Tuesday, 26 June 2012

Intr-o vara din anii '60...


Patrick Modiano - Villa Triste 

Am poposit o vreme in cafeneaua tineretii pierdute, m-am intristat cand am cunoscut-o pe Dora si, continuandu-mi drumul prin lumea lui Modiano, o lume a ambiguitatii, a echivocurilor, a umbrelor ce ascund personajele in spatele unor identitati trunchiate, am ajuns la Villa Triste, intr-o statiune balneara de la granita cu Elvetia, unde tanarul nostru protagonist (sa-l numim Victor Chmara, asa cum se recomanda el insusi), isi ascunde teama si angoasele cauzate de Razboiul Algerian, socotind Parisul un oras nesigur.
Pe acest tanar vulnerabil, deschis oricaror experiente, il evoca naratorul de la distanta timpului pus intre barbatul matur si acel Victor de 18 ani, intr-o incercare de retraire a tineretii pierdute.
 Fiecare dintre noi are o rafuiala personala cu timpul care trece, dar daca cei mai multi continuam sa-l irosim prinzandu-ne in hora futilitatilor zilnice pentru a-l uita, studiindu-ne ridurile noi aparute, cautand o infuzie de entuziasm intr-un partener mai tanar, plangandu-ne de mila, cautand iluzia vitalitatii pierdute in sport si miscare sau mai stiu eu cum, personajele naratoare ale lui Modiano, fie ca se confunda cu autorul insusi sau sunt doar o voce printre multe altele din literatura, au o cu totul alta atitudine: de la distanta si detasarea date de trecerea timpului, arma lor este nostalgia recuperatoare. Nu ignorarea, ci retrairea timpului care a trecut, readucerea lui la viata, reconstituirea din fragmente a momentelor fixate in prezentul etern al operei de arta, este solutia pe care o dau acelei tristeti pe care toti o incearca. Imaginile diluate de trecerea timpului se anima, capata din nou contur, personaje adormite intr-un colt al memoriei se retrezesc la viata pentru a reda fastul si splendoarea, efervescenta si luxul unui loc altadata animat.
Naivitatea si tineretea lui Victor, poate si aerul de tanar miliardar afisat si titlul de conte pe care si-l revendica ii va atrage pe Yvonne, o actrita in devenire ce-si pastreaza permanent aura de mister, nedivulgand prea multe despre viata sa, nici atunci cand cei doi vor incepe o poveste de dragoste, si pe enigmaticul doctor René Meinthe. Triunghiul excentric format de cei trei isi petrece timpul intre o receptie mondena si alta, in lux si petreceri, restaurante, cluburi, traind momentul intr-un dolce far niente, fara a-si pune intrebari. Desi sunt mai tot timpul impreuna, cei trei nu se deschid unul in fata celuilalt mai mult decat considera necesar, reinventandu-se, creandu-si identitatea pe care si-o doresc, evitand sa aduca in aceasta lume iluzorie, in acest glob de cristal pe care si-l creeaza, ecourile lumii de afara, ale razboiului, ale originilor reale.
Intr-o lume a aparentelor si a superficialitatii, nimic real nu-si are locul, astfel ca sentimentele lui Victor, ce incep sa capete radacini tot mai adanci, nu vor face decat sa zdruncine universul construit pe iluzii.
Este o carte despre dezradacinare, despre trecerea timpului, despre pierderea inocentei si, asemenea personajelor sale, stilul lui Modiano isi pastreaza acea senzatie de farmec impalpabil si discret. Nu vom intalni la el descrieri ample, aglomerari de detalii, ci doar elemente, senzatii, momente suprinse intr-un punct al trecerii lor. Coperta cartii reuseste si ea, in ciuda graficii simple, sa redea aerul general al povestii: o camera goala (probabil de hotel), de unde intrezarim recenta plecare, un ultim pas inainte de iesirea din cadru a personajului feminin pentru a lasa in urma doar amintirea. Fiindca ea, amintirea, este cel mai mare aliat al autorului in constructia cartilor sale, invaluind intr-o aura de stralucire difuza personaje, locuri, intamplari, dand acea senzatie omniprezenta de diafan, de fragilitate, de imposibilitate de a capta momentul cu precizie.
Este o carte formata din senzatii, prea putin conteaza daca se intampla ceva si ce anume, poate doar pentru a puncta o etapa a evolutiei personajelor, dar pana la urma si ele sunt doar un abur, contururi vagi si fluide risipite in timp.

Thursday, 21 June 2012

Faca-se voia ta...

José Saramago - Cain 

In ultimul sau roman, pe care am ezitat mult sa-l abordez stiind ca dupa aceea nu mai urmeaza decat un nesfarsit gol, o absenta pe care niciun alt scriitor nu o poate suplini, l-am regasit pe ateul si anticlericalul Saramago la fel de savuros, de ironic, de cinic, la fel de surprinzator in construirea personajelor si a situatiilor ce se regasesc pe parcursul cartii. Reinterpretand mitologia crestina pornind de la aparitia primilor doi oameni, el creeaza o versiune alternativa a principalelor evenimente ce puncteaza istoria biblica, prin peregrinarile lui Cain in lume, ca martor sau protagonist al evenimentelor, intr-o permanenta cautare a unor raspunsuri la intrebari ce pun in balanta greseala, vinovatia umana si cea divina, sensul existentei insusi. 
Saramago stapaneste mai bine ca oricine in literatura arta blasfemiei, poate de aceea bigotii ii reneaga cu inversunare meritele literare, orbiti de propriile convingeri si credinte, fara sa poata ajunge la detasarea cu care poti gusta marea literatura indiferent de convingerile divergente ale cititorului si autorului. 
Materialul narativ oferit de Biblie este un punct de plecare pentru dezvoltarea unei mitologii alternative, aceea in care povestea capata o cu totul alta turnura. Este adevarat ca protagonistul si-a ucis fratele, insa Dumnezeul la care se raporteaza, pe care incearca sa-l iubeasca si sa-l inteleaga, a ucis mult mai multi, vinovati si nevinovati deopotriva: "Am un gand care nu-mi da pace, Ce gand, intreba avraam, Cred ca mai erau nevinovati in sodoma si in celelalte orase care au fost arse, Daca ar mai fi fost, domnul si-ar fi indeplinit promisiunea pe care mi-a facut-o, le-ar fi crutat viata, Copiii, zise cain, copiii aceia erau nevinovati, Dumnezeule, murmura avraam si vocea lui suna ca un geamat, Da, o fi dumnezeul tau, dar nu a fost si al lor." Ca ei sunt multi altii, victime ale orgoliului sau maniei divine, ale unor erori pe care el insusi le-a ingaduit: fiul lui Avraam, locuitorii Ierihonului, constructorii turnului Babel, creatorii Vitelului de Aur, Iov cel greu incercat, omenirea inecata de potop... 
Daca in Evanghelia dupa Isus Christos Saramago ne prezinta viziunea asupra Noului Testament, in Cain avem de-a face cu o interpretare a celui Vechi, asa cum l-am perceput si eu cand l-am citit, ca infatisand un Dumnezeu crud, invidios, meschin, razbunator, surd la rugamintile si plansul oamenilor. Cain primeste darul si in acelasi timp pedeapsa de a pribegi prin lume fugar, dar invulnerabil, ca o recunoastere a unei vinovatii impartasite. Cei doi incheie un pact de impartire a responsabilitatii pentru moartea lui Abel, iar drumurile lor vor continua sa se impleteasca in momentele-cheie ale povestii biblice, in dialoguri mai degraba amicale, chiar daca de pe pozitii opuse, ce-l vor duce pe Cain la concluzia ca "Istoria oamenilor e istoria neintelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu e intelege pe noi, nici noi nu il intelegem pe el." Spre deosebire de restul oamenilor, el are privilegiul de a discuta in particular cu Dumnezeu, de a-l trage la raspundere, de a-i asculta motivatiile, ceea ce nu face decat sa-i sporeasca neincrederea si confuzia. 
Este drept ca nu avem in Cain nici profunzimea din Evanghelia..., nici emotia din Eseu despre orbire sau poezia din Calatoria elefantului ori angajamentul social din Eseu despre luciditate, dar avem cinism, ironie, umor, spirit caustic, muzicalitatea frazei tipica lui Saramago si, mai ales, avem ultimul cadou pe care autorul ni-l face inainte de plecare: indoiala. O indoiala pe care unii o vor cataloga drept "blasfemie", altii o au deja sau o adopta, altii o neaga. Chiar daca credinciosii rad cu aceeasi superioritate de afirmatia ca "Dumnezeu este creatia omului" cu care rad ateii de aceea ca "Omul este creatia lui Dumnezeu", dincolo de convingerile fiecaruia, cartea lui Saramago este in primul rand literatura, si in al doilea rand o lupta de idei, un motiv de a mai scormoni putin prin tabu-uri si motive mitologice considerate de unii drept certitudini.

