si s-au plimbat / au vorbit / s-au hlizit tot filmul de-mi venea sa le spun ca filmul de Sergiu Nicolaescu e in sala de alaturi. Nu c-as sti cu ce e, dar presupun ca este acelasi pseudo-action cu scenariu prost si umor vulgar cu care ne-a obisnuit cinematografia romaneasca in ultimii 20 de ani, atunci cand nu este realista (nu mai stie nimeni in tara asta in afara de Caranfil sa spuna frumos o poveste?! isi tot inchipuie ca au reinventat roata si o invartesc cu entuziasm la nesfarsit?!). Asa, iar am deviat, sa revin la Spielberg-ul nostru, se pare ca am un impuls puternic de a divaga, fiindca n-are rost sa va ocup prea mult timp cu el.
Personajul principal este Joey, un cal cumparat de o familie de agricultori englezi pentru a fi folosit la muncile campului, care va ajunge sa traiasca in mijlocul evenimentelor din primul razboi mondial perindandu-se de ambele parti ale baricadelor, cand in grija englezilor sau a francezilor, cand in cea a nemtilor. Potential pentru poveste ar fi fost, insa filmul reuseste sa nu aduca nimic magic, nu se creeaza o legatura profunda intre personaje si animal, lipseste orice urma de poezie, metafora, sensibilitate, totul este foarte evident, superficial, nu emotioneaza mai deloc. Singura secventa care mi s-a parut memorabila si umana, fara sa forteze prea mult incredibilul, a fost cea din no man's land, cand un englez si un neamt coopereaza la salvarea lui Joey.
Inteleg ca filmul vrea sa promoveze niste valori, prietenia, fidelitatea, speranta, persistenta in implinirea unei dorinte arzatoare, dar tratarea lor ramane la nivelul unui film pentru copii. Chiar daca distributia cuprinde nume importante ale cinematografiei, cu roluri minore, ideea de a folosi un cal pentru a infatisa razboiul, modul in care se succed episoadele aventurii sale duc mai degraba cu gandul la un Lassie unde secventele nu pot sa se inchege, sa asigure unitatea, iar dorinta de a fura ochiul probabil ca a alterat atentia pentru detalii, altfel nu-mi explic umbrele uneori ciudate, care n-au legatura cu pozitia fireasca a luminii. Scenariul pare sa fie negandit, aruncat acolo doar pentru a da ocazia filmarii unor cadre frumoase: avem un tata cu un trecut eroic insa cu traume neexplicate care, desi sarac, se hotaraste brusc sa plateasca mai mult decat isi poate permite pentru un cal probabil nefolositor pentru muncile campului. Avem dezertori impuscati pe loc, fara judecata, o fata care (ghinion!) fuge cu calul drept in mijlocul armatei de care il ascunsese, toate personajele care se ataseaza de Joey sunt stereotipuri clare, usor de intuit de la prima aparitie pe ecran, de parca lumea s-ar imparti intre cei buni (care iubesc caii) si cei rai (restul).
De acord, scenele de lupta sunt filmate frumos, doar Spielberg are destula experienta cu asa ceva, dar unde este plotul? Deci, cum spuneam, daca dam deoparte imaginile si caii (fiindca Joey al nostru isi face si un prieten cabalin pentru care este gata sa se sacrifice), nu mai ramane nimic din filmul asta: actori buni neexploatati suficient, idei incepute si abandonate rapid pentru a continua sirul peripetiilor eroului principal, mesajul calcat in copite si facut harcea-parcea de barierele de sarma ghimpata ale scenariului, asa ca enjoy the horses, ca filmul e tare cheesy!

Sunday, 19 February 2012

Eterna si fascinanta Marilyn


My Week with Marilyn (2011) 

Fiindca mai e o saptamana pana la Oscaruri si nu mi-am terminat inca de vizionat/prezentat bibliografia obligatorie pentru a marai cu argumente asupra deciziilor juriului, o sa dau prioritate in aceste zile filmelor. Asta nu inseamna ca nu mai citesc, probabil ca la un moment dat voi mai strecura si cate o carte-doua plus ceva concerte cand e cazul.
Acum ceva vreme, redactia Dilema Veche a oferit impreuna cu revista un set de 8 dvd-uri din filmografia lui Marilyn Monroe. Pe unele mi le aminteam bine (Unora le place jazzul, Sapte ani de casnicie) si le-am revazut cu placere (comedii usurele si simpatice), altele imi erau necunoscute, din altele imi pluteau prin minte secvente vagi, fara sa stiu ca le vazusem candva. Luandu-le la rand, am descoperit printre ele o Actrita, Lauren Bacall (inca mai joaca in filme, la aproape 90 de ani), si un Personaj, Marilyn Monroe. Ambele sunt frumoase, dar marturisesc ca Lauren m-a atras mai mult, prin farmecul ei mai discret, mai inteligent, neexhibat sexual pe ecran. 
Pentru Marilyn am avut intotdeauna sentimente impartite si niciodata n-am putut sa-mi clarific cat ma atrage si cat ma enerveaza: pe de o parte ma fascineaza candoarea si vulnerabilitatea ei, pe de alta m-a stresat intotdeauna modul ei pisicesc de a ajunge un monstru sacru al ecranului, jucandu-se de fiecare data pe ea insasi, torcand in fata camerei, felul in care si-a transformat energia sexuala pe care o emana in talent.
Filmul de fata, un film de personaj, nu-si propune o biografie a sa, ci un moment precis al carierei, cel in care Marilyn ajunge la Londra pentru a filma impreuna cu Laurence Olivier, de asemenea regizor si producator al filmului, The Prince and the Showgirl. Pe Michelle Williams am vazut-o mai intai in Blue Valentine, apoi in Synecdoche, New York, Shutter Island si The Station Agent. De fiecare data reuseste sa se reinventeze, sa creeze personaje credibile, o face excelent si acum, cu atat mai mult cu cat, din celelalte filme ale ei, mi-a dat impresia ca n-ar avea nimic in comun temperamental cu cea in pielea careia intra. 
Cine cunoaste cat de cat viata lui Marilyn, nu va afla nimic nou in acest film: abuzul de medicamente si droguri, singuratatea, fragilitatea ei, nevoia permanenta de asigurari si reconfirmari ale valorii ei artistice sunt lucruri stiute. Din punctul asta de vedere nu ni se ofera revelatii. Pana la urma, asa cum spuneam, este un film de personaj, in care actiunea cade pe planul doi. 
Interesanta este insa si povestea care se incheaga in timpul acestei saptamani intre ea si Colin, al treilea asistent de regie (interpretat de Eddie Redmayne, vazut recent in The Pillars of the Earth), o poveste ce confrunta fantezia, capriciozitatea, senzualitatea si impulsivitatea ei cu dorinta lui de precizie si rigoare, de afirmare intr-o lume in care pasise de putin timp si dorea sa-si dovedeasca priceperea. Redmayne pare sa joace aici acelasi rol ca si in Pillars..., cu aerul lui putin confuz, putin pierdut si incurcat, cu entuziasmul sau tineresc. Colin reprezinta o supapa de incarcare cu energie pozitiva si pofta de viata pentru diva americana, de descarcare a presiunilor ce o apasa, asaltata tot timpul de fani sau de apropiatii constienti ca "administreaza" o vaca buna de muls (bine, expresia din film era o closca cu puii de aur, dar vreau sa evit cacofonia si nici nu avea pui! Sau era o gaina cu oua de aur?! Whatever).
Confruntari gasim si intre Laurence Olivier, intruchiparea clasica a actorului britanic, care recita pasaje din Shakespeare in viata de zi cu zi, si Marilyn, adepta inovatorului (pe atunci) sistem Stanislavski, ce se concentreaza pe imersiunea in personaj, pe identificarea cu el, fiind nevoie mai intai sa-l inteleaga pentru a-l putea interpreta, precum si intre vulnerabilitatea ei si pragmatismul lui Arthur Miller, cu care nu are deloc o relatie normala pentru un cuplu proaspat casatorit. 
Dupa cum observam, in centrul tuturor acestor opozitii se afla fragila Marilyn, care are de infruntat, pe langa lumea exterioara, propriii sai demoni, nostalgia unei vieti simple, in afara luminilor rampei, in contrast cu nevoia de vizibilitate, de adulatie, ca semn al recunoasterii valorii sale, permanent nesigura si intr-o relatie de dragoste-ura cu apropiatii, cu fanii, cu sine insasi, contradictii ce aveau sa o apese in timp din ce in ce mai greu, pana la sfarsitul vietii. 
Filmul in sine nu este o capodopera, dar e placut, frumos filmat, alterneaza secventele dramatice cu situatii uneori comice, beneficiaza si de sustinerea unor actori precum Judi Dench, Kenneth Branagh, Emma Watson (fie vorba intre noi, daca generatia pustiului din Pillars... ar fi pus sa aleaga intre Marilyn Monroe si Hermione din Harry Potter am o senzatie clara pe cine ar prefera majoritatea :P) si de o Michelle Williams care eclipseaza totul in jur (nu stiu Meryl "Iron Lady" Streep cum o fi dar, avand in vedere ca are antecedente, cred ca banuiesc cine va lua Oscarul pentru interpretare feminina... sau cel putin sper).

Saturday, 18 February 2012

Catedrala din Kingsbridge


The Pillars of the Earth (2010) 

Pentru prima oara voi vorbi aici nu despre un film, ci despre o mini-serie de 8 episoade, ecranizare a romanului cu acelasi titlu al lui Ken Follett. Nu ma pot abtine sa nu va impartasesc cateva ganduri despre acest film. Daca ati urmarit cu placere The Tudors sau chiar si Game of Thrones sunt sanse mari sa va placa si asta. Cu Tudorii are in comun plasarea istorica in Anglia medievala: aici vorbim despre o perioada precedenta celei a domniei lui Henri al VIII-lea, 1123 (anul cand nava ce-l aducea in Anglia pe mostenitorul tronului a fost scufundata si incendiata) - 1174. Cu Games of Thrones se aseamana prin atmosfera, prin viziunea cinematografica a lumii pe care ne-o infatiseaza. Cu ambele serii este unita de ingredientele comune acestui gen de filme: dragoste, pasiune, intrigi, o mica doza de supranatural pentru a condimenta si romanta putin povestea.
Regizorul  Sergio Mimica-Gezzan a mai realizat, pe cont propriu, episoade din alte seriale cunoscute, precum Prison Break si Battlestar Galactica, lucrand mai mult ca asistent de regie pentru filme importante, precum Arizona Dream, Schindler's List, Saving Private Ryan, Minority Report, Catch Me if You Can (pare sa fie asistentul principal de regie al lui Spielberg).
The Pillars of the Earth are ca tema centrala construirea catedralei din Kingsbridge (una inventata, a carei arhitectura este inspirata de cea reala a catedralelor din Wells si Salisbury), dar fictiunea este brodata in jurul evenimentelor reale din timpul domniei regelui Stephen, precum lupta sa pentru putere cu imparateasa Matilda, batalia de la Lincoln, perioada cunoscuta in istoria Angliei ca The Anarchy. 
Totul este presarat cu povesti de dragoste, cu lupte pentru putere, cu sentimente intense, din care se nasc dorinta de razbunare, ura, urmarirea idealurilor cu orice pret. Personajele ne apar inca de la inceput in alb si negru, sunt eroi care stiu ce vor si sunt dispusi sa sacrifice orice pentru implinirea viselor. Chiar daca visele lor sunt diferite (dorinta de putere, orgoliul de a construi o catedrala cum nu este alta, incercarea de recuperare a mostenirii parintesti din mana oportunistilor intriganti), pasiunea pusa in implinirea lor este la fel de mare si dispusa sa mearga oricat de departe ar fi nevoie, pentru unii calcand pe cadavre, pentru altii sacrificandu-si ce au mai de pret in viata.
Daca ar fi sa enumar punctele forte si slabe ale filmului, as gasi destule in ambele directii. Nu am sa ma leg de faptul ca, din cate am inteles, de pe la episodul trei nu prea mai respecta firul cartii si omite un personaj important al acesteia, nu ma intereseaza si n-am de gand sa o citesc, insa: ritmul mi se pare ca stagneaza pe alocuri si nu are acea accelerare dorita pe final, desfasurarea este de obicei previzibila si rezolvarea unor situatii foarte simplista, castingul a fost ales in asa fel incat sa nu existe nicio urma de indoiala asupra caracterului personajelor: avem the good guys, carismatici, cu privire luminoasa, frumosi conform criteriilor moderne de frumusete si the bad guys, marcati de cicatrici, cu trasaturi tenebroase, chipuri ce poarta marcata umbra sufletului intunecat pe ele, nas acvilin asemenea unor pasari de prada. Inteleg dorinta de a face seria accesibila tuturor, dar nu era nevoie de o abordare chiar atat de simplista. Pe de alta parte, tocmai distributia este cea care aduce o parte din farmecul serialului, cu un Ian McShane mai malefic decat cel din rolul piratului cel diabolic din Caraibe, cu Rufus Sewell foarte convingator in rolul darzului si determinatului mester constructor Tom Builder, cu un Donald Sutherland adus pentru a da si mai mare greutate castului si un baiat roscovan foarte interesant.
Nu este greu de inteles de ce, in aceste conditii, personajul meu favorit ramane Ellen, cea care reuseste sa surprinda cel mai bine granita dintre lumina si intuneric, pastrandu-se intr-o zona gri in care blestemele si profetiile isi pastreaza greutatea si capacitatea de implinire si unde Biserica, cea care a indoctrinat oamenii simpli intr-o vreme in care singura sursa de informare erau zvonurile, barfele si discursurile, castigandu-si pe seama manipularii puterea politica si importanta de care nu a ezitat sa profite din plin de-a lungul timpului, nu are ce cauta.
Alaturi de povestea propriu-zisa care, chiar daca e usor de intuit, te captiveaza si te tine lipit de ecran, avem o punere in scena spectaculoasa, cu imagini pitoresti si scene de ansamblu atent construite, o atmosfera care fascineaza si spune istoria unei epoci tenebroase, in care rutina si plictiseala nu aveau timp sa-si faca loc: daca nu era un razboi, precis aparea o intriga sau un atac prin surprindere, aliantele se faceau si se desfaceau in orice moment iar a fi in gratia regelui astazi nu iti dadea certitudinea ca maine nu vei ajunge la spanzuratoare. Nu am nostalgii legate de acele vremuri, nu as fi vrut sa le traiesc, ci doar sa le urmaresc ca spectator distant. Dincolo de povestile de dragoste pe care le poarta cu sine fiecare personaj (iubirea ca sentiment amoros, mistic, filial sau pentru meserie) avem povestea unui inceput, cel al construirii catedralelor cu acoperis din piatra, abside, vitralii, ocnite, arcade externe (cu ultimul termen stiu ca am dat-o in bara, dar cunostintele mele de arhitectura sunt modeste si n-am idee cum sa-i spun in romana :( ), cu multe detalii interesante despre modul in care se decidea si ce presupunea constructia unei catedrale, incepand cu relicvele necesare  pentru a atrage cat mai multi credinciosi care sa "cotizeze" la continuarea constructiei. Totul romantat, brodat, asezonat cu o poveste produsa de Starz (ca si seria Spartacus) tipica celor din serialele istorice HBO, doar cu putin mai prejos decat acestea.

Friday, 17 February 2012

Fabrica de doom (Kistvaen, Sincarnate, Void Forger)


Concert Kistvaen, Sincarnate si Void Forger in clubul Fabrica (15 februarie 2012)  

Pe o vreme de n-ai da nici un caine afara din casa, infruntand nametii adunati pe strazile Bucurestiului, vreo 100 de temerari au dat curs invitatiei trupei Kistvaen de a participa, intr-o zi de miercuri, la holocaustul emotional pe care ni-l propuneau. Faptul ca am, ca de obicei, cate ceva de carcotit, de obiectat, de reprosat nu inseamna ca n-a fost un eveniment foarte reusit, date fiind circumstantele meteo si amplasarea concertului in mijlocul saptamanii. 

Incalzirea a fost asigurata, pe langa radiatoarele amplasate in club (fapt pentru care organizatorii / proprietarii barului au recunostinta mea), de trupa Void Forger, o trupa noua, aflata la concertul de debut. Cei trei membri ai trupei (Bodgan - chitara/voce, Volo - tobe/voce si Anca - bass) isi incadreaza muzica in zona doom/stenchcore/black metal. Ca un profan in ale stenchcore-ului, ceea ce am ascultat aseara as putea descrie drept o combinatie de ambiental (care ridica microfonia la rang de tehnica, ingloband-o in proiectul artistic) cu experimental (mai ales baiatul de la chitara experimenta mult cu efectele), niste core, un pic de doom (prea putin pentru gustul meu) si black metal. Cei trei au parut destul de marcati de debut, se simtea in prestatia lor o anume stare de incordare, parca nu puteau sa-si permita sa se bucure de moment sub impactul emotiilor. Enjoy the music, guys, daca vreti sa transmiteti acelasi lucru si publicului. Ceea ce primeam de pe scena nu era trairea muzicii (cum ar fi ea, ca transfigurare sau descatusare a energiei), ci crispare, ingrijorare. 
Imi dau seama ca este foarte greu ca tobar sa fii si vocal, poate tocmai de aceea ar fi de preferat ca trupa sa-si gaseasca o voce separata, care sa poata eventual sa acopere ambele registre vocale fara a fi conditionata de ritm. Asa, partile mai complicate de la tobe tind sa sufere de lipsa sustinerii vocale, fiind nevoie de mai multa concentrare si atentie pe partea instrumentala. De asemenea, structura pieselor mi s-a parut putin cam monotona, devine de la un puct incolo previzibil ca fiecare sa se incheie cu o tiuitura (efectul ala pe care eu il numesc microfonie si mi-a dat senzatia ca se cam abuzeaza de el, fiind plasat cam oriunde, fie ca era sau nu nevoie).
Ultima observatie in privinta lor tine de prezentare si este valabila si pentru celelalte trupe ale serii, insa cu atat mai mult pentru cea debutanta, pe care lumea nu avea de unde s-o cunoasca. Da, stiu, avem afis, avem net, dar parca n-ar strica ca oamenii sa fi spus cum se numesc, niciuna dintre cele trei trupe nu a facut-o.
Nu as putea zice ca Void Forger au avut vreo piesa care sa ma incante cap-coada, dar erau pe acolo ceva idei interesante, lucru de bun augur pentru viitor.

Au urmat Sincarnate, preferatii mei din acest concert. Poate pentru ca muzica lor imi este familiara si se indreapta spre zona mea muzicala preferata din metal, poate pentru ca i-am vazut de atatea ori incat stiu piesele si recunoasterea, capacitatea de a urmari prestatia mai in cunostinta de cauza reprezinta un factor esential in receptarea lor, poate din motive subiective care nu tin neaparat de muzica sau poate chiar acestea din urma mi-au influentat perceptia trupei de-a lungul timpului. Important este ca m-am bucurat de show-ul lor, mi-au transmis placerea de a canta pe care o astept de la orice trupa, pana la un punct, aproape de sfarsit, lucrurile au mers snur. Am avut parte de energie, sensibilitate, dezlantuire, emotie, piese de pe albumul As I Go Under si o piesa noua, A Choice no one should ever have to make (asa se numeste piesa, nu ca n-ar fi trebuit sa o cante :P)
Au fost ceva probleme pe partea de sunet, cerandu-se insistent niste chitari in monitorul de tobe, lucru care, dupa cum aminteam si cu alta ocazie, mi se pare cam nepotrivit, o data e ok, dar daca nu se rezolva nimic nu trebuie insistat, comportamentul profesionist cere ca showul sa mearga mai departe, sa nu lase dificultatile de pe scena sa umbreasca receptarea din partea publicului. Un alt lucru care mi s-a parut putin nelalocul lui (puteti sa nu fiti de acord cu mine) a fost momentul cand trupa si-a cerut scuze pentru defectarea unui cablu al microfonului de voce, o situatie care nu tinea nicidecum de vointa / eroarea / capacitatea de a prevedea a membrilor sai. Un exces de politete, de bun-simt care poate duce la interpretari gresite, fiindca a-ti asuma o greseala pe care nu ai comis-o, cerandu-ti scuze pentru ea, este receptata de public ca o greseala pe care ai facut-o, ceea ce nu era cazul. Putin mai multa atitudine as vrea, dar nu atat de multa incat sa dea impresia unei trupe pline de sine, pacat de care am mai vazut pe undeva ca erau acuzati. Pana la urma, cand te urci pe scena totul devine interpretabil.

Capul de afis al serii a fost trupa Kistvaen, cu ceva schimbari de componenta, un nou concept, multimedia, si un album in curs de aparitie, din care am avut un preview, alaturi de interpretarea integrala a albumului deja existent, Unbekannte. Ca de fiecare data cand mi se pune in fata o proiectie, organul meu cinefil e in alerta, asa ca muzica a trecut initial oarecum pe planul doi. Nu stiu exact daca aceasta deviere a atentiei este un plus sau un minus, insa mi-aduc aminte ca prima data cand am asistat la un show Neurosis, la Hellfest, pe o ploaie rece, imaginile au venit nu ca sa ma distraga, si ca sa completeze intreaga atmosfera: muzica + proiectii video + ploaia au creat un concert de neuitat pentru mine. Acum insa, am urmarit cu interes imaginile care se succedau cu repeziciune pe ecran, in alb-negru, creand o atmosfera apasatoare si lipsita de speranta, cu pasari, scene de razboi, ape involburate, oameni torturati de o durere interioara (n-as baga mana in foc ca n-am mai vazut unele imagini din montaj si in alta parte), stoluri de pasari, turme de animale, imagini sugerand agonia, teroarea, angoasa, ca si muzica pe care o insoteau, filmul lor putand fi urmarit aici. Spuneam ca le-am urmarit cu interes o data... a doua oara... a treia oara... dupa care, reluandu-se iar si iar, obsesiv (cred ca de vreo 7-8 ori) am inceput sa dau mai multa atentie celor ce se intamplau in fata ecranului. 
Pentru mine, Fane este una dintre cele mai bune si mai carismatice voci din metalul romanesc. Nu doar pentru registrul sau amplu, ci si pentru trairea pe care o pune in manifestarea pe scena, prin modul in care joaca un rol reusind sa exprime atat de convingator tristetea, singuratatea, durerea. Pare ca, odata inceputa o piesa, intra intr-o transa in care nu mai este nimic in jur, ramanand singur cu muzica, pe care o traieste nu numai prin voce, ci si prin gesturi si mimica. Cat despre piese in sine, uneori ai o prea puternica senzatie de "deja ascultat", se apropie cam mult de Shining (toba si chitara mai ales), Burzum si un strop de My Dying Bride (asta e destinul lui Fane, ca toate trupele prin care trece sa ajunga la un moment dat sa fie comparate cu MDB :)). Au potentialul necesar pentru a depasi statutul de trupa-tribut, as vrea mai multa inovatie, creativitate. 

In ansamblu, a fost o seara placuta, sub semnul doom metalului, poze nu am facut, prefer sa urmaresc concertele cu ochiul neobturat de o lentila, plus ca, nefiind ea (lentila) prea performanta si mana de fotograf prea talentata, e mai bine sa va indrum, pentru a vedea imagini din timpul celor trei recitaluri, catre pozele frumoase ale lui Miluta Flueras, care au surprins fidel atmosfera de pe scena si din sala.

Thursday, 16 February 2012

Un film fara cuvinte



The Artist (2011) 

In sfarsit, mi-am gasit favoritul la Oscarul 2012! N-a fost nevoie sa tipe la mine, sa ma implore sa-l plac, sa ma traga agresiv de maneca prin imagini cautate ale genezei umanitatii, sa-mi sfasie sentimentele umanitare inducandu-mi vreo senzatie de culpabilizare daca mesajul ma lasa rece. N-a fost nevoie sa-mi umple ecranul cu nume mari, cu cei mai faimosi actori ai Hollywood-ului, fiindca vine din Franta. A fost de ajuns sa-mi vorbesca fara cuvinte, sa-si incline capul cu modestie in fata monstrilor sacri ai cinematografiei mute, sa-mi propuna o poveste, deloc extraordinara, dar plina de emotie si tandrete. O poveste din vremea cand inscriptiei "Hollywood" inca nu-i fusesera amputate ultimele patru litere "land", pentru a recunoaste transformarea a ceea ce se dorea o zona de dezvoltare imobiliara intr-un spatiu dedicat celei de-a 7-a arte. 
Suntem in 1927, anul cand filmul mut isi traieste ultimele momente de glorie. Unul dintre starurile sale este George Valentin, ale carui filme aventuroase si romantice fac deliciul publicului. El este insotit pe ecran de simpaticul sau caine (Uggie e un "actor" canin deja cunoscut, aparand si in Water for Elephants), cel care, conform conventiilor filmului mut, este in masura sa salveze eroii de la un dezastru. Caci dezastru se prefigureaza a fi pentru eroul nostru aparitia filmului sonor. 
Dupa momentele de scepticism in fata succesului acestora, considerandu-le doar o moda trecatoare, Valentin se vede invins. Lumea are nevoie de figuri noi, de voci care sa exprime mai complex trairile, astfel ca el se va retrage pentru o vreme, infrant, asa cum s-a intamplat si cu modelul real al personajului, Douglas Fairbanks. Pentru a nu mai exista indoieli asupra acestuia, fiindca numele duce cu gandul la un alt faimos actor al cinematografului mut, care nu a apucat insa trecerea la filmul sonor, exista chiar o scena de actiune a eroului interpretat de Jean Dujardin (caruia ii tin pumnii si pentru candidatura la rol principal masculin)  extrasa din filmul original Masca lui Zorro cu Fairbanks, in care personajul principal a fost inlocuit de el. 
Dincolo de poveste, emotionanta in sine, se vede migala cu care se reconstituie o epoca, atentia la detalii, grija pentru imagine, care, desi in alb-negru, a fost adaptata la standardele tehnice ale anilor 2000, demonstrand ca, desi cinematografia inseamna evolutie, pana la urma ceea ce uneste generatiile este aceeasi magie si fascinatie creata de marele ecran. Reprezentarea momentului transformarii este plina de incarcatura afectiva, publicul invata, impreuna cu actorii, sa dea glas sentimentelor exprimate pe ecran, sa rada si sa planga, sa se manifeste zgomotos. 
Un rol excelent face si Bérénice Bejo, interpreta lui Peppy Miller, careia ii reda cu mult talent transformarea dintr-o tanara actrita aspiranta in diva cinematografului sonor.
Este paradoxal cum un film fara nicio pretentie de originalitate reuseste sa fie atat de proaspat, cum intoarcerea la radacini poate fi evocata fara patetism, fara retorica nostalgica, doar prin atmosfera si conturarea personajelor, prin cadre bine alese, prin referinte subtile la o lume care, desi disparuta, sta la baza cinematografului asa cum il cunoastem astazi. Nu numai povestea pe care ne-o spune, ci fiecare detaliu, creat din imagini uneori induiosatoare, alteori comice, uneori strecurand o doza de naivitate sau candoare, reuseste sa ne faca sa uitam ca nu privim un film conform cu standardele actuale. Nu i-am inteles deloc pe spectatorii care, la un cinematograf din Anglia, si-au cerut banii inapoi fiindca nu fusesera avertizati ca urmeaza sa vizioneze un film alb-negru, si mut pe deasupra... Eu as considera ca m-ar jigni un vanzator de bilete care ar incepe sa-mi spuna la ce film urmeaza sa merg, se presupune ca stiu deja ce am ales. Mai mult decat indignarea provenita din ignoranta, n-am inteles cum nu au putut trece peste prejudecati, cum de nu i-a furat mirajul delicat de pe ecran. Probabil cand intri in starea de indignare si revolta nu prea mai poti reveni in cea propice pentru a-l savura si un film care trebuie ascultat cu ochii e prea mult pentru oamenii care nu mai stiu sa asculte... Gratie lipsei cuvintelor, reusim sa ne indreptam atentia asupra expresivitatii chipurilor, asupra detaliilor gesturilor, privirilor, mimicii, toate recreand limbajul dintr-o alta perspectiva decat cea traditionala. 
Se pare ca ideea prinde, fiindca dupa productia franceza a lui Hazanavicius si alti regizori au fost inspirati sa accepte provocarea filmului mut. Anul acesta va aparea pe ecrane si un film dedicat biografiei lui Rudolph Valentino, o alta figura emblematica a filmului mut, Silent Life. Stay tuned!

Wednesday, 15 February 2012

Stergand praful de pe o fotografie


Bianca Burta-Cernat - Fotografie de grup cu scriitoare uitate (Proza feminina interbelica)

Iata si postarea despre scriitoare cu care va "amenintam" acum cateva zile. Ca sa ma atraga, critica literara trebuie, dincolo de informatie, sa-mi spuna o poveste, ceea ce lui B.B.C. (imi place sa-i spun astfel autoarei fiindca a reusit sa creeze un adevarat documentar literar, de tinuta celor produse de televiziunea britanica omonima) ii iese din plin. 
Cartea este povestea unor femei care au trait, au scris si au iubit in Romania interbelica. Ea isi propune abordarea autoarelor din perspectiva netendentioasa, nediscriminatorie, asa cum au si scris, nu separat, ci alaturi de scriitorii barbati si aduce o privire proaspata asupra literaturii, remarcand unele aspecte trecute cu vederea in general de critica. Mi-a placut perspectiva echilibrata a abordarii, fara patos feminist, cu instrumentele si argumentele criticului literar. 
Cele opt personalitati analizate sunt Ticu Archip, Sanda Movila, Anisoara Odeanu, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian, Lucia Demetrius, Cella Serghi si Henriette Yvonne Stahl, unora le stiam doar numele (in ignoranta mea credeam ca Ticu Archip este un barbat!), din vreo doua mai citisem cate ceva, altele imi erau total necunoscute. Biografiile literare ale celor opt sunt "biografii ale unor esecuri exemplare", cauzele ratarii fiind identificate de B.B.C. in doi factori: structura personalitatii lor lipsite de consecventa, care nu le-a ajutat deloc sa depaseasca barierele interioare si sociale si instaurarea comunismului, un motiv esential in franarea dezvoltarii multora dintre scriitorii interbelici, barbati si femei deopotriva. Ceea ce le uneste este revolta fata de rolul femeii in societate, fata de autoritatea masculina. 
Daca prima treime a cartii contureaza cadrul general in care au aparut in literatura cele opt scriitoare, amintind si incercarile literare ale predecesoarelor incepand cu a doua jumatate a secolului XIX, continuand cu ivirea primelor incercari de afirmare a feminitatii in viata culturala, filoanele literare exploatate de scriitoarele interbelice, trecerea in revista a prezentelor feminine grupate in jurul celor doua mari cenacluri literare ale vremii, "Viata romaneasca" (de orientare patriarhala) si "Sburatorul" (mai modern), un capitol intreg ii este dedicat celei mai pregnante figuri feminine a literaturii interbelice, Hortensia Papadat Bengescu,  unanim apreciata drept o scriitoare ce depaseste barierele lirice, evocative ale literaturii feminine. Vedem aici si alte laturi ale personalitatii sale, autoritatea inhibatoare asupra mai tenerelor scriitoare, locul de frunte ocupat in cenaclul si in inima lui Eugen Lovinescu (unele marturii ale Monicai Lovinescu ne fac sa credem ca al doilea era si de o alta natura decat cea pur intelectuala). Ea provoaca sentimente puternice, fascineaza si intriga deopotriva, e adulata si detestata. 
Urmeaza apoi capitolele dedicate celor opt scriitoare mentionate, putin citite in prezent, in incercarea de recuperare a unor biografii uneori demne de un roman de aventuri. 

Ticu Archip este cea mai reticenta dintre ele fata de confesiuni si dezvaluiri autobriografice. Fictiunea sa onesta, detasarea data de persoana a treia, frazarea rigida, uneori pedanta, discretia, rigoarea obtinuta in urma formatiei sale de matematician, o anumita mizantropie generatoare si de puternice sentimente anti-feministe sunt trasaturile sale definitorii. A scris teatru de factura ibseninana, nuvele inspirate de viata burgheza, nefinalizandu-si proiectul ambitios al unei trilogii romanesti in care substanta nuvelelor se dilueaza, centrul de interes se deplaseaza spre viata sociala. 

La fel de discreta va fi si prezenta Sandei Movila, sotia lui Felix Aderca, cu o casnicie agitata de peste 40 de ani, o persoana timida, incercand sa iasa cat mai putin in evidenta. Scrisul pentru ea este un mod de evadare intr-o alta viata, exorcizandu-si demonii si frustrarile prin destinele personajelor sale. "Desfiguratii" sai stau sub semnul ratarii, al scufundarii in promiscuitate si comportamente deviante. 

Henriette Yvonne Stahl, o personalitate rafinata, cu tinuta aristocratica, este marcata din copilarie de experienta bolii, dobandind sensibilitatea, spiritul angoasat pe care le va transmite si prin scrisul sau. Eram prin scoala generala cred cand am citit Steaua Robilor si imi aduc aminte ca mi-a placut la ea tocmai lucrul de care criticii o acuza, cerebralitatea sa "suparator de masculina". Mai tarziu, Pontiful nu mi-a mai spus mare lucru: crescusem eu? se mai sentimentalizase Henrietta? 

Lucia Demetrius mi s-a parut hipioata grupului. Atrasa initial de scena, detinatoare a 3 licente (conservator, filozofie si litera), si-a descris experientele din timpul petrecut cu o companie de teatru in romanul Tinerete. Intr-o epoca incerta social, nonconformismul, setea de nou, elanul vital si cautarea identitatii anticipa pe undeva un curent ce avea sa se nasca vreo 30 de ani mai tarziu. 

Anisoara Odeanu provenea dintr-o familie de intelectuali, intrand in lumea literara mai mult datorita ambitiilor tatalui sau. Modelul ei literar va fi Camil Petrescu, bun prieten si sfatuitor, atras de atitudinea ei de "miliardara americana". Jovialitatea afisata ascunde constientizarea ratarii, o personalitate fragila si nesigura, avand tot timpul nevoie de incurajari din exterior, o sensibilitate patologica ce-i va marca sfarsitul voluntar. 

Cella Serghi imi era oarecum simpatica pe vremea cand am citit Panza de paianjen, mai putin pentru Mirona, dar poate ca daca i-as fi cunoscut de atunci aroganta cu care se situa pe acelasi plan literar cu Camil Petrescu sau Eliade as fi evitat contactul cu scrierile ei. Nu-mi plac persoanele care au o parere nefondat de buna despre propriul ego literar. Lipsa de modestie mi se pare apanajul mediocritatii, al autosuficientei iar o privire ceva mai avizata decat acum vreo 20 de ani asupra creatiei sale probabil mi-ar da dreptate. Sincer, nu cred ca ma voi intoarce asupra ei. 

Ioana Postelnicu este fiica unei casnice si a unui mestesugar, educata trei ani la manastire, neiesind niciodata neinsotita pana la varsta casatoriei. Toate privatiunile din copilarie si adolescenta vor lucra asupra ei transformand-o intr-o distinsa si frivola doamna de lume. Erotismul maturitatii, reflectat si in literatura sa, este revansa asupra existentei coercitive. Se spune ca a fost ultima aventura sentimentala a lui Eugen Lovinescu, portretizata in personajul Mili din romanul omonim. Numele nu-mi era cunoscut, dar cand am auzit-o mentionata drept Popea parca s-a aprins o lampita din cotloanele indepartate ale amintirilor legate de Lovinescu. 
  
Sorana Gurian este cea mai excentrica dintre scriitoarele prezentate, nu se stie cat din detaliile cunoscute despre ea sunt adevar si cat legenda. Se presupune ca ar fi fost spion dublu, discretia pastrata asupra biografiei sale nu face decat sa ii sporeasca misterul. Nascuta in Basarabia intr-o familie instarita de evrei, va continua sa ramana pretutindeni unde va merge o straina, o dezradacinata, inconjurata de caini si pisici, tind sa o compar cu Melania, personajul Rodicai Ojog-Brasoveanu :). Daca uneori are accese de mitomanie, ele sunt doar fabulatii compensatoare, legate de absenta unei familii propriu-zise (inventarea unui sot fictiv), de admiratia pentru Blecher, de diferite aspiratii pe care prefera sa le comunice celor din jur ca realizari, parca pentru a se convinge pe sine de adevarul propriilor spuse. Este predispusa la excese, putand sa se hraneasca o saptamana doar cu cafea si cornuri si sa doarma prin redactii la fel de bine cum toaca in trei ani mostenirea importanta lasata de tatal sau, frecventand boema pariziana. Toata viata sa aventuroasa este cu atat mai greu de inteles si mai fascinanta cu cat persoana despre care vorbim are un picior mai scurt, un ochi pe jumatate inchis, membre atrofiate, insa are faima unei devoratoare de barbati. Inteligenta si plina de tupeu (cea mai simpatica dovada este aceea cand, cautata de politie fiind prin casele prietenilor, ea isi petrece ziua citind linistita la cenaclu), Sorana Gurian ar putea face ea insasi obiectul unui roman de aventuri. 

Din toate aceste portrete, observam ca, pe langa curentele si tendintele epocii, literatura autoarelor interbelice este tributara unui mod feminin de perceptie a lumii, unor abordari ale problematicii universale mai nevrotica, sentimentala, mai sensibila. Marturisesc ca "Fotografia..." mi-a starnit mai mult interesul asupra biografiilor lor decat asupra operelor literare, asupra destinelor marcate de optiunile politice si alegerile personale de viata, de aceea am si subliniat in comentariul meu aceasta latura. Am retinut insa vreo 2-3 carti pe care o sa incerc sa pun mana candva si mi s-a redeschis apetitul pentru Ciclul Halipilor, citit la o varsta prea frageda pentru a-i intui toate nuantele.