Tuesday, 31 July 2012

Povestiri cu evrei din America


Philip Roth - La revedere, Columbus 

Stiti cum se spune, volumul de debut al unui autor contine germenii marilor opere de maturitate. Daca as fi inceput sa citesc Roth cu aceasta prima carte a lui, publicata in 1959 care include, pe langa "La revedere, Columbus" (eu i-as fi spus povestire, dar am vazut ca unii o numesc mini-roman), inca 5 povestiri, sincer n-as fi stiut daca e un autor pe care sa-l urmaresc sau nu pe viitor. Nu ca n-ar fi placute de citit, dar am tendinta sa privesc invers, avand deja experienta marilor romane de mai tarziu si sa mi se para mai simplute / simpliste, chiar daca atrag prin stilul lor ironic, sarcastic, prin calitatile narative, acea proza directa, vie si prin simbolurile deslusite uneori in spatele cuvintelor. Aici se regasesc o parte din temele ce-l vor urmari pe autor intreaga viata, precum psihologia masculina, atasata in multe randuri sexualitatii, asimilarea si refuzul, influenta contextului istoric si a mostenirii evreiesti asupra destinului individual, conflictul intre generatii, sentimentul degradarii fizice odata cu apropierii mortii, ultima  fiind cea la care rezonez in cea mai mare masura in opera lui Roth, poate si fiindca se pliaza mai bine pe latura mea cinic-pesimista.
Titlul de rezistenta, cel care da si numele volumului, a fost ecranizat in 1969 intr-o distributie ce o contine si pe Ali MacGraw, protagonista din Love Story. Lectura sa mi-a prilejuit rememorarea lui Stendhal, cu al sau De l'amour. Ati inteles, este o poveste de dragoste intre doi tineri din sanul comunitatii ebraice, despartiti de statutul social, de modul de viata, de mentalitati si aspiratii. Iubirea lui Neil pentru Brenda imbina vanitatea, sexualitatea, pasiunea si latura estetica, aceasta din urma atragandu-l si implicandu-l in relatie. Ea se construieste asemenea cristalizarii prezentate de Stendhal: daca lasi o ramura banala peste noapte intr-o mina de sare, o vei descoperi a doua zi impodobita cu cristale fascinante, parabola ce indica proiectia insusirilor dorite asupra persoanei iubite. Necazul e ca intr-o buna zi acele cristale de sare se vor topi... Conflictul dintre generatii, prezent aici, apare si mai pregnant in Epstein, fragment ce aminteste poate cel mai bine de acel Zuckerman batran din Fantoma iese din scena
Un personaj interesant si bine conturat este soldatul Sheldon Grossbart, din nuvela Aparatorul credintei, cel care traieste cu senzatia de membru activ al unui popor ales, in sanul caruia fiecare trebuie sa fie solidar cu ceilalti... pana la un punct, cand propria securitate este mai importanta decat orice altceva.
Convertirea evreilor si Eli, fanaticul ofera perspective interesante asupra modului de raportare la religie, asupra ipocriziei care o contamineaza. Nelinistitul Ozzie are dileme si dubii legate de imaculata conceptie, pe care i le expune rabinului iar Eli aluneca incet spre nebunie, pe masura ce vestmintele negre ii creeaza o stare de "negru" interior.
Evreii lui Roth nu se sfiesc sa-si arate latura mercantila, mai fiecare trebuie sa aiba un tata, un prieten, un frate afacerist, si nu se rusineaza sa-si etaleze individualismul clamand solidaritatea de casta pentru a profita de radacinile comune in obtinerea de favoruri personale.
S-a spus de multe ori despre autor ca-si detesta natura evreiasca. Probabil ca astfel de personaje nu fac decat sa intareasca aceasta impresie celor ce si-au format-o deja, insa Roth scrie pana la urma despre slabiciunile si incertitudinile naturii umane universale si doar faptul ca o comunitate ii este mai la indemana pentru exemplificare si pentru pastrarea unei note cat mai autentice nu semnifica un vot de blam din partea sa la adresa acelei comunitati. Din pacate, este vorba tocmai de comunitatea cu sensibilitati exacerbate (mai mult sau mai putin motivate de pretentia tacita a unei vinovatii colective si eterne a omenirii in raport cu ea, care intre noi fie vorba nu ma afecteaza, n-am trait, n-am vazut, n-am fost complice la holocaust, cum probabil nici multi dintre cei care o clameaza n-au fost victimele lui!) si incep sa cred ca o parte din membrii sai s-ar putea asimila cu usurinta cu Alberto Pelagutti, singurul personaj principal al volumului fara radacini evreiesti, eroul din Nu poti cunoaste omul dupa cantecul pe care-l canta, un titlu ce spune chiar mai multe despre carte, despre autor, despre lumea din jur.

Saturday, 28 July 2012

Calul care nu se transforma in inorog


Philippa Gregory - Doamna apelor

Dupa toate subiectele grave si cu impact puternic ce mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, simteam nevoia sa evadez, sa ma scufund intr-o poveste din trecut (meteahna veche, din copilarie, cand devoram Dumas si alte istorii romantate), sa ma detasez de prezent pentru a intra intr-o lume de care am inceput sa ma atasez odata cu serialul The Tudors, cea a Evului Mediu englez. Ca-n fiecare dintre cartile sale, Philippa Gregory nareaza intamplarile marunte personale si marile evenimente ale istoriei din perspectiva personajului feminin principal, fie ca el s-a numit Anne sau Mary Boleyn, Elisabeth Woodvile sau lady Margaret Beaufort. 
De data aceasta, protagonista este Jacquetta de Luxemburg, mama viitoarei regine Elisabeth Woodville (Regina alba) si strabunica lui Henric al VIII-lea, ce a marcat o perioada mai putin frecventata de istoriile romantate contemporane, secolul XIV. Aventurile se impletesc cu credintele stravechi pentru a recrea o lume uitata si a aduce in prim-plan, intr-o vreme in care itele politicii si ale vietii sociale erau dezlegate sau incurcate de catre barbati, o femeie puternica, coborata direct din legenda, descendenta a Casei de Luxemburg, despre care se spune ca ar fi fost intemeiata de ondina Melusina, o femeie capabila sa-i auda cantecul de jale la moartea cuiva drag si sa citeasca viitorul in scurgerea apelor. Este o perioada tenebroasa, cand capetele cad si flacarile rugului se inalta pentru o simpla acuzatie nefondata, cand e usor sa cazi in dizgratie si sa nu te mai ridici. 
Intr-o lume stapanita de barbati, in care femeia de rang nobil este vazuta doar ca o marfa purtatoare de foloase pentru parintele sau si de mostenitori pentru sotul sau, Jacquetta are puterea de a se ridica, de a-si sfida conditia, de a alege sa-si urmeze inima, nu predestinarea, de a lupta pentru rege si regina, apoi pentru fiica sa, sustinuta permanent de viziunile, visele, premonitiile sale, la limita dintre  credinta crestina si erezie, dintre agonie si extaz, pe care cartea de tarot "Roata norocului" i-o tot aduce in fata, avertizand-o asupra caracterului schimbator al sortii. Ramasa vaduva dupa o prima casatorie aranjata cu ducele de Bedford, va indrazni sa se revolte, sa-si aleaga singura calea in viata, alaturi de un om cu origini umile, scutierul fostului sau sot, sa piarda totul si sa se ridice din nou, sa urmeze o cale riscanta si pusa de societate sub stigmatul vrajitoriei, cea a alchimiei si a ierburilor de leac, a comuniunii cu natura, prin apa, elementul din care-si trage seva familia sa. 
Intrigi de curte, batalii sangeroase, rasturnari de situatie, secrete nedezvaluite se succed intr-o carte cu un stil in general antrenant (atunci cand nu se poticneste pe alocuri in dialoguri nenaturale), tablouri vii, presarate cu comentarii sociale, genul acela care te absoarbe, de citit in vacanta cand vrei sa te relaxezi, care te mai si invata fara sa vrei putina istorie, ambalata intr-un pachet destul de atractiv.
Problema apare cand ai citit deja Regina alba, fiindca Doamna apelor nu este atat un "prequel", cum ar fi trebuit, ci o narare partiala a acelorasi intamplari, din alta perspectiva, cea a mamei protagonistei de dincolo. 
Necunoscand deloc personalitatea adusa in prim-plan de carte (decat din celalalt volum), mi-a dat senzatia ca autoarea scapa ceva esential... Citind mai mult despre Jacquetta de Luxemburg, am inteles ca presupunerea mea era pe deplin intemeiata fiindca, in ciuda tabloului pe care i-l creeaza, perspectiva feminina si subiectiva de abordare o tradeaza si o face sa scape din vedere tocmai esentialul: de ce era atat de fascinanta personalitatea in cauza? Nu pentru ca a avut o gramada de copii (15!) si toate preocuparile ei se invartesc in jurul lor si a iubirii pentru sot, ci pentru influenta sa in epoca, pentru a fi reusit sa aiba un cuvant de spus intr-o lume in care cuvantul femeii nu valora de obicei nimic. Cartea esueaza exact in ceea ce ar fi trebuit sa fie punctul sau forte, conturarea personajului, unul despre care istoria pastreaza mult prea putine detalii, de aceea i-a conturat o imagine misterioasa si oarecum tenebroasa. Si daca Philippa Gregory marturisea in nota de final ca a intrigat-o si mobilizat-o personalitatea Jacquettei tocmai in calitatea sa de istoric al femeilor, al locului lor in societate si al luptei pentru putere, viziunea feminista pe care o afiseaza la nivel declarativ nu este deloc imbratisata in construirea eroinei, care ramane una destul de stearsa, cu preocuparile oricarei femei din epoca. Nici pe latura magica nu marseaza prea mult, nu m-ar fi deranjat deloc daca ar fi migrat dinspre istorie spre fantezie (fiindca si asa, tot o poveste ramane), dar intruziunile fabulosului in real sunt sterse, uneori doar simbolizate, subintelese, un cal ramane un simplu cal, si nici macar in vis nu se transforma in inorog, tot asa cum o femeie ramane o simpla femeie, mai preocupata de crescut copii si mai ingrijorata de soarta sotului plecat la lupta decat de sferele abstracte ale spiritului sau ale politicii.
Si fiindca veni vorba de politica, ma amuza sa constat ca nu s-au schimbat prea multe din Evul Mediu pana acum, singura modificare majora fiind ca opozitia nu mai este ucisa si transferul de putere, de obicei, se face fara varsari de sange. In rest, aliantele cu casa York sau Lancaster se faceau si se desfaceau in functie de "candidatul" care ocupa tronul, de multe ori un simplu juramant de credinta anula vina de a fi luat viata unor vechi aliati loiali. "Negocierile" parlamentare aveau loc pentru mize concrete, "portofolii" ce se traduceau in domenii si titluri. Nu stiu de ce am facut asocierea asta tocmai cand speram sa citesc o carte care sa ma detaseze total de prezent!

Wednesday, 25 July 2012

O durere de nevindecat

 

La Stanza del Figlio (2001) 

Povestea nu este nicidecum una noua: o familie, o drama, modul in care cei ramasi isi renegociaza pozitiile si sentimentele. Giovanni este un psihanalist (interpretat de regizorul Nanni Moretti, caruia ii cam place acest rol, din moment ce l-a reluat si in Habemus Papam) care-si asculta zilnic pacientii cu compasiune, dar si cu detasarea necesara meseriei. Are o familie fericita, iubitoare, in care relatiile sunt bazate pe afectiune, sinceritate, intelegere, complicitate. Cei patru, tatal, mama si cei doi copii adolescenti, Irene si Andrea, isi petrec destul timp impreuna, stiu sa-si savureze micile succese si sa-si impartaseasca micile secrete, uneori vinovate, fac sport, excursii si au o viata careia nimic nu pare sa-i tulbure linistea. Pana intr-o zi, cand micul lor univers este bulversat de moartea lui Andrea si de aici totul se schimba.
Castigator al Palme d'Or din 2001, filmul mi-a atins o coarda vulnerabila fiindca stiu mai mult decat mi-as fi dorit despre pierdere, gol, absenta... Si a reusit sa o faca natural, realist, cu prea multa cruzime in unele secvente, dar fara sa cada in patetism ieftin, sa treaca prin toate etapele durerii urmand calea spre o revenire la o normalitate ce nu va fi niciodata la fel. Ca si in Habemus Papam, povestea se rupe undeva spre jumatate (mi s-a parut putin cam lunga partea initiala, poate scenaristul, acelasi Nanni Moretti, a simtit nevoia sa consolideze bine relatiile si sa aseze cu precizie pozitiile de pe care se porneste, continui sa cred ca nu era nevoie pentru asta de 30-40 de minute din cele 90), personajele trec printr-o transformare radicala, ce are menirea de a-i instraina in prima instanta. Trairile lor nu-mi sunt straine, asa ca le pot recunoaste fiecare pas, fiecare etapa, de la autoculpabilizare si invinovatirea celor din jur la "ce-ar fi fost daca...", de la neglijarea si instrainarea de cei apropiati, favorizata si de rabufniri de furie sau frustrare, la incercarea de recuperare a trecutului, la cautarea obsesiva a indentitatii celui pierdut, prin completarea imaginii familiare cu cea creata din amintirile prietenilor, cunoscutilor, o dorinta de recuperare imposibila, careia ii scapa permanent ceva, fie ca este vorba de obiectele familiare, de muzica preferata, de o iubire adolescentina necunoscuta celor apropiati.
Actorii din rolurile principale (Moretti, Laura Morante si Jasmine Trinca, aflata pe atunci la primul sau rol) intregesc starea filmului, interpretarea lor nu se indreapta nici un moment spre melodramatic, spre excese si isterie (chiar daca si-ar gasi poate justificare), legatura dintre ei pare reala, nu vezi nici o clipa pe ecran trei actori, ci un tata, o mama si o fiica ce si-au pierdut fiul, respectiv fratele.  
Imaginea contribuie si ea la accentuarea atmosferei, alunecand subtil pe masura ce ne apropiem de momentul tragediei de la tonurile vii, luminoase, pozitive, de la inceput, spre nuante mai intunecate, de gri-albastrui. 
Am vazut ca argumentul principal al celor carora nu le-a placut filmul ar fi absenta de adancime a introspectiei sau absenta reflectiilor filozofice originale. In primul rand, nu exista loc de originalitate aici, toti trecem prin aceleasi etape, mai scurte sau mai lungi, atunci cand ne confruntam cu moartea: soc, negare, furie, anxietate si, eventual, acceptare. In al doilea rand, Nanni Moretti nici nu-si propune asta, filmul nu este o dezbatere despre modalitatile de vindecare, impacare cu soarta sau gasire a sensului vietii dupa ce simti ca ai pierdut ceva esential din ea, ci doar un studiu de caz, o secventa cat se poate de realista din viata unei familii in criza, cu relatii care se destrama si se refac in jurul celui pierdut, sustinute de firul subtire al suferintei care apropie, instraineaza, distruge, solidarizeaza, perspectiva din care mi se pare o reusita.
 Fiindca am amintit deja aici de doua ori de Habemus Papam, o voi face si a treia oara, precizand ca si aici, ca si acolo, Moretti ne propune o piesa muzicala ca motiv al filmului, de data aceasta fiind vorba despre By this River, a lui Brian Eno (prezent si in Y tu mama tambien), un cantec ce acompaniaza cum nu se poate mai bine atmosfera generala, pe care va las sa o ascultati in continuare, insotita de cateva secvente din film:


Tuesday, 24 July 2012

Cum a fost posibil?



Annie Bentoiu - Timpul ce ni s-a dat - Memorii (1944-1959) 

Cu totul intamplator, in momentul in care au inceput bulversarile social-politice din vara anului 2012, am inceput sa citesc o carte ce mi-a extins imaginea oarecum vaga asupra primilor ani ai comunismului, completandu-l cu detalii legate de jocurile de putere, de aparatul represiv pus in miscare, dar si de viata de zi cu zi, adunate intr-o excelenta restituire a unei memorii colective, din ce in ce mai indepartata si mai vaga.
Annie Bentoiu, sotia compozitorului Pascal Bentoiu, fiica de medic, nascuta intr-o epoca in care oamenii se ghidau dupa alte valori, admite cu modestie ca perspectiva infatisata este una subiectiva si limitata, conditionata de capacitatea de cunoastere si intelegere a evenimentelor din jur, insa viziunea sa nu este doar produsul  memoriei afective, ci si al documentarii, al consultarii agendelor tinute in toti acei ani, al corespondentei (in special cu sotul, din perioada cand compozitorul isi ispasea prin munca silnica "vina" de a fi fost fiul unui eminent avocat membru al guvernului liberal), al studiului publicatiilor din perioada amintita.
Autoarea dovedeste o buna intuitie a contextului in care urmau sa traiasca, exprimandu-si indoielile legate de principiile marxiste ce aveau sa stea la baza instaurarii regimului comunist: "cine si cum avea sa decida care sunt "nevoile" oamenilor pentru a le satisface? Cum si cu ce pret se va stabili vreodata perfecta egalitate intre indivizi? Iar cei care vor veghea la respectarea ei nu vor forma oare o categorie aparte, suprapusa celorlalte? Si de ce sa imbratisam teoria materialista, pe care nimic nu o dovedeste? Cum sa reducem istoria doar la evolutia mijloacelor de productie?"
Dincolo de expunerea faptelor (printre altele, falsificarea alegerilor din 19-21 noiembrie '46, etatizarea Bancii Nationale la 1 ianuarie 1947, prilej de confiscare a averilor depuse in seifuri, inscenarea proceselor capilor partidelor istorice, proclamarea republicii de catre guvernul comunist fara referendum, desi simpla abdicare a regelui nu implica schimbarea formei de guvernamant, rationalizarea alimentelor, arestarea si deportarea fostilor functionari, mai mici sau mai mari, ai guvernelor liberal si taranist, confiscarea proprietatilor, accelerarea inflatiei, cenzura culturala) ce nu este nicidecum o dare de seama seaca, fiindca, asa cum marturiseste autoarea ca observase un profesor de-al sau "vous êtes quelquefois un peu trop subjective", memoriile lui Annie Bentoiu dau chip si glas celor ce au trait sub vremuri si incearca sa raspunda la o intrebare esentiala, la care generatiile nascute in libertate nu mai pot afla (din fericire pentru ele) raspunsul in mod direct: "cum a fost posibil? de ce nu v-ati opus?" Motive au fost multe si diferite: pe fondul resentimentului social si al unei doze de vinovatie legata de inegalitatea sanselor de acces la educatie, la o cariera, noul regim a instituit represalii ce afectau direct nu atat pe cel in cauza, constrans sa se supuna, ci pe oamenii dragi din jur, a creat un aparat de opresiune bine pus la punct, a monopolizat locurile de munca si pensiile, conditionand minima subzistenta de supunere si acceptare, a infiltrat colaboratori in toate cercurile, creand o stare de neincredere, crispare si inchidere in sine, insotita de aerul fatalist (adoptat pe alocuri si de autoare, incepand chiar de la titlu), dar si de speranta ca este doar o situatie provizorie.
Atmosfera din timpul razboiului pare una senina fata de ce a urmat. Primul volum pastreaza culorile unui Bucuresti interbelic in care eleganta, strazile cu personalitate si cu povesti proprii, se imbie cu poezia cartierelor si aerul bonom, creand aspectul unei capitale moderne, cu reclame luminoase, vile cochete, gradini ingrijite, viata sociala rafinata. Peste toate aveau sa se astearna evacuarile fortate, demolarile (justificate in anii de mai tarziu si de cutremurul din '77), proiect continuat dupa '90 din pacate, prin incendieri si in absenta unui plan de urbanism unitar, cladirile ramase ascunzandu-se parca stinghere printre blocurile fara personalitate.
Tonul celui de-al doilea volum se schimba, odata cu realitatile: daca in primul existau inca germenii sperantei, gandul ca guvernul se va schimba la urmatoarele alegeri,  cel de-al doilea are un aer auster, in care-si face loc resemnarea unei situatii fara iesire. Familia si grupul de prieteni se straduiesc sa supravietuiasca in ciuda persecutiilor, prin adaptarea la mediu, uniformizare, nevoia de a nu iesi in evidenta, de a-si crea un paravan sufletesc pentru a pastra afara mizeria unei lumi in care muzica clasica devine "muzica de inmormantare", fiind singurele ocazii cand se mai difuza, iar cuvinte ca "nobil", "distins", "cult" si "bine crescut" capata sens peiorativ, indicand fosta aristocratie si grobianismul, limbajul necultivat recomanda o persoana drept simpatica, om "de-al nostru", din popor. Noul sistem nu are nevoie de valori, ci de executanti docili si devotati.
Autoarea marturiseste la un moment dat ca i-a fost greu sa inceapa scrierea acestor memorii, fiindca se temea ca va trece printr-o retraire a infernului. Intelege insa ca, pe langa nuantele cenusii, amintirile au si parfumul nostalgic al tineretii, considerand ca generatia parintilor (una care, pe langa comunism, a trait si doua razboaie) a avut parte de si mai multa suferinta. Pe de alta parte, reprezentantii acelei generatii se considerau norocosi ca si-au trait tineretea intr-o Romanie interbelica ale carei stralucire si fast aveau sa le fie straine copiilor lor, liberi sa calatoreasca, sa-si urmeze visele, sa-si construiasca viitorul la care visau.
Fiecare generatie are tendinta naturala de a-si inchipui ca evenimentele interne sau internationale din timpul vietii sale sunt cele care schimba fata lumii. Fiecare persoana are o viziune extrem de trunchiata asupra a ceea ce traieste, iar memoria colectiva tinde sa piarda detaliile dupa 2-3 generatii. A fi ignorant e o vina minora, ce se poate repara usor prin informare, insa a persista in ignoranta si a repeta erorile generatiilor trecute (din dezinformare, din incapacitatea de a vedea un "tipar", din interes sau nepasare) este adevarata vina a unei natii. Ceea ce traim noi acum poate ca nu va duce chiar la o iesire de sub sfera de influenta vestica si revenirea in bratele primitoare ale mamei Rusia, dar n-ar strica putin mai multa atentie la modul in care se misca lucrurile, la transformarea peste noapte a unor legi si institutii, fiindca sunt metode la care au recurs si altii inaintea noastra. Si era doar inceputul...
Va doresc un 29 iulie inspirat, orice veti decide sa faceti atunci!

Saturday, 21 July 2012

Paradisul din sala intunecoasa


Nuovo Cinema Paradiso (1989)

Nu mai vazusem de multa vreme un film care sa ma emotioneze in asa hal cum a facut-o acest Cinema Paradiso (dupa cum este el cunoscut in afara Italiei), castigatorul premiului Ooscar pentru film strain din 1990. Nu stiu cum fac italienii, dar le iese de minune atmosfera bittersweet, dupa cum au aratat cu Il Postino sau La vita è bella. Nuovo Cinema Paradiso reuseste exact acolo unde esueaza Hugo, in punctul unde copilaria intalneste fascinatia ecranului pentru a crea o iubire de-o viata si unde prietenia dintre un copil si un adult, uniti de aceeasi dragoste, ramane eterna. 
Urmarind intr-o seara telejurnalul RAI, mi-a trecut pe la urechi o stire care spunea ca regizorul Giuseppe Tornatore revine pe ecrane in 2013 cu un film care, prezentat deja in fata presei, are ecourile unei oferte promitatoare, poate cea mai buna din palmaresul sau, dupa cum spera, La migliore offerta, cu Geoffrey Rush in rolul principal. Rememorandu-se succesele de pana acum, mi-am dat seama ca am o lacuna grava si am purces la recuperarea ei. Si ma felicit pentru alegere, am avut ocazia sa vad cel mai bun film din multele, de toate felurile, ce mi-au trecut prin fata ochilor in acest an. Ce numesc un film bun? unul care ma absoarbe total si la sfarsitul celor doua ore si jumatate, desi m-a plimbat printr-un intreg univers, imi lasa impresia ca abia a inceput, ca ar fi putut si ar fi trebuit sa continue muuult mai mult. 
Povestea micului Salvatore ar putea fi (poate chiar este) cea a regizorului, el insusi sicilian. In oraselul natal de pe insula, Giancaldo, el isi descopera, in anii de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, o pasiune ce nu avea sa-l paraseasca niciodata, cea pentru lumea ecranului, cu dramele si farsele lui, calauzit fiind de Alfredo (interpretat de un Philipe Noiret ce ar fi trebuit recompensat cu un meritat Oscar, daca Academia ar obisnui sa ia in calcul si filmele europene; mi-am propus sa vad My Left Foot, pentru a intelege cu ce este mai presus interpretarea lui Daniel Day Lewis, castigatorul din acel an), proiectionistul care transforma in fiecare seara cinematograful local intr-un loc magic. Cinema Paradiso nu este atat un omagiu adus cinematografiei, cat spectatorilor, celor care traiesc fiecare moment la intensitate maxima, evadand din existentele lor banale pentru a se transpune intr-o lume la care au doar dreptul sa viseze, intr-o realitate a saraciei, a lipsei oricaror altor perspective de dezvoltare personala. Ce fascineaza cu adevarat in film este acea lume pestrita, alcatuita din oameni care, in intunericul cinematografului, sufera, plang, se masturbeaza, rad, interpreteaza replicile de pe ecran in acelasi timp cu personajele (inclusiv cuvantul "sfarsit" :) ), se sicaneaza reciproc, fac sex, se indigneaza, ameninta, se sperie, se induioseaza. 
Din comunitatea inchisa, in care toti se cunosc, cateva figuri ies in evidenta: preotul cel puritan, care supravegheaza atent proiectiile inainte de difuzare pentru a cenzura orice scena unde personajele se saruta, nebunul satului, ce-si revendica piata drept proprietatea sa, mama ramasa vaduva dupa razboi, nevoita sa-si creasca singura cei doi copii, napolitanul care a castigat la loterie, un adevarat eveniment local, cel ce avea sa ridice Cinema Paradiso din propria cenusa si, deasupra tuturor, in memoria lui Salvatore, ajuns acum un regizor de succes, chipul lui Alfredo, indrumandu-i de mic pasii in meseria de proiectionist, vorbindu-i despre satisfactie dar si despre ratare, complice al secretelor tanarului, martor al suferintelor primei iubiri, pentru a-l alunga din Giancaldo, unde avea sa revina abia dupa 30 de ani, constient ca tanarul poate sa aspire la un viitor mult mai bun. 
Paradisul absent in viata reala s-a aflat pentru o vreme intre peretii intunecati ai salii ce proiecta cele mai noi filme ale epocii, acoperind un gol din sufletul spectatorilor, starnindu-le imaginatia tuturor, de la cel mai sarac pana la proprietarul cinematografului. Poate de aceea singurul indiferent la tot ce se intampla in jur ramane cel ce traieste permanent in lumea sa imaginara, unde nu exista nevoia de evaziune, de pierdere in alte lumi posibile dar de neatins. Si tot de aceea paradisul anacronic va muri incet si stingher in mijlocul noilor constructii, inghitit de timpurile moderne, de evolutia mijloacelor tehnice, odata cu Alfredo, simbol al altor vremuri, pe acordurile nostalgice ale muzicii lui Morricone.  

Am primit o observatie legata de cele scrise mai sus: "nu cred ca ai convinge pe cineva sa se uite citind asta, de ce ti-a placut de fapt filmul?" Pentru acea atmosfera imposibil de transpus in cuvinte, numai vazandu-l veti intelege ;).

Thursday, 19 July 2012

Cand viata se poate sfarsi in orice moment...


Never Let Me Go (2010)

Spre deosebire de Kawabata, cu care-i gasesc unele similitudini stilistice, Kazuo Ishiguro mi-a placut intotdeauna, poate si pentru ca nu este atat de pur japonez si a asimilat in timpul vietii petrecute in mare parte in Anglia influentele civilizatiei si literaturii occidentale, ce-i dau veridicitate si naturalete in conturarea personajelor si intamplarilor chiar si cand este rafinat si sensibil si vorbeste despre artisti ai lumii trecatoare. Eroii lui sunt vii, sunt umani, spre deosebire de personajele lui Kawabata, ce raman doar niste stampe frumos colorate.
Insa nu despre cei doi vreau sa vorbesc aici, ci despre filmul Never Let Me Go (da, stiu, am cam exagerat cu filmele englezesti in ultima vreme, am vazut si altele, dar despre alea americane chiar nu merita sa amintesc :P), ecranizare a cartii cu acelasi titlu. Ma tem ca spoilerele vor fi inevitabile, fiindca nu ma voi putea abtine de la comparatii film/carte, dar presupun ca, daca nu ati vazut filmul, cartea ati citit-o. Si daca nu, povestea in sine este pe planul al doilea, asa ca nu va afecta prea mult calitatea vizionarii / lecturii. 
Societatea distopica a filmului (zic de el doar fiindca face subiectul postarii, dar ecranizarea urmeaza cu  destula exactitate cartea) infatiseaza o Anglie a anilor '60-'90 in care progresul medicinei se traduce prin prelevarea de organe de la clone create si crescute special pentru asta. In aceste conditii, stiind de mici ca sunt niste copii "speciali", vor da oare un sens mai profund vietii? Vor incerca sa profite de fiecare clipa, sa o savureze cu toata fiinta, avand constiinta timpului limitat de care dispun, a faptului ca nimeni nu rezista la mai mult de 3-4 operatii, ca sunt doar niste purtatori de "piese de schimb" pentru cei ce vor avea intr-o zi nevoie? 
Evitand orice abordare privind etica si moralitatea procedeului, povestea se concentreaza asupra vietii a trei personaje, Kathy (Carey Mulligan), Ruth (Keira Knightley) si Tommy (Andrew Garfield), care cresc impreuna intr-o scoala izolata, departe de lume (cu alura mai degraba de orfelinat dickensian), unde le sunt atent supravegheate starea de sanatate si evolutia. Deveniti constienti de rolul lor, isi vor implini destinul fara sa se impotriveasca. Ceea ce nu am inteles nici in carte (si speram ca filmul sa-mi ofere o interpretare, oricare, o viziune a regizorului sau scenaristului) continua sa ramana la fel de ermetic si in film: de ce unor persoane libere sa circule nesupravegheate, sa-si traiasca tineretea, sa viseze, sa se revolte, sa aiba manifestarile oricarui om normal, nu le trece prin minte nici macar o secunda ca ar exista posibilitatea unei evadari, a pierderii in lume, a continuarii vietii? Totul este un dat, un rol, o misiune pe care cei predestinati o accepta firesc si, chiar daca in cercul lor cauta salvare, speranta, gratiere, nimic nu-i face sa se gandeasca la posibilitatea de a rupe acest cerc, de a fi stapani pe soarta lor.
Filmul este foarte fidel cartii, poate singurele diferente sunt ordinea scenelor (o poveste cursiva, fara salturi intre prezent si trecut se preteaza mai bine abordarii cinematografice), superficialitatea cu care este tratata la final relatia dintre Kathy si Tommy si o oarecare "diabolizare" a lui Ruth, parca prea i s-au accentuat trasaturile negative, perceptia din carte era putin alta. 
Mi s-a parut in multe sensuri similar cu Atonement. Nu numai pentru ca Keira Knightley apare in ambele (aici este, daca pot spune asa, cam ceea ce era dincolo personajul Briony iar Kathy este cea din postura Ceciliei), nici pentru ca relatiile dintre personaje sunt intr-un fel similare ci, mai ales, pentru atmosfera generala nostalgica, modul de incadrare (si ma refer atat la cadrele propriu-zise, la imagini, cat si la scenariu, la incadrarea povestii prin amintirile personajului care o deapana), tonurile de verzui-cenusiu, gesturi ce valoreaza mai mult decat cuvintele, care adesea raman nespuse, inocenta combinata cu cruzimea si peste toate tristetea, senzatia unei pierderi ce nu poate fi evitata, a resemnarii din care rasuna doar strigatul de neputinta. Momentele frumoase din viata eroilor sunt marcate permanent de stigmatul unui destin in fata caruia se simt uneori dezorientati, pierduti. Si aici ar fi momentul sa-i remarc pe toti cei trei protagonisti, ce adancesc prin jocul lor senzatiile lasate de film, confuzia si intrebarile cu care ramai la sfarsit, intrebari pe care, clone sau nu, toti ni le punem mai devreme sau mai tarziu: ce conteaza cu adevarat in viata? care este miza? cum poti sa faci o diferenta? Ma intreb insa acum, dupa vizionare, exista cu adevarat o diferenta intre cel care stie ca va muri la 20-30 de ani si cel care nu stie dar o poate face oricand? Nu suntem cu totii niste clone ce repetam la nesfarsit un ciclu al vietii ce dateaza de mii de ani? Pana la urma, ferindu-se de raspunsuri (im)posibile, de solutii facile, de orice perspectiva etica, ontologica sau psihologica,  ramane doar o poveste dulceag-amaruie de dragoste.

Monday, 16 July 2012

Un alt inceput


The Best Exotic Marigold Hotel (2011) 

Cum ma dau in vant dupa comedii englezesti (pentru ca nu stiu de unde as fi inteles ca filmul de fata s-ar inscrie in aceasta categorie, iar IMDb-ul nu ma ajuta deloc, confirmandu-mi prima impresie prin incadrarea sa, gresita ) si punand la socoteala si numele de pe afis, Judi Dench, Bill Nighy, Maggie Smith si milionarul fost vagabond Dev Patel, am purces cu veselie la vizionarea lui. Voia buna n-a durat prea mult: in primul rand, lipsea comedia, asa ca n-as fi avut de ce sa ma hlizesc (in ciuda catorva replici vii si amuzante), dar asta nu e vina filmului, ci o inadecvare a asteptarilor personale la ceea ce am ales sa vad. Nu inteleg de ce multi il percep astfel, eu n-am reusit sa vad nimic de ras in senilitatea unor personaje ce-mi aminteau pe alocuri de batranete asa cum apare ea in scrierile lui Philip Roth.
  In al doilea rand, se urneste greu, cu o prezentare a personajelor care, in prima faza, are rolul de a nauci spectatorul, asa ca pana in momentul in care reusesc sa se adune toate laolalta trebuie sa-ti iei notite ca sa le poti identifica. 
Din momentul in care te-ai familiarizat cu ele, observi ca totul devine extrem de simplu, ai cateva stereotipuri clare, bine definite, de oameni nemultumiti de propria viata, care si-au pus in bagaj frustrarile si sperantele de a gasi la capatul celalalt al lumii, in India, paradisul unde viseaza sa-si petreaca ultimii ani si sa-si afle fericirea sau linistea: o vaduva vulnerabila ce sufera de singuratatea de dupa moartea sotului, un cuplu pentru care viata a fost doar un lung sir de reprosuri si intepaturi, pe de o parte, de taceri si amaraciune, pe de alta, o "femme fatale" vestejita, in cautarea unei noi cuceriri, un individ pe care-l leaga de India tineretea, marea iubire, fericirea unei epoci apuse din viata lui, incapatanandu-se sa scormoneasca printre amintiri si prin arhivele starii civile in cautarea sa, o fosta guvernanta rigida si xenofoba, sunt principalele tipologii pe care - previzibil - experienta indiana le va transforma, oferindu-le ceea ce cauta. 
La fel de previzibil, paradisul tihnit zugravit in culori vii in pliantele pentru turisti nu seamana nicidecum cu realitatea de la fata locului, iar India pe care ne-o ofera regizorul John Madden (Shakespeare in Love) este acea Indie statornicita in imaginarul colectiv al filmelor, din care nu lipsesc nici contrastele, fie ca sunt intre caste sau intre cartierele cu sedii luxoase si strazile cu case saracacioase,  nici clasica poveste de iubire (aproape) imposibila, in buna traditie a dramelor bolywoodiene in care un "el" de familie buna este impiedicat sa se casatoreasca cu cea pe care o iubeste, dintr-o casta inferioara. Ai senzatia la un moment dat ca urmaresti doua filme, desi destinele eroilor se intretaie: povestea batranilor englezi in cautarea impacarii cu sinele si a confortului unui camin linistit si cea a tinerilor indieni ce-si traiesc iubirea, in ciuda interdictiei.
Totul curge (cu cliseele rasturnarilor de situatie de rigoare) spre deznodamantul stiut. Daca scenariul nu ofera nimic proaspat la nivelul povestii, in schimb dialogurile sunt naturale, alerte, cu o anumita doza de umor si (auto)ironie, iar actorii ce le dau glas sunt cu adevarat ceea ce ridica filmul din anonimat. De la un punct, el isi gaseste un oarecare ritm ce-i lipsea cu totul la inceput si, pastrandu-si simplitatea si previzibilitatea, reuseste sa trezeasca un oarecare interes, chiar daca stii ca totul e doar un cliseu, ca renasterea pe care o cauta occidentalii in Orient e una iluzorie, fiindca exista o lume intreaga in interior, in sinele fiecaruia, o lume ce ramane neatinsa, neexplorata, nesondata deloc de film. Pare ca simpla transpunere intr-un cadru exotic, departe de realitatile cotidiene de acasa, sunt in masura sa transforme un om, sa-i ofere ceea ce cauta, un fel de "Mananca, roaga-te, iubeste" in versiune engleza, sa-i readuca tineretea pierduta cu tot ce implica ea (iubire, sanatate, pofta de viata). Ma asteptam la mult mai mult date fiind numele de pe afis, si nu neaparat la o comedie, dar la o abordare ceva mai profunda, mai lipsita de locurile comune pe care le vezi in orice film de duzina.

Wednesday, 11 July 2012

Sunteti pro sau contra Basescu?

 (Din viata cetatii)

Intrebarea din titlu mi-a fost adresata transant de un taximetrist in momentul cand m-am urcat in masina. Si ma gandeam in sinea mea: "acum ce fac? daca nu-i dau raspunsul pe care vrea sa-l auda ma da jos? nu ma mai duce acasa?" Am ales sa-i spun adevarul, si anume: sunt dintre cei care poate ar striga "Jos Basescu"... DAR nu asa!"
Nu-mi place sa fac politica pe blog, in general mai strecor aluzii, pareri, legate insa de filmele pe care le vad si cartile pe care le citesc. As fi vrut sa pastrez aici o oaza, un loc de relaxare desprins de mizeriile realitatii cotidiene, in care sa scriu despre lucruri ce-mi fac placere, despre oameni frumosi si creativi care scriu carti, fac muzica si filme, despre ceea ce percep a fi reusitele sau esecurile lor. 
Vine insa o vreme cand oamenii ajung sa fie divizati si categorisiti dupa optiunile lor politice, cand un soi de daltonism social ne face sa impartim totul in portocaliu si rosu, cand prieteni buni ajung sa se priveasca oarecum condescendent, daca nu cu o umbra de dispret doar fiindca nu impartasesc aceleasi convingeri, cand orice afirmatie impotriva sau in favoarea unei tabere tinde sa te includa automat intr-una dintre ele. Si atunci simti ca nu mai poti sa taci, ca si parerea ta conteaza, chiar daca stii ca la numaratoare nu va insemna prea mult. 
Imi dadea de ceva vreme tarcoale gandul de a scrie despre asta, desi nu cred ca va face vreo diferenta prezenta sau absenta ei in blogosfera. Ceea ce m-a determinat intr-un final sa pun mana pe taste si sa incerc sa-mi justific / divulg optiunile, este aceasta postare a unei prietene la care tin, careia ii apreciez inteligenta, ironia, umorul si, in general, opiniile de viata. Tocmai de aceea nu pot sa o inteleg... "Dear Americans" never worried pentru soarta noastra in 50 de ani, cand situatia era mult mai neagra, nici acum nu o vor face, decat la nivel declarativ. Mai aproape este batrana Europa, care simte ca ne indreptam intr-o directie gresita, dupa cum au facut-o si vecinii nostri de la vest. Vor fi de-acum doi Victori priviti cu reticenta de celelalte tari din UE, Orban si copy-paste. Pana una-alta, nici americanii, nici europenii nu sunt cei care ar trebui sa se ingrijoreze, ci noi insine. 
Ma tem ca aceia care privesc demiterea lui Basescu drept un scop se insala, orbiti de propriile asteptari si furii refuza sa vada ca nu a fost nicidecum scopul, ci mijlocul de acces la toate mecanismele puterii, la o justitie care (asa cum era ea, politizata sau nu) avea anumite prerogative ce i-au fost luate. Statul de drept, democratia sunt vorbe goale, niciodata percepute in sensul lor real. Eu vad in democratie si posibilitatea ca fiecare parlamentar sa fie liber sa voteze asupra oricarei decizii dupa cum ii dicteaza constiinta, si nu cum ii impune partidul din care face parte, fara ca apoi sa fie vazut de colegii sai drept "tradator", fiindca ei acolo, in parlament, nu reprezinta partide, ci oameni care i-au ales. Este prea tarziu acum sa schimbi obiceiuri formate in 22 de ani de asa-zisa democratie, cand fiecare reprezentant era doar un nume pe o lista unitara, unde abaterea de la normele "listei" ii putea aduce antipatia grupului si excluderea. 
Tind insa sa divaghez, voiam sa spun ca democratia, statul de drept, procedurile abuzive de suspendare, posibilitatea ca Romania sa-si piarda dreptul de vot in Consiliul Europei, lipsa de credibilitate a unui plagiator (da, stim, 80% din doctorate sunt plagiate in tara asta, din fericire pentru titularii lor nu toti ajung prim-ministri), posibila eliberare din inchisoare in curand (imediat dupa alegeri?) a unui alt prim-ministru care a abuzat de putere in perioada 2000-2004 (si aici par sa fie de acord si cei care valideaza actiunile USL ca nu ar fi o miscare potrivita), scaderea credibilitatii Romaniei in ochii UE (ce? suntem colonie? din punct de vedere economic, regret sa-i amintesc domnului prim-ministru ca da, suntem) palesc in fata concretului din buzunar, in fata micsorarii pensiilor si salariilor. Si nimeni nu mai sta sa se gandeasca la faptul ca, fiind vorba despre o criza mondiala, oricum s-ar fi intamplat, indiferent cine ar fi fost la guvernare, cu atat mai mult marea masa votanta, oameni fara nicio instruire, genul de alegator pe care il cuceresti de obicei cu un pahar de tuica si un kilogram de zahar.
Celor care filtreaza informatia si cu creierul, nu doar cu stomacul sau cu inima (care le spune ca nimic nu este imoral si ilegal pentru a schimba sistemul), le raspund ca, de orice parte a baricadei am fi, avem valori comune: toti uram injustitia, coruptia, santajul, abuzul de putere. Cu toate astea, tindem sa receptam in mod diferit aceleasi informatii, sa le asimilam subiectiv, sa le consideram "manevre" ale oponentilor. Nu merg cu gandul atat de departe incat sa-mi inchipui, cum fac unii, o noua dictatura pe model nazist sau comunist, dar ma tem de revenirea la modelul guvernarii bombonistice. Din momentul in care se creeaza un precedent, abuzuri dincolo de normalitatea democratiei noastre originale (pe sistemul "vin ai nostri, pleaca ai vostri si e normal sa cada capete", repetat din '89 incoace), incalcari flagrante ale procedurilor si metodologiilor instituite juridic, ganditi-va ca ele se vor perpetua. Fiindca se poate! Fiindca avem un precedent! Si mai ganditi-va ca o coalitie PSD-PNL, o aberatie doctrinara, nu are decat un scop care, odata indeplinit, se va destrama si va duce la o concentrare a puterii in labele PSD-ului, un os mare de ros, doar al lor.
Poate ca nu am o intelegere economica prea vasta a faptelor, nu pot sa prevad daca, intr-o alta guvernare, am fi fost acum la nivelul Greciei sau al Germaniei ori fix in acelasi punct in care ne aflam astazi. Insa doua lucruri (si vorbesc acum de concretul din buzunar, fiindca se pare ca nivelul teoriilor si ideilor este unul prea departe de cel al stomacului ) nu trebuie sa uite cei care au aprobat modul in care s-a desfasurat procedura de suspendare (si circul continua cu cea de stabilire a conditiilor referendumului): 1. dragi proprietari de bunuri in rate, cum s-ar spune in popor, ati pus-o! (sau poate chiar il credeti pe mr. Copy cand zice ca este doar rasfrangerea instabilitatii pietei europene in economia noastra, cand de fapt este rasfrangerea instabilitatii noastre in ochii pietelor europene); 2. dragi mici antreprenori si angajati la firme private, si voi s-ar putea s-o fi pus-o, dupa cum pare sa se contureze in noua lege a sanatatii... vedem, ca de la propunere pana la aprobare calea e imposibila intr-o directie si extrem de rapida din cealalta! 
Si este doar inceputul... in curand o vom pune toti de o mare mamaliga, in buna traditie a celor 45 de ani de dinainte de '89 si vom fierbe la focul mocnit al USL-ului. Succes la referendum sau la ce veti alege sa faceti voi pe 29 iulie (dupa chef, legislatie si convingeri), ca-n rest stiu ca discutiile in contradictoriu despre politica (asemenea celor despre religie) sunt in general lipsite de sens, fiindca fiecare tinde sa interpreteze in functie de interese / afinitati "semnele divine". 

Tuesday, 10 July 2012

O zi la B'estfest 2012 - partea 2


L.O.S.T., Parazitii, Negura Bunget, Moonspell, Kreator (6 iulie 2012)

Cand negura incepea sa devina mai deasa, trupa cu acelasi nume parasea scena lasand locul celor care aveau sa fie pentru mine capul de afis al concertului. Pana s-au facut pregatirile necesare, am mai dat o tura pe la standurile de indopat, am constatat ca cea mai eficienta mancare ramane tot berea din perspectiva raportului pret-calitate (s-a fixat deja pretul standard al berii de festival, de 1 jeton = 6 lei - fiindca doar veniturile raman pe loc sau scad, preturile isi vad autonom de cresterea lor) si ca aromaterapia este uneori eficienta pentru linistirea foamei, am auzit in trecere cum Loredana ii ruga pe cei de la B.U.G. Mafia s-o ridice la cer, se pare ca n-au reusit nici de data asta (deh, nici Lori nu mai e chiar asa de subtirica ca in adolescenta) si m-am grabit sa ocup un loc cat mai in fata pentru ceea ce avea sa urmeze la Jaggermeister Stage. 
Stiu din experienta ca daca vrei sa te bucuri pe deplin de trupele care iti plac la festivaluri, cel mai bine e sa fii in mijlocul actiunii, acolo unde se afla cei pasionati de ce se intampla pe scena. Trecatorii dezinteresati, curiosii ocazionali, cei care vor doar sa bifeze un concert (nu e o acuzatie, si eu fac asa la alte trupe) imi cam descumpanesc avantul si nu reusesc sa intru in atmosfera. 
Asa ca, dupa ce mi-am cautat centrul lumii proprii, un loc de unde sa nu scap nimic, nici vizual nici auditiv din ceea ce se intampla pe scena, am asteptat cu nerabdare ca portughezii de la Moonspell sa ma vrajeasca. Cumparasem ultimul album, Alpha Noir, fara cd-ul bonus,  Omega White, un omagiu adus goth rock-ului modern, unor trupe ca Sisters of Mercy si Type O Negative, mai linistit si mai atmosferic. 
Acordurile de inceput ale piesei Axis Mundi, pe care Fernando si-a facut intrarea purtand un coif (spartan? de soldat roman? de gladiator?) m-au facut sa inteleg ca eram ipso facto acolo unde ar fi trebuit, in centrul unei lumi luminate de o luna rosiatica, ce reusea sa transmita, si fara a fi plina, o stare de madness data si de puterea muzicii de a-mi activa coardele sensibile si prezenta plina de fascinatie a licantropului-sef. Pentru cei mai putin familiarizati cu universul Moonspell, am sa includ aici clipul piesei Lickanthrope de pe Alpha Noir, piesa care nu a lipsit din setlistul concertului de la Bucuresti.

De fapt, alaturi de cele doua mentionate, am mai putut asculta de pe Alpha Noir piesa de titlu, Em Nome do Medo si Versus. Piesa aleasa de pe Omega White, New Tears Eve, dedicata lui Peter Steele, mi-a creat fiori, este o piesa pe care ar fi putut sa o cante chiar Type O, surprinzand perfect esenta trupei si reactivandu-mi acel gol lasat de plecarea lui... Cineva spunea pe undeva ca, daca s-ar aduna undeva, in Heaven sau Hell, toti muzicienii plecati in ultimii vreo 10 ani dintre noi, ne-ar astepta probabil acolo pe fiecare o trupa ideala... Pana atunci, sa ii pastram in amintire si sa ne bucuram de cei ramasi, fiindca mai sunt multi si minunati si aici.
Nu au lipsit nici piesele de rezistenta ale oricarui concert Moonspell, Wolfshade, Opium (din pacate fara versurile lui Pessoa de la final), Vampiria, Full Moon Madness, Alma Mater. Multe altele au ramas in afara setlistului, dar este invariabil cand ai atatea pe care ai vrea sa le asculti.
Ce a facut din acest concert Moonspell (al treilea sau al patrulea pe care il vad) unul special, cel mai bun al lor de pana acum din ce am vazut? Cred ca o combinatie de factori, alinierea astrelor daca pot spune asa: faptul ca stiam si imi placea ultimul album, ce a format cam o treime din setlist (este cam pe locul 4 pentru mine in discografia lor, va las sa ghiciti celelalte trei, mai ales ca primele 2 sunt foarte previzibile :P), faptul ca, fiind la 3 metri distanta de scena am putut sa le urmaresc fiecare miscare, fiecare expresie, nu mi-au scapat nici schimbarile repetate de instrumente ale lui Pedro Paixao, claparul chitarist al trupei care ma impresioneaza de fiecare data, faptul ca aveam dispozitia necesara sa-i primesc cu entuziasm, imi era dor de ei, nu-i mai vazusem din 2009, poate si Luna ce stralucea palid intr-un colt al scenei de pe marginea lacului sporind misterul intunericului din care parca asteptai sa se desprinda vampirii si licantropii invocati, mai ales ca ne aflam undeva in pustiu, pe un camp, in miez de noapte. Parca timpul s-a scurs mult prea repede, Fernando nu s-a transformat, asa cum o face in clipul sus-linkuit, insa eu da, am intrat intr-o transa pe care am preferat s-o prelungesc ascultand linistea, ignorand total un Garbage care nu m-a interesat niciodata, not my kind of people, cum ar spune chiar ei. 
As fi vrut sa raman la plecare cu ecourile vrajii lunare, sa fi fost ei cei care incheie ziua la scena Jagger, dar s-or fi gandit organizatorii ca nu-i bine sa trimiti oameni hipnotizati pe drumuri noaptea (glumesc, desigur, Kreator este o trupa mai titrata si mai de succes la public) asa ca pe la ora 1 jumate s-a dat semnalul de trezire din transa, de intoarcere la realitate.
Daca va spun ca albumul meu preferat Kreator este Endorama, v-ati cam dat seama ce-mi place mie de la ei. Daca mai zic si ca ultimul album, Phantom Antichrist, s-a instalat pe locul 2 in topul personal, fiindca apreciez mult combinatia de influente mai vechi, mai noi, mai riffoase si cu accente de death melodic, considerandu-l sinteza intregii lor discografii de pana acum, deja m-ati scos de pe lista thrasherilor, pe care n-am fost niciodata, chiar daca am inceput sa ascult Kreator cu Pleasure to Kill si Coma of Souls si inca tresar la ritmuri rapide si taioase, la agresivitatea pura a unora din piesele lor. Asa ca deschiderea a fost una magistrala, in mare viteza, Violent Revolution, Hordes of Chaos si Phobia facandu-mi un dus rece si readucandu-ma pe pamant de pe norisorii mei roz si diafani unde ma urcase Moonspell. Setlistul s-a axat in principal pe piese rapide, trecand prin Pleasure to Kill, Extreme Aggression, People of the Lie, Flag of Hate, Betrayer, indemnand publicul la o reactie pe masura virtuozitatii si profesionismului afisat de trupa. Nici ora tarzie, nici oboseala adunata in atatea ore nu a impiedicat lumea sa se bucure din plin de concertul lor, raspunzand cu entuziasm invitatiei de a-si exterioriza agresivitatea, de a se manifesta liber. Nu pot spune ca e un concert care m-a tinut in priza tot timpul, ca pe altii, unele piese imi plac, altele mai putin, dar judecand dupa reactia majoritatii as zice ca a fost  un concert foarte reusit. Tarziu, in jurul orei 3 si ceva, dupa ce ultimele acorduri Kreator s-au stins, o multime aparuta de nicaieri se indrepta spre iesire. Spun "de nicaieri" fiindca la celelalte doua scene mari programul se incheiase de ceva vreme, poate Stanton Warriors de la Dance Arena sa fi retinut atata popor care, adunat cu cel iesit de la Kreator, s-a ingramadit in acelasi timp spre o iesire mult prea ingusta (drumeagul prafuit de care aminteam si la inceputul postarii de ieri) pentru a face fata revarsarii de popor. Exceptand acest mic impediment si faptul ca se afla unde si-a intarcat mutu' floarea-soarelui, locatia este una potrivita pentru astfel de evenimente de amploare, unde singurii deranjati sunt pestii din lacul din apropiere si harciogii de pe camp, spatiul permite pastrarea distantei intre scene si muzica este pentru toate gusturile. Organizarea mi s-a parut buna, dat fiind ca nu i-am simtit deloc efectele (nici bodyguarzi intruzivi, nici cozi la jetoane / puncte de interes, cel putin cat am stat pe-acolo n-am vazut ori auzit de vreun incident), de la distanta campingul parea destul de spatios, cam lipsit de umbra, dar asta se intampla si la multe festivaluri mari de-afara, aici lacul presupun ca facea temperaturile ceva mai suportabile. Cam atat despre B'estfest, la buna auzire, poate data viitoare daca organizatorii ma mai imbie cu ceva delicatese muzicale ;) 

Monday, 9 July 2012

O zi la B'estfest 2012 - partea 1


L.O.S.T., Parazitii, Negura Bunget, Moonspell, Kreator (6 iulie 2012)

Mi-am invins reticenta legata de ideea de festivaluri (acele locuri cu public eterogen, cu interese si pasiuni diferite - cam ca la nunta asa, alte evenimente sociale pe care nu le frecventez - unde ai mai mereu impresia ca muzica ta preferata dureaza prea putin) si am pornit vineri seara spre islazul din Tunari, un loc ce parea la capatul lumii, data fiind obisnuita aglomeratie de sfarsit de saptamana a celor ce iau cu asalt Valea Prahovei, plus traitorii prin periferii veniti de la lucru (desi ma indoiesc ca locuitorii viloaielor de prin Pipera si Tunari lucreaza, numele ultimei localitati se potriveste ca o manusa specialistilor in "tunuri" ce par sa populeze zona) plus gloata festivaliera, careia ne-am alaturat, in total vreo doua ore jumate cu masina din parcarea blocului pana in cea a festivalului, cam cat un drum pana la Craiova.  Intoarcerea acasa a parut ceva mai scurta, dar abia dupa ce am parasit zona minunatelor lanuri de floarea-soarelui, ingrozite parca si ele de invazia de masini care pe la 3 dimineata incercau sa-si faca loc pe un drumeag prafuit intesat de pietoni, masini, biciclete, motoare, taxiuri si un autobuz in care cei dintai incercau sa-si faca loc pe principiul mijloacelor de transport in comun indiene, unde intotdeauna mai este loc pentru inca un calator... doi... zece... o suta... Cand a fost vorba de "cursa speciala" nu mi-am imaginat ca exact asta este, si anume O singura cursa la mii de oameni.

Am ajuns in jurul orei 20 si ne-am indreptat glont spre scena Jaggermeister, cea alaturi de care aveam sa-mi petrec mare parte din timp, pentru a prinde ultimele 2-3 piese L.O.S.T. In ciuda soarelui molesitor, agitatia de pe scena era in toi, din putinul pe care l-am prins s-a vazut ca baietii cantau cu placere si entuziasm, iar portia de melodic death metal administrata spectatorilor ce incepeau sa se adune i-a inviorat un pic... Dar seara era abia la inceput. 

Am profitat de pauza dintre trupe pentru a lua putin pulsul festivalului. M-am bucurat sa vad ca scena dedicata metalelor se afla la ceva distanta de cele doua mai "mainstream", astfel ca programul acestora, chiar daca se suprapunea uneori cu cel de la Jagger, nu reusea sa acopere ca volum muzica de care voiam sa ma bucur. 
In rest, de toate pentru toti, jucarii pentru copii, senzatii tari pentru cei cuprinsi de adrenalina (bungee jumping), spatii de chill pe malul lacului dar si in hamace sau pe divanele confortabile din corturile amenajate, standuri cu marfa variata, de la imbracaminte si brizbrizuri pana la biciclete. Am zambit cu nostalgie la vederea bicicletelor Pegas relansate, de data asta intr-o varianta mai "solida", pentru copiii de atunci impliniti de anii si kilogramele in plus, am salivat la aromele turcesti, indiene, italiene, la sfaraitul fripturilor si mai ales la produsele Bacaniei Vechi, dar mi-am inecat pofta in painea lichida din pahar, am admirat initiativele eco, m-am mirat la vederea cortului dedicat sexului feminin (n-am inteles exact ce se intampla inauntru, fiindca din afisele de pe el mi-am imaginat o intreaga odisee incepand cu datingul, continuand cu contraceptia si terminand cu asistenta mamei si copilului... Wait, parca era vorba ca numai femeile au voie inauntru...).

Am sa trec peste piesa Grimus pe care am auzit-o in trecere, nu m-a interesat niciodata muzica pentru hipsteri si ma voi opri la Parazitii, pe care chiar speram sa-i pot vedea si auzi in conditii bune de sonorizare. Vorba unui prieten, sa mergi la concert la Parazitii si sa nu intelegi ce spun este ca si cum ai asista la un stand up comedy in chineza. Daca o faci printre chinezi (si anume oamenii care-si facusera temele si stiau deja versurile) nu poti decat sa te uiti la ei, sa le simti participarea afectiva si sa ramai in continuare strain de mesajul pe care nu-l poti percepe. Ma tem ca problema era de fapt microfonul tinut prea aproape de gura, ce facea ca versurile sa se auda foarte neclar, asa ca n-am putut sa le gust reprezentatia, desi ma pregatisem sa o fac, sigurele doua cuvinte deslusite fiind de pe scena "suugi" si din public... continuarea, drept pentru care mi-am continuat plimbarea si m-am intors la cortul familiar al scenei de metal.

Negura Bunget au cunoscut destule framantari interne in ultima vreme, de la scindarea componentei initiale pana la schimbarea stilistica adusa de plecarea unor membri de baza, trecandu-se prin mai multe formule cu durata variabila. Poate cea prezenta, cu care au mers si in turneul american, ar putea fi una stabila. Nu am fost mare fan al lor nici in perioada "de glorie", cu atat mai putin acum, totusi pentru mine era cea mai suportabila muzica din tot ce se intampla in jur. Am ocolit cu precautie corturile de "bumtzi-bumtzi", asa ca am ales sa vad Negura ca o solutie de compromis, variantele celelalte fiind B.U.G. Mafia sau, mai rau, dubstep-rave-electro... stuff, nu stiu cum sa le definesc, ca-n urechea mea oripilata de genul asta de sunete toate se aud cam la fel
Revenind insa la Negura, ceea ce nu-mi place in principal este faptul ca partile agresive tind sa se piarda intr-o monotonie black metal apusa long time ago pe plan international, iar cele atmosferice, care ar fi punctul lor de forta, sunt lipsite de complexitate, nu reusesc sa ma emotioneze, sa-mi trezeasca un feeling. Ba da, ceva-ceva simt, si anume somn. Culoarea locala, adusa de tulnic, toaca, talanga poate are darul de a lua ochii prin exotism strainilor, dar inglobarea lor in piese nu-mi spune nimic, nu-mi dau senzatia ca ar intregi o atmosfera pe care nu o simt mai deloc... 
Ca parte pozitiva a prestatiei lor, apreciez prezenta scenica, modul de a-si comunica vizual muzica, participarea si sufletul pe care le pun in ceea ce canta. Il cunosteam pe Fane din alte trupe ca fiind un vocal cu carisma, patruns de rolul interpretat, cu un registru vocal variat, ce aduce un plus de energie si nuante muzicii trupelor unde activeaza. In Negura Bunget, fiecare isi joaca rolul perfect, subliniind prin atitudine si miscare melancolia, meditatia, tumultul, zbuciumul interior, adancirea in sine. Ambalajul, modul de prezentare al muzicii, este de nota 10, pacat ca - pentru mine - lipseste exact sclipirea, muzica, partea care sa merite acest ambalaj. Deschizi un cadou, ai asteptari, sperante, cand il vezi cat de stralucitor apare, si inauntru gasesti doar reciclarea unor idei care te-ar fi putut entuziasma acum vreo 10-15 ani... 
Culmea hipsterismului la recitalul Negura: tipa care-i fotografia cu tableta si butona apoi de zor (presupun ca posta poze pe Facebook in timp real... copiii din ziua de azi!) 

Voi reveni maine cu continuarea, fiindca de acum lucrurile incep sa devina pentru mine foarte interesante si am inca nevoie de timp sa asimilez concertul pe care-l consider poate cel mai bun pe anul asta (la concurenta cu Arcturus).

Monday, 2 July 2012

Fuga din acvariu


Fish Tank (2009) 

Am ajuns la filmul asta oarecum intamplator, prin Michael Fassbander, actorul irlandezo-german lansat de Inglorious Basterds, pe care l-am vazut recent si in Prometheus, singurul care s-a remarcat acolo, in rolul androidului David. Si m-a surprins sa dau de un film destul de atipic pentru cinematografia britanica, renumita pentru eleganta adaptarilor clasice, pentru umorul fin si de bun gust, pentru sobrietatea sa: un film neorealist care pana la un punct aducea destul de mult cu ceea ce vedem prin cinematografia autohtona. Am avut o senzatie familiara, mai degraba raportata la realitatile noastre decat la cele ale lumii anglo-saxone. Mia, eroina principala, este o adolescenta de 15 ani care traieste impreuna cu mama si sora sa intr-un cartier de periferie, un fel de Pantelimon al Londrei daca vreti. Izolata, antisociala si rebela intr-un mod destul de atipic, avand ca singura pasiune dansul hip-hop, in jurul caruia i se canalizeaza  energia si visele specifice varstei, ea pare sa fie intr-un permanent conflict cu mama, cu sora, cu colegele, cu lumea in general, incercand sa-si traiasca viata fara constrangeri si sa gaseasca o cale spre celebritate, un mod de a evada din lumea ingusta in care se invarteste la fel de lipsita de speranta ca un peste intr-un acvariu. Intr-o zi, mama soseste acasa cu noul sau amant, Connor (Fassbender intr-un rol de dinainte ca mult mai celebrul Inglorious si mai premiatul Shame sa-i aduca notorietatea), care treptat ajunge sa se infiltreze in rutina familiei, sa creeze cu fiicele o relatie mult mai buna decat mama lor insasi. 
Daca la inceput am putea avea senzatia ca figura paterna inexistenta in viata de pana atunci este cea care o fascineaza pe Mia, ajungand sa-i cucereasca increderea si sa creada ca a gasit un prieten, pe cineva care sa o sustina si sa o incurajeze in a-si urma pasiunea, vom descoperi curand un joc mult mai periculos, in care flirtul se transforma in senzualitate si tensiune erotica. Sedusa si abandonata, Mia va cauta razbunarea... 
M-a surprins aceasta tanara actrita debutanta, Katie Jarvis pe numele ei, care duce practic in spate tot filmul. Fiindca pana la urma, dincolo de atmosfera foarte bine redata, este un film de personaj. Miscarile ei de dans rigide, stangace, in ciuda determinarii de a-si demonstra talentul si vocatia, tensiunea permanenta, interioara si exterioara, in care traieste dau filmului elementul de dramatism de care avea atata nevoie pentru a nu se transforma intr-unul plictisitor. E pe-acolo cam mult hip-hop pentru gustul meu, dar de la un punct, cand accentul se transfera asupra relatiei dintre ea si Connor dansul trece in plan secund. Nu este de neglijat nici prestatia lui Fassbender, care reuseste sa-si faca personajul simpatic in ciuda faptelor sale. Daca despre Mia stim de la inceput ca este o tanara fragila, nesigura, ce are nevoie permanent de incurajare pentru a capata incredere in sine, Connor, prin modul grijuliu si atent in care se raporteaza la ea, cucereste acel capital de simpatie pe care nu-l va pierde nici cand se va dovedi ca bunele sale intentii evolueaza spre un interes propriu pasager. Insa filmul nu-si propune sa-l judece, sa-l stigmatizeze, chiar daca perspectiva din care ne este infatisat este cea a Miei, fiindca dincolo de un alt esec, ca multe altele ce i-au marcat viata, relatia dintre cei doi o va maturiza, ii va da impulsul sa mearga mai departe, preferabil cat mai departe de casa.
Imaginile sunt din cele putin vazute prin filmele britanice: cartiere sarace de periferie ce se dezvaluie insalubre in lumina naturala, fara sa lase o clipa senzatia unui platou de filmare, oameni care traiesc in rulote la marginea orasului impreuna cu caii sau cainii, dar si suburbii cu vile cochete, unde se desfasoara vieti ce par in aparenta linistite si fericite.
Ce legatura ar putea fi intre doua lumi atat de diferite? Cum reuseste aparenta fericirii sa se strecoare in plin tragism al vietii si sa-si lase amprenta este un joc format din lumini si umbre, din violenta si speranta intr-un alt viitor ce pare sa deschida doar pentru cei care au puterea sa plece, sa se desprinda, sa-si caute eliberarea