Tuesday, 19 June 2012

Delicii pentru suflet si stomac


Intelectuali la cratita. Amintiri culinare si 50 de retete

Se iau douazeci de personalitati culturale proeminente, 10 domni si 10 doamne, cu totii adapostiti sub generoasa umbrela editoriala a Humanitasului si li se da o tema culinara, pe marginea careia sa brodeze amintiri din copilaria mai indepartata sau mai apropiata ce le-au gadilat nasul cu mirosurile si le-au desfatat papilele cu gustul. Ce a iesit?! O antologie plina de arome, care mai de care mai imbietoare, din care mi-am promis sa incerc candva cel putin vreo doua-trei retete. 
Savoarea insa nu este data doar de ingredientele ce se impletesc intr-un amestec de traditii culinare ardelenesti, moldovenesti, oltenesti sau cu condimentele exotice ale altor bucatarii, ci si de evocarea unor personaje care le-au transformat protagonistilor copilaria, de multe ori cu putinele resurse alimentare disponibile, intr-una cu arome de neuitat. Nu intalnim in carte doar reteta de madlene a Antoanetei Ralian, ci fiecare dintre semnatari are propria madlena, acel gust ce declanseaza nostalgii si le readuce in minte un moment al vietii in care, chiar daca totul era gri in jur, se simteau ocrotiti, protejati, rasfatati de cei mai dragi oameni, parinti, matusi sau bunici care pentru multi traiesc acum doar in amintire.
Totul ar avea aerul unui banchet, asa cum il defineste Ioana Parvulescu, coordonatoarea volumului, daca evocarea personajelor carora le este atribuita descoperirea sau crearea unor retete nu ar fi intunecata in multe cazuri de umbra tristetii unei pierderi iremediabile, astfel ca festinul se transforma intr-o pomenire plina de dragoste si respect, de la care nu lipseste nici coliva, adusa la masa de Dan C. Mihailescu.
Uneori lipsa alimentelor era prilej de noi acrobatii gastronomice si inventii cu gust unic, alteori istoria soseste neinvitata la masa, multi isi aduc aminte de "sandamarinul" de capatai pentru orice gospodina a anilor '60-'80, cateodata ma regasesc in naivitatile copilariei sau in principiile culinare ale unora dintre protagonisti: si eu, ca si Adriana Bittel, refuz sa ma infrupt din animale pe care le-am cunoscut, am crezut multa vreme, ca si Ana Blandiana, ca laptele de pasare trebuie sa provina de la gaina si tarziu am refuzat mult timp sa cred ca nu exista vreo legatura intre cele doua sau, asemenea Taniei Radu (sa aiba ceva radacini prin Oltenia?) am gustat fabuloasa "branza de curca" pe care mi-o ofereau bunicii.
Antologia este si o carte de amintiri. Date fiind numele care semneaza, registrele diferite de evocare, ce merg de la eseuri la adevarate desfatari literare, culminand cu mereu ireverentiosul cel plin de carisma jongleur al cuvintelor care este Emil Brumaru, chiar daca nu va pasioneaza deloc bucataria iar bolborositul oalelor si sfaraitul tigailor vi se par limbi straine pe care nu le veti invata niciodata, volumul nu-si pierde deloc din interes. De multe ori am tresarit la evocarea unor preparate. Savoarea interbelica imi este necunoscuta, dar am, ca fiecare, nostalgia mancarilor copilariei, din vremea generatiei crescute cu cheia de gat si a rationalizarii alimentelor, cand cozonacii bunicii si prajiturile  mamei aveau o aroma de neuitat, fie ca se numeau Carpati, Voltaire, Alba-ca-Zapada, Zi si noapte, Krantz, Negresa, in restul timpului fiind inlocuite cu savarine, amandine, indiene, tarte cu bezea, ecleruri (sau eclere?) ori corabioare de la cofetarie. Imi dau acum seama ca gustul predominant al copilariei mele era dulce, retin prea putine mancaruri pentru care sa fi avut o slabiciune deosebita, poate clatitele cu ciuperci si (previzibil!) cartofii prajiti sau salata orientala, dar imi aduc in schimb aminte de muuulte, muulte prajituri, parca pentru a compensa gustul amar de mai tarziu...
Si ca sa inchei pe placul celor ce poate nu vor fi atrasi de meniul traditional sau mai exotic al cartii, dar si pe al meu, ca tot vorbeam de dulciuri, o sa citez o reteta din "bucataria" lui Emil Brumaru, care nu are cum sa nu va reuseasca :) :
Prajituri
Iubito, astazi facem prajituri
Cu patru straturi!  Primul este patul. 
Al doilea cearceaful, preacuratul. 
Al treilea chiar tu, plina de nuri. 
Si-al patrulea eu insumi, vinovatul 
Ca astazi facem iarasi prajituri. 

Friday, 15 June 2012

Placerile simple ale vietii

Philippe Delerm - La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules 

De ce este aceasta cartulie atat de minunata? Pentru ca ne face sa ne oprim din rostogolirea cotidiana spre... spre ce? spre nimic, si sa ne aducem aminte / sa (re)invatam sa savuram cotidianul, in cele mai banale si surprinzatoare manifestari ale lui, sa-l imbratisam cu toate simturile si sa ne bucuram. Este o mica bijuterie, o culegere de texte scurte pe care habar n-am cum sa le definesc, le-as spune poeme in proza, 34 de pilule concentrate de frumusete a vietii si bucurie de a trai, de citit si recitit cand esti trist sau plictisit, deprimat sau obosit. 
Prajiturile de duminica dimineata, catifelarea si culoarea unui vin porto, mirosul merelor, chiar si starea de toropeala data de boala, prima gura de bere cu prospetimea spumei ce invaluie apoi bolta palatina in nuante amarui, o autostrada in noapte, in asteptarea cafelei ce va urma, trenurile vechi ce transformau calatoria intr-un eveniment social, Turul Frantei (una din marile mele placeri alaturi de orice alta cursa de ciclism), o banana split, cititul pe plaja, cand semnele de punctuatie se confunda cu grauntii de nisip iar cautarea unei pozitii confortabile dau senzatia ca lectura este un act la care participa intreg corpul, rahatul turcesc, ziarul citit la micul dejun si cate si mai cate... 
Fiecare isi poate gasi propriile placeri, momente de savurat si de fixat in timp. Pentru mine ar fi, printre altele, ciripitul privighetorii in noptile de mai intr-un copac din fata blocului, senzatia rece a apei marii pe pielea fierbinte, mirosul cafelei (pe care nu o beau niciodata), senzatia de plumb din picioare impreuna cu rafalele de vant de pe varful muntelui, stropi picurand in linistea unei pesteri intunecate, alunecarea pe snowboard, mainile scufundate in faina fina si as putea insira muulte altele... dar ma opresc, fiindca nu despre mine este vorba in carte. Desi, daca ma gandesc mai bine, este si despre mine, si despre tine, si despre toti cei care se bucura ca vad, simt, aud, miros...
Vorbind despre caleidoscop (va mai aduceti aminte tubuletele acelea dinainte de '89 cu bucati de sticla colorata si oglinzi care se combinau in tot felul de modele? ma fascina!), Delerm spune: 
"Dans une chambre noire le mystère réfléchit. Tout se perd et tout se confond, tout est léger, tout est fragile. On ne possède rien. Tout juste sans bouger quelques secondes de beauté, une patience ronde, sans désir. Un peu de bonheur sage passe; on le retient entre le pouce et le majeur de ses deux mains. Il faut toucher à peine."
Din astfel de fragmente mici, colorate, este facuta viata insasi. Stam intr-o camera neagra, miscandu-ne ca niste roboti de la punctul A la punctul B, apoi C, D, si tot asa, oricat de multe puncte ar avea, traiectoria este aceeasi si nu avem timp sa admiram drumul, preocupati de destinatie. Si dintr-o data, apar acele cateva secunde de frumusete, acele momente volatile, fugitive, care ajung sa formeze reperele vietii. 
Uneori vioaie, vesele, alteori usor nostalgice sau ciudate prin asocierile de imagini, textele formeaza o poezie a cotidianului in care senzatiile sunt intense si gesturile banale capata semnificatii surprinzatoare, gasind in lucrurile pe care poate unii nici nu le observa prilej de a construi cu gingasie miniaturi pe care vrei sa le recitesti iar si iar, pentru ca fiecare dintre ele este o infuzie de optimism, un imn al vietii, creat dintr-o fascinatie pe care autorul si-o recunoaste intr-un interviu si si-o asuma: 
"Je trouve que tout est dans tout, c'est-à-dire que dans un atome de vie, il y a toute la vie. Plus on parle d'une chose petite et même minusculissime et plus à mon avis, on touche à l'essentiel. J'ai entendu beaucoup de choses sur mon écriture. Ceux qui voulaient être gentils disaient que c'était une tentative pour réenchanter le quotidien ou le banal. Au contraire, certains ont dit que c'était une littérature de la résignation puisqu'on ne parlait plus que des petites choses et pas des grandes. En fait, les deux sont vrais. C'est important de savoir que même quand on a une vie très simple et très banale, une certaine façon de la regarder peut la rendre intéressante. "
As spune nu doar felul in care o privesti, ci si felul in care stii sa iti transpui acele senzatii, cum le impartasesti celorlalti si ii convingi sa priveasca lumea prin ochii tai. Iar daca vor reusi, o vor descoperi brusc mult mai frumoasa si mai interesanta decat le parea inainte.

Wednesday, 13 June 2012

TRock: schimb dezinteres confort 1 in Iasi cu un concert confort 1 Bucuresti!


Targul tRock (Iasi, 9 iunie 2012, The Rock Bar) 

Avem expozanti? Avem, pe alese, reprezentanti ai caselor de discuri, colectii particulare de cd-uri, dvd-uri si viniluri, bocanci, tricouri, chiar si carti, marfa mai noua si mai veche, metale pentru toate gusturile, de la hard'n heavy, trecand prin thrash pana la death si black. Avem trupe? Partial, fiindca trupa locala, AIR, care trebuia sa cante in deschiderea concertului Sincarnate, s-a trezit ca a ramas fara un membru chiar cu cateva ore inainte de concert, drept pentru care nu s-a mai putut prezenta. Avem public? Eeeeh, cum sa va spun?! asta e o intrebare delicata. Nu prea, si nu vorbesc de public pentru concert, pana la urma poate unora nu le place trupa, altora nu le place genul abordat in general, doom-death, o parte din potentialul public avea de votat a doua zi si a preferat sa mediteze in liniste, acasa, asupra deciziei pe care urma s-o ia pentru a-i oferi Iasiului (si nu Iasului, dupa cum am vazut scris pe niste banere de campanie) alesi responsabili. Insa ma refer la publicul care, de-a lungul unei zile, ar fi putut macar in trecere, de curiozitate, sa arunce o privire la oferta destul de generoasa a expozantilor. Da, stiu, exista YouTube, exista torente de unde se poate procura muzica, vine vacanta si banii trebuie economisiti, dar nici preturile nu erau exorbitante, dimpotriva, se ofereau si reduceri, promotii, erau si raritati pentru colectionari, in caz ca exista asa ceva in Iasi, si nimeni nu era obligat sa cumpere pana la urma, putea fi o ocazie a potentialilor vizitatori de a estima oferta, de a socializa, ca doar e un eveniment in undergroundul de gen, asa cum nu vezi prea multe, cam ce ar fi Bookfestul pentru iubitorii de carte. 
Nu stiu in ce masura are si organizarea vreo vina, am vazut ca pe site-urile de profil a existat o promovare destul de buna a evenimentului, am inteles ca si in presa scrisa si audio-vizuala, daca aveai ochii deschisi si urechile ciulite la "happeningurile" scenei metalice nu ai fi ratat ocazia de a afla de existenta targului. Numai ca tRock editia de Iasi (cea de-a treia si cea mai lipsita de succes) s-a dovedit a fi un fel de tRex, toti stiu ca a existat, dar nimeni nu l-a vazut! 
Asa ca pana la urma, expozantii si trupa Sincarnate au avut parte de un cadru intim si prietenesc de desfasurare a fortelor, trupetii au cumparat cd-uri iar expozantii i-au aplaudat in cadrul unui concert ce s-a dovedit a fi cel mai bun dintre cele trei de pana acum in noua componenta, cu Cristi (ex-clape) pe post de chitarist si cu Florin la tobe, un concert care merita mai multi spectatori decat cei vreo 10-15 localnici si cam tot atatia oameni veniti din Bucuresti cu treaba. 
Trecand la concertul propriu-zis, ar fi fost bine daca si-ar fi facut ceva mai mult simtita prezenta clapele de pe banda (au fost piese unde eu, cel putin, nu le-am auzit deloc), in lipsa lor s-a accentuat componenta agresiva a muzicii, pierzandu-se ceva din cea melodica, chiar daca, pentru compensatie, si una dintre chitari suferea de aceeasi problema de sonorizare. Dupa atata drum si moleseala, nu a fost tocmai un lucru rau ca prestatia a fost receptata drept una ceva mai in forta si cu nerv decat si-ar fi dorit trupa, regret doar ca nu am putut sa ascult piesele mai noi, pe care nu le stiam mai deloc in forma completa, asa cum ar fi trebuit sa sune, cum a fost de exemplu cazul cu Hostage of God si Nothing Left to Give. Daca la cea de-a doua riffurile, schimbarile de ritm si atmosfera m-au prins chiar si asa, fiind si piesa pe care trupa a repetat-o la bis, cea dintai este probabil singura piesa Sincarnate de pana acum care la o prima ascultare nu-mi spune nimic. Poate data viitoare, cand se va auzi si linia melodica a clapei sa incep sa o diger! 
Alaturi de ele, setlistul concertului a mai cuprins A Choice no One Should Have to Make, 4 piese de pe albumul As i Go Under, si anume Nurturing the Gods of Doubt (preferata mea), I Defy Absurdity, Getting over Jocasta, Unbearable Lightness of Guilt si... surpriza, una dintre piesele mai vechi, de pe demo, Sincerely Yours, care, judecand dupa reactia publicului, pare sa fie in continuare una dintre cele mai apreciate. 
Ma bucur ca noua componenta incepe sa fie din ce in ce mai omogena, sa sune inchegat si coerent, ar mai fi de rezolvat unele probleme legate de modul de inglobare a sample-urilor (clapa si voci) in prestatiile live, ca pana acum a fost rau cand s-au auzit bine si bine cand nu s-au auzit mai deloc.
Si fiindca Nothing Left to Give a fost piesa repetata la bis, am ales-o si eu pentru a ilustra concertul, cu mentiunea ca as fi preferat sa o fac doar auditiv, asa ca va rog sa ignorati calitatea filmarii, mana tremuranda a persoanei din spatele aparatului de fotografiat ce filma si umbrele spectatorilor profilati in prim-planul cadrului. Nici calitatea sunetului din sala nu este una dintre cele mai bune, dar a filmarii, din pacate, o intrece (in sens negativ):

video

In concluzie, se pare ca trocurile in Iasi sunt o afacere extrem de paguboasa, nu stiu cati dintre cei veniti la targ cu marfa au reusit cel putin sa-si acopere cheltuielile de transport, nu mai zic de o eventuala cazare. Si nu pot gasi o scuza a dezinteresului nici in genul de marfa, ca doar erau pentru toate urechile, de la cele mai finute pana la cele intrate in putrefactie, nici in vremea de afara, ce parca te imbia sa faci o plimbare, nici in faptul ca ar fi inceput vacanta sau sesiunea, mai invata /lucreaza omul, dar se mai si relaxeaza, macar sambata, ca nu e robotel. Probabil ca nu exista public pentru nisa asta in Iasi iar miscarea underground, fie ea romaneasca sau straina (dat fiind ca reprezentantii caselor de discuri autohtone sunt si distribuitori ai labelurilor de afara), trebuie sa-si caute sprijin prin alte orase ale tarii.

Tuesday, 12 June 2012

Tinerete furata


Patrick Modiano - Dora Bruder

In 1941, Dora Bruder avea 15 ani. De la inaltimea celor 1,55 m, ochii ei caprui aveau sa priveasca teroarea istoriei ce se va abate asupra neamului sau. Poate ca numele i s-ar fi pierdut pentru totdeauna prin arhivele prafuite daca intr-o zi a anului 1988 un ziar vechi, un Paris-Soir din 31 decembrie 1941 nu i-ar fi picat autorului in mana, absolut intamplator. Era chiar numarul ce semnala disparitia fetei. 
Demersul lui Modiano in aceasta carte nu este in primul rand unul literar, desi subiectivitatea sa brodeaza cu emotie, in tonuri cenusii, o atmosfera de teroare pe care o reconstituie, cat unul de ancheta, de reportaj, de jurnalism de investigatie. Reconstituind povestea Dorei, autorul ajunge sa-si evoce propria tinerete rebela, fiindca intre cei doi adolescenti existau destul de multe similitudini: amandoi aveau origini evreiesti, numai ca unul a avut norocul de a-si trai revolta si fuga de acasa intr-o tara libera, in care nimic nu-i ameninta viata si siguranta. In timp ce Dora va ajunge impreuna cu tatal ei la Auschwitz in 1942, tatal tanarului Patrick nu va ezita sa-l renege, sa-l tradeze, sa-l trimita la inchisoare. Absenta si durerea nerecunoasterii paterne va reprezenta un element cheie al operei sale. Reconstituind povestea Dorei, tanara pe care nu a cunoscut-o niciodata, el face mai mult decat un exercitiu de  redare a memoriei colective, de evocare a Parisului ocupat, a atmosferei si strazilor sale, cu aceeasi grija obsedanta pentru detaliile geografice pe care am remarcat-o si in Dans le café de la jeunesse perdue ce fac posibila o reconstituire a traseului eroilor cartilor sale, transformandu-l si intr-un exercitiu de iertare, de impacare cu propria adolescenta tumultoasa si frustrata. Este fascinant modul in care se imbina cele doua povesti, autofictiunea si fictiunea construita din fragmente de realitate, din marturii trunchiate, pentru a le transforma intr-o meditatie asupra destinului unei generatii si asupra pierderii, fie ca vorbim de pierderea identitatii sau a memoriei ori de cea a umanitatii si a puritatii. 
Fiindca tot aminteam de cafenea, exista multe puncte comune intre cele doua volume, dar daca dizolvarea lui Louki in lume este una voluntara, cea a Dorei Bruder este mai degraba una impotriva vointei sale. Frustrarile si rabufnirile de orgoliu specifice varstei se transforma la Dora in frustrarile si neintelegerea unei intregi generatii, in incapacitatea de a lupta impotriva unui moment al istoriei ce va fi reconstruit fragmentat peste ani, asemenea fotografiei ce pastreaza chipul Dorei intr-un moment privilegiat, intr-un moment cand se simte protejata, in siguranta: "Des photos comme il en existe dans toutes les familles. Le temps de la photo, ils étaient protégés quelques secondes et ces secondes sont devenues une éternité."
Dora este un omagiu adus tuturor acelor necunoscuti ce au pierit fara sa inteleaga de ce, revenind in memoria omenirii de dincolo de moarte, asemenea micutei Anna Frank. Chiar daca vocea naratoare nu ii apartine, istoria ei, atat cat a putut fi intrevazuta din fragmentele si marturiile adunate de autor, din cercetarile intreprinse, nu este mai putin tulburatoare. Daca jurnalul Annei nu ar fi fost pastrat, anonimatul si uitarea i-ar fi inghitit visele, sperantele, gandurile. Daca Modiano nu s-ar fi transformat in biograful Dorei Bruder, orice semn al trecerii sale prin viata s-ar fi sters. Diferenta intre cele doua copile este ca una are o voce proprie, pe cand cealalta este reconstituita din franturi trecatoare ale vietii sale: fiica a unor emigranti, din tata austriac si mama unguroaica, fugita din internatul unui pension in cea mai aspra iarna a celui de-al doilea razboi mondial, regasita de cei ce le redau copiii fugiti de-acasa parintilor doar pentru a li-i smulge din brate mai apoi si a-i trimite in lagare, fugita din nou de acasa si adusa la comisariat pentru a porni apoi pe un drum fara intoarcere... 
Destinul Dorei este un prilej de evocare a atator alti nevinovati disparuti in acei ani tulburi, fie ca erau necunoscuti din care singura urma ramasa este un nume intr-o arhiva, fie ca erau scriitori, precum Friedo Lampe, Felix Hartlaub, Roger-Gilbert Lecomte, aripi frante prea devreme din zbor, oameni despre care nu se stie ce ar fi devenit daca si-ar fi urmat traiectoria naturala.
Nu este deloc o biografie seaca si rece, desi abunda in date si detalii precise, fiindca naratorul romanesc isi imprumuta perspectiva unui biograf mult prea implicat pentru ne putea oferi o documentare lipsita de viata. Dimpotriva, intr-o poveste a mortii si a terorii, viata se naste in fiecare rand, cu fiecare nume evocat, cu fiecare gand ce fixeaza in timp o prezenta difuza, imposibil de ignorat, o prezenta ce respira in fiecare secventa, evocata de strazile pe care Dora a trecut, de luminile si umbrele soarelui ce se intrevad intr-o fotografie, de evocari ale filmelor din timpul Ocupatiei pe care este posibil sa le fi vazut, de pretiosul secret al fugii sale, pe care nimic nu a putut sa i-l fure sau sa i-l murdareasca.

Monday, 11 June 2012

De unde venim?

Prometheus (2012)

A trecut ceva vreme, cam de la Avatar, de cand un film nu m-a mai impresionat atat de mult vizual. Si daca la acela un mucalit spunea ca James Cameron ar fi avut nevoie de vreo sapte ani pentru crearea minunatiei grafice numite Pandora si doar de o zi pentru a viziona Pocahontas si a scrie scenariul, aici s-a acordat un pic mai multa atentie povestii in sine. Chiar daca porneste de la o ipoteza des vehiculata in SF, chiar daca singura experienta anterioara a unuia dintre scenaristi in domeniu este doar un SF de categoria B... C...D? pe numele lui The Darkest Hour, iar celalat, mai experimentat, are o carte de vizita ce-l recomanda in special ca autor al serialului Lost, povestea reuseste sa fie una coerenta, daca dam deoparte gafele, nu putine. Se mai exagereaza pe alocuri (greu de crezut ca o persoana care tocmai a suferit o operatie la abdomen sa se ridice in doua minute de pe masa si sa umble creanga pe planeta, cu toate anestezicele folosite), dar pe ansamblu are nu atat o idee coerenta cat o tensiune bine dozata, construita treptat, ce explodeaza intr-o avalansa de efecte speciale, de imagini spectaculoase. Nu scenele cele mai importante pentru poveste in sine sunt neaparat cele mai captivante, ci senzatia generala, primele 2-3 minute, calatoria cu nava prin spatiu, momentele cand simti ca esti acolo. Poate ca fara Imax impactul nu este aceeasi, dar merita din plin pentru delectarea simturilor (nu numai ochii, ci intreg corpul este cuprins de trepidatie, ai senzatia ca te-ai transportat brusc intr-un spatiu muuult mai indepartat, cum de altfel se si presupune ca ar fi, decat jumatatea de miliard de mile estimata de un personaj a fi distanta fata de Pamant... adica vreo opt sute de milioane de km, un pic mai mult decat distanta dintre Jupiter si Saturn). 
Poate ca fascinatia generata de Alien era data mai ales de statutul filmului de pionier al genului. Intre timp, am vazut cu totii multe, unele mai reusite, altele mai putin, poate privit cu ochii de acum nici Alien n-ar mai fi ce era acum mai bine de treizeci de ani, asa ca daca fanii seriei sperau sa regaseasca in Prometheus acea magie probabil vor fi dezamagiti. Nici cinematografia nu mai este ce era atunci, multe inovatii percepute ca atare in '79 acum sunt considerate clisee, privite cu superioritatea celui ce a vazut mult mai mult intre timp. Constienti de asta, creatorii lui Prometheus au mizat in primul rand pe ceea ce le ofera tehnologia secolului XXI, la care inca nu ne-am blazat, pe fascinatia efectelor speciale 3D, a imaginilor spectaculoase, lasand povestea propriu-zisa la nivelul decentei, fara sa treaca in cel al extraordinarului si originalitatii. 
Este in natura umana sa ne intrebam de unde venim si incotro ne indreptam, e poate cea mai des intalnita intrebare, la care fiecare, evolutionisti sau creationisti deopotriva, simte nevoia sa-si raspunda, sa-si gaseasca o certitudine a sensului de a fi raportandu-se la origini. Personajele filmului pornesc de la premisa creationista a aparitiei omului din vointa unor "ingineri" veniti dintr-un univers indepartat, interpretand semnele lasate de ei in picturile rupestre ale civilizatiilor stravechi. Astfel, asemenea lui Prometeu, ce le-a adus oamenilor focul, cunoasterea, ei pornesc pe urmele celor considerati a fi creatorii neamului omenesc dar, cum s-a dovedit de multe ori in istorie, cunoasterea poate fi si binefacere, si blestem, poate genera alte intrebari privind viata, moartea si, poate cea mai evidenta: "dar cine i-a creat pe creatori?" Fiecare participant la expeditie are propriile motivatii pentru a-i gasi pe misteriosii "ingineri" iar atunci cand ele vor iesi la iveala va fi prea tarziu pentru a da inapoi, fiindca vor declansa mecanismele vietii pe o planeta ce parea adormita de 2000 de ani. 
Acum nu ma intrebati cum reuseste echipajul, din toata maretia unei planete, sa aterizeze exact in locul unde se intampla lucruri "interesante", ca daca n-ar fi nu s-ar povesti si nu ar mai fi aparut seria Alien.
Mi-a fost simpatic androidul David (interpretat foarte convingator de Michael Fassbender), am regasit in Elisabeth Shaw (Noomi Rapace) o precursoare a lui Ripley, cu aceeasi determinare, darzenie si dorinta de a supravietui, insa nu pot spune ca m-am atasat chiar atat de mult de personaje pentru a dori o continuare a filmului. Ok, am aflat cum s-au nascut alienii, puntile cu seria initiala s-au refacut, pastrandu-se unele elemente din primul film, nu vreau sa stiu cine e creatorul creatorului, dupa cum s-a vazut si in Prometheus curiosii mor repede, insa ma tem ca dorinta nu mi se va implini, finalul strigand din toate puterile dupa o continuare care sa-l impinga definitiv si iremediabil spre ridicol.

Thursday, 7 June 2012

Crima fara vinovati


Tatiana Niculescu Bran - Spovedanie la Tanacu

In 2005, tanara maicuta Irina Cornici de la manastirea Tanacu murea in chinuri dupa ce fusese sechestrata, legata, infometata si batjocorita de ritualurile unei religii careia se pregatea sa-i inchine intreaga viata. Perspectiva mea, nascuta dintr-o viziune atee si umanista, este una simpla si radicala: este inadmisibil ca in secolul XXI oamenii sa mai creada in exorcizari, Biserica e vinovatul principal, prin indoctrinarea si obscurantismul de Ev Mediu promovate de reprezentantii sai intr-un secol in care medicina a facut progrese mari. Precizez inca o data, in cazul in care nu am facut-o deja, ca nu ma deranjeaza credinta nimanui, este o optiune si o viziune personala asupra vietii, o relatie in care fiecare este singur cu divinitatea pe care si-a ales-o (unii ar spune ca e invers, ca divinitatea respectiva i-a ales pe ei). Abia atunci cand in relatie intervine al treilea, un preot, reprezentantul credintei institutionalizate, de orice rit ar fi acela, am senzatia ca totul ia o turnura de genul relatiilor sentimentale in care apare o a treia persoana... Preotul este om si nimic din ceea ce e omenesc nu-i e strain: nici trufia, nici puterea de manipulare data de o instanta superioara a carei reprezentant se considera, nici alte pacate, mult mai grele... Sa revenim insa la caz: habotnicii infiereaza lipsa de profesionism a medicilor, uitand ca femeia a fost "tratata" zile intregi, saptamani, in conditii precare de sanatate, cu rugaciuni si post, cu o lipsa de empatie totala si uita de parintele care considera ca slabiciunea psihica nu e o povara ce trebuie usurata, ci are nevoie de pedeapsa, fiind unealta diavolului. Sociologii si psihologii au luat in considerare mediul in care a crescut victima, viata si constrangerile orfelinatului predispunand-o la evolutia ulterioara a starii sale psihice. Indiferent cat s-a discutat si se va discuta, nimic nu ofera garantia ca o astfel de situatie nu se poate repeta. 
Tatiana Niculescu Bran, autoarea cartii, marturisea intr-un interviu ca: 
"Spovedanie la Tanacu are la bază peste 40 de interviuri pe care le-am făcut, pe parcursul unui an, cu preotul Daniel Corogeanu, călugăriţele de la Tanacu, medicii de la Spitalul Judeţean Vaslui, ofiţerii criminalişti de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vaslui, foşti colegi de orfelinat ai Irinei Cornici, familia lui Nistor Stolojescu din satul Cuptoare, judeţul Caraş Severin, Inge şi Wilhelm Schindler din Germania, jurişti şi oameni ai Bisericii, psihologi, preoţi, medici legişti. (...)
Textul de faţă este o transcriere dramatizată şi adesea literală a interviurilor făcute cu ei. Acolo unde nu am avut date de la cei implicaţi direct în acest caz, am făcut deducţii bazate pe compararea altor surse, colaterale. Gândurile, dorinţele şi visele Irinei Cornici, aşa cum apar în carte, fac parte din categoria deducţiilor logice, psihologice sau situaţionale, conturate, în mintea mea, din mărturiile celor care au cunoscut-o, din fotografii, scrisori, gesturi, obiecte personale sau locuri prin care ea a trecut.
Cartea nu are pretenţia de a epuiza „cazul Tanacu“. Este doar o versiune a faptelor, care mi se pare a fi cea mai apropiată de adevăr."
Nu stiu cat de apropiata de adevar este versiunea pe care o ofera, adevarul este intotdeauna subiectiv si intemeiat pe prejudecatile, credintele, educatia fiecaruia dintre noi, insa cartea mi-a lasat senzatia ca s-a petrecut o crima intr-o lume a inocentei si bunelor intentii. Este pe undeva firesc si explicabil, probabil cu toti am trait urmatorul fenomen: ca observator neutru, atunci cand asculti, de exemplu, doua parti implicate intr-un conflict exprimandu-si punctul de vedere, fiecare tinde sa-si argumenteze cu convingere si patos propriile alegeri, aproape ca-ti vine sa-i dai dreptate. Vine apoi celalalt, iti prezinta si el situatia, parca i-ai da si lui dreptate... Si apoi, punand cap la cap, sintetizand, culegand datele, ajungi sa-ti creezi propria imagine asupra conflictului si sa le spui: "tu ai dreptate aici, tu dincolo" si sa-ti dai seama, cu obiectivitatea neimplicarii, ca adevarul este pe undeva la mijloc. Singurul lucru de care acuz cartea Tatianei Niculescu Bran este tocmai lipsa acestei sinteze. Obiectivitatea si neutralitatea sunt impinse pana la a transforma totul intr-o relatare a faptelor, intr-un joc de oglinzi al perspectivelor celor implicati in care fiecare se vede pe sine curat, integru si insufletit de cele mai bune intentii, gasindu-si circumstante atenuate si scuze, iar pe ceilalti deformati, corupti, incapabili sa-si asume responsabilitatea. Fictiunea brodata in jurul intamplarii reale este mult prea discreta pentru a-si asuma rolul unui verdict transant, transformandu-se intr-un mic act de lasitate: parca autoarea nu a vrut sa supere pe nimeni, nici institutia Bisericii, nici sistemul medical, nici pe cel de justitie. Nu era vorba de a "epuiza" cazul, oricum unele aspecte vor ramane in continuare in penumbra, dar mi-ar fi placut sa vad ca mintea limpede si in cunostinta mai detaliata a faptelor decat cei mai multi dintre noi (fiindca munca de documentare este una apreciabila) poate emite si o judecata din perspectiva auctoriala. Presupun (sper sa gresesc) ca si tonul recent premiatului la Cannes film al lui Mungiu inspirat de carte, Dupa dealuri, este la fel de "gri", nu l-am vazut inca si, dintr-o proasta strategie regizorala de marketing, care omite introducerea pe piata a produsului atunci cand interesul in jurul sau este mai mare, probabil nici nu voi putea sa o fac pana in septembrie. Deocamdata, ca veni vorba de film, felicitari pentru premii (desi, fiind vorba de un scenariu neoriginal presupun ca meritul ii revine in mare masura si Tatianei Niculescu Bran) si va ofer in continuare trailerul: 




Tuesday, 5 June 2012

Eu beu si beu putin cate putin...


Venedikt Erofeev - Moscova-Petuski

Intre Moscova si Petuski sunt 125 de km, transformati intr-un ocean de vodca, intr-o meditatie poetica dincolo de durere si betie, intr-un abis ce se casca in sufletul personajului alter-ego al autorului, pe care simte nevoia sa-l umple cu alcool, pentru a uita, pentru a-si aminti, pentru a vedea, pentru a muri. Amestecul fantasmagoric de viziuni grotesti si tragice, de personaje amenintatoare sau prietenoase, jaloneaza o calatorie simbolica, dinspre lumea aceasta spre cealalta, construita din imagini halucinante, arbitrare ("Asa-i ca in succesiunea ridicarilor si caderilor, a extazelor si nenorocirilor fiecarui om nu exista nici cea mai mica aluzie la regularitate?") ca si cum intregul univers conspira pentru ca Venicika sa nu-si atinga scopul, sa nu ajunga la iubita si copilul sau: satana, sfinxul, eriniile, demonii interiori, chiar si ingerii ii ies in cale intr-o imbinare de fantezie onirica si realism brutal. 
Venicika este un betiv metafizic aflat intr-o relatie de dragoste-ura cu propria persoana, cu poporul sau, depozitarul neinteles al "tristetii universale" ce-si ineaca incertitudinile in cele mai variate tipuri de alcool, de la traditionalele Zubrowska, bere, Xérès, vin pana la mai exoticele vodca cu sunatoare, cu coriandru, cu chimen sau la explozivele si savuroasele (doar literar, nu incercati asa ceva acasa) cocteiluri Balsamul Canaanului, Spiritul Genevei, Lacramioara argintie, Maruntaiele catelei. 
Cartea e densa in referinte literare si religioase (marturisesc ca mi-au cam scapat, noroc cu postfata traducatorului Emil Iordache, imi mai limpezeste putin intertextul si-mi descifreaza reteta cocteilului reprezentat de acest "poem" dupa cum il categoristeste chiar autorul). Ametesc doar citindu-le, nu stiu daca un pahar de ceva tare mi-ar mai fi limpezit organul receptarii, n-am incercat.
Erofeev reuseste prin personajul sau sa fie sarcastic, dramatic, comic, grotesc, sa exprime inconfortul de a trai intr-o societate unde toti au ochii goi, dand glas prin incertitudinile sale tragediei sufletului uman. Uneori ele intristeaza, alteori starnesc un zambet sau un hohot de ras (sa fie plans?): "Fireste, toti cred ca-s om rau. Dimineata, dupa betie, si eu am aceeasi parere. Insa nu poti avea incredere in parerea unui om care n-a apucat sa se dreaga!"
Unele comparatii cu biografia autorului sau cu oranduirea muncii autohtone sunt inevitabile. Venicika fusese dat afara de la lucru fiindca introdusese "sistemul imoral de grafice individuale". Intr-un sistem al muncii similar cu cel al Doreilor nostri, prin care un cablu era ingropat intre un joc de carti si o sticla de vermut, dezgropat in aceleasi conditii a doua zi si desfasurat pentru a se usca in cea de-a treia,  procedeu reluat iar si iar, simplificarea procesului muncii a constat in scoaterea din circuit a cablului si intocmirea graficelor performantelor alcoolice din timpul lucrului, pentru a studia, pe baza lor, sufletul subalternilor. Spre deosebire de el, adevaratul Erofeev a scris acest poem in timpul lucrarilor de montare a cablurilor. Mult mai profitabil, si pentru el, dar mai ales pentru noi, cititorii :)
Este uimitor cat de multe reuseste sa condenseze cartea in cele 150 de pagini ale sale, urmand parcursul initiatic al unui drum greu de prevazut. Cateva detalii despre autor lamuresc o parte din biografia personajului: lucreaza orice si nu are domiciliu fix. Iubeste literatura si muzica interzise de regim. Este un campion al intrecerilor de baut si nu se imbata. Se casatoreste si traieste impreuna cu sotia, soacra si o capra intr-o izba din apropiere de Petuski. Are un fiu, se recasatoreste, in 1990 moare in urma unei tumori dupa ce regimul ii refuza plecarea in Franta pentru a se opera. Auto-povestindu-se in poemul sau, Erofeev isi asterne pe hartie propriile angoase, propria imagine a unei Rusii diforme si tirane, un strigat lipsit chiar si de speranta unui maine mai bun: 
"Iar tineretul asta neghiob, care vine in urma noastra, parca nici n-ar observa misterele existentei. Nu are destula minte si initiativa si eu ma indoiesc in general ca ar avea ceva in creier. Ce poate fi, de pilda, mai plin de noblete decat sa experimentezi pe tine insuti? La anii lor, as face asa: joi seara as bea pe nerasuflate trei litre si jumatate de carcalete - as bea si m-as culca fara sa ma dezbrac, numai cu un singur gand: am sa ma trezesc vineri dimineata, sau n-am sa ma trezesc?"
Daca intregul poem ar fi un vin bun, pentru potentarea buchetului recomand consumul insotit de platouri muzicale pe baza de Vysotsky - am pastrat grafia engleza pentru a va face mai usoara cautarea ;).

Monday, 4 June 2012

Comedii cu Alba ca Zapada

Snow White and the Huntsman (2012) 

 Mirror, Mirror (2012) 
Se pare ca din cand in cand scenaristii de la Hollywood se aduna impreuna la un pahar de bere si cand, discutand vrute si nevrute arunca unul o idee de genul "hai sa reciclam povestile clasice, ce ziceti de o Alba ca Zapada razboinica si de niste pitici talhari?!" starneste atata entuziasm incat mai multi se napustesc asupra ei. Si uite asa se face ca in acelasi an avem nu unul, ci doua filme care isi bat joc de povestea fratilor Grimm cum vor ele. Pardon, le interpreteaza in cheie postmoderna. Acum nu m-as lua de scenariul propriu-zis daca nu ar fi atat de asemanator. Si daca in Mirror, Mirror fragila Alba ca Zapada primeste de la pitici training in tehnicile de lupte (desi fie vorba intre noi o invata mai mult alba-neagra, nu stiu exact la ce-i foloseste in stimularea reflexelor de aparare), Alba ca Zapada cea protejata de vanator (vanator de ce?! de recompense? ca in rest nu l-am vazut vanand nici macar un iepure) are instinctul luptei innascut, ca si pe cel al discursurilor mobilizatoare lamentabile. Piticii sunt in ambele variante niste talhari la drumul mare, iar mama vitrega o practicanta a magiei negre. La partea de imagini si efecte speciale Snow White and the Huntsman primeste un mare plus fata de Mirror..., insa nu suficient pentru o nota de trecere. Va dati seama cat de prost trebuie sa fie celalalt, in ciuda prezentei lui Sean Boromir Stark Bean si a Juliei Roberts, care n-a mai jucat intr-un film bun de mai bine de 10 ani. 
Trecand peste similitudinea scenariilor, la capitolul gafe si wtf-uri, remarc in trecere scrisoarea pe care Alba ca Zapada din Mirror le-o lasa piticilor anuntandu-i ca a plecat, pentru ca, in momentul in care iau hotararea sa porneasca la drum in cautarea ei, sa constate ca n-au altceva de facut decat sa iasa din casa, fiindca fata ii astepta cuminte chiar la intrare... se razgandise, fiindu-i probabil frica sa plece singurica prin padure, daca se intalnea cu lupul cel rau si avea soarta Scufitei Rosii?! Macar aici piticii sunt 7, pe cand in Snow White and the Huntsman sunt... nu se stie cati, exact numarul de care e nevoie pentru ca, dupa ce moare unul, sa ramana la finalul filmului 7, acum nu se stie daca nu s-au mai pierdut si altii prin batalie. Pacat de ei ca au fost adusi de realizatorii filmului intr-o poveste atat de jenanta, ca-s actori unul si unul, incepand cu Ian McShane, remarcabil in Pillars of the Earth si Eddie Marsan, brutalul sot al eroinei din Tyrannosaur sau Toby Jones, il stiti dintr-o multime de filme, cele mai recente fiind Tinker, Taylor, Soldier, Spy, The Hunger Games sau My Week with Marilyn
Dincolo de asta, fiecare film reuseste sa fie exact ceea ce-si propune celalalt: daca drama din ceea ce se vrea a fi abordare comica a povestii consta tocmai in faptul ca nu reuseste decat sa o impinga spre grotesc, ajungand la sfarsit sa te minunezi de ce ar putea fi atrasa Alba ca Zapada de printul cel tont care ajunge intotdeauna in chiloti in fata reginei,  partea comica, as spune tragicomica a povestii cu vanatorul este data de prezenta lui Kristen Stewart, ea insasi o comedie atunci cand incearca sa exprime si altceva decat confuzia care i se citesc tot timpul pe chip. Imi si imaginez momentele dintre cadrele in care urma sa planga (si sunt destule) cand cineva trebuia sa-i aseze lacrimile cu pipeta pe chipul cel inert si inexpresiv. Si asta n-ar fi nimic, dar fiindca personalitatea ei o cere, era nevoie nu de unul, ci de doi protagonisti masculini, care sa ne aminteasca de triunghiul vampir-varcolac-derutata. Astept cu nerabdare continuarea, unde noile aventuri ale Albei ca Zapada se vor centra pe luptele pentru tron si pentru inima ei intre vanator si prietenul din copilarie.... Nuuuu, sper ca nu le-am dat vreo idee! 
Daca Mirror, Mirror e un film prost, irecuperabil si ireversibil, Snow White ar fi avut ceva potential, are atmosfera, are imagini placute, o are pe frumoasa si talentata Charlize Theron in rolul mamei vitrege, insa totul se termina dupa primul sfert de ora cand Alba ca Zapada creste si copila nostima initiala este inlocuita de total lipsita de credibilitate "cea mai frumoasa din tara" printesa. Si asta e un punct asupra caruia nu exista "de gustibus", cine ar spune ca Kristen Stewart arata mai bine decat Charlize nu-i vorba ca are gusturi discutabile in materie de frumusete feminina, ci nu are gusturi deloc, punct! Trecand peste antipatia mea evidenta fata de persoana si personaj, odata cu aparitia ei o ia si povestea razna, mai bine ar fi fost lasata sa traiasca fericita in turn pana la adanci batraneti. Urmeaza o vreme o latura interesanta doar pentru a fi apoi abandonata total (partea cu Mama Naturii), marul otravit se confuzeaza intr-o rezolvare desprinsa din Frumoasa din Padurea Adormita, doar ca, evident, e nevoie de doi iubareti pentru a dezlega vraja, si gata, ca v-am spoilerit destul si fara nicio remuscare, ca sa va scutesc de pierderea a 2 ore din viata!

Sunday, 3 June 2012

O poveste de dragoste


The Notebook (2004) 

Filmul asta are marele merit de a-mi fi facut sa vibreze sufletul, in general insensibil la dulcegarii. Un film atat de siropos la care sa rezonez n-am mai vazut de la Legendele Toamnei... hmm, biine, marturisesc, de la Benjamin Button, asta daca nu consideram si Atonement.. si atat, ca daca ma gandesc putin s-ar putea sa mai gasesc doua-trei si sa-mi pierd aura de insensibilitate si raceala :)
Intr-un azil de batrani din zilele noastre, un barbat ii povesteste unei femei intamplari petrecute in anii '40, o poveste de dragoste ce trece dincolo de prejudecatile si interesele sociale, intre o fata de conditie buna, Allie (Rachel McAdams) si un tanar muncitor care traieste la tara si locuieste impreuna cu tatal sau, Noah (Ryan Gosling). Ceea ce parea a fi o idila de o vara se va transforma intr-o iubire durabila, pe care nici razboiul, nici apropiata casatorie a lui Allie cu un tanar cu acelasi statut social nu o vor inabusi.
Ati inteles, este o drama romantica, una din multele de acest gen care s-au scris de-a lungul timpului. Daca la nivelul intrigii nu aduce prea multa noutate, filmul castiga prin modul in care trateaza povestea fara sa cada in manierisme facile, imagini frumoase si tonul general melancolic de evocare a altor timpuri, in care bucuriile simple erau formate din admiratul unui apus de soare sau al ratelor in zbor, iar cuplul Gosling-McAdams functioneaza, legatura creata pe ecran e una convingatoare.
Este o istorie simpla, dar diferenta consta in detalii, acele mici gesturi sau cuvinte ce reconstituie iubirea in varianta clasica, o poveste de viata care curge lin in fata privirii fascinate de recrearea atmosferei epocii, infiltrandu-se pe nesimtite in suflet. Nu este un film mare, poate ca unii il vor gasi cam cheesy, dar se detaseaza din multimea de filme de gen prin onestitate, prin povestea completa pe care o relateaza, prin jocul actorilor, foarte bine alesi, prin atentia acordata detaliilor si rolul lor in cadrul general, prin impactul dintre cele doua lumi ale filmului, ale caror legatura va las s-o intuiti sau sa o descoperiti singuri, cea a tineretii si exuberantei pasiunii si cea a batranetii si degradarii.
Vom vedea ca povestea pe care batrana o asculta zi de zi citita de insotitorul sau are rol terapeutic, ca, in ciuda aparentelor, exista speranta chiar si in intunericul dat de una din cele mai cumplite boli, aceea in care nu trupul, ci mintea dispare treptat in uitare. La sfarsitul filmului emotiile ajung sa te copleseasca, sa simti aceeasi nostalgie amara ca simti ca dupa citirea unei carti de Philip Roth, prin excelenta autorul degradarii fizice si sufletesti cauzate de batranete. Nu e doar un film de dragoste, ci unul despre conditia umana in general, care mi-a depasit asteptarile (reduse, fiindca privesc in general cu suspiciune filmele "de dragoste"), m-a facut sa-mi pese de soarta personajelor (un alt lucru pe care-l spun rar despre dramele romantice), transformand cliseul intr-un scenariu emotionant, fara a fi lacrimogen. Intreaga atmosfera, bine surprinsa in detaliile tehnice, in cadre si in impletirea celor doua istorii, mizeaza pe alternanta bucuriei cu tristetea, pe sentimentul de neimplinire pe care il lasa pana la urma filmul.
Asa ca daca va e dor de o poveste clasica, simpla, onesta, fara personaje complicate, fara mari intorsaturi de situatie neprevazute, dar cu feeling, Notebook poate fi o alegere potrivita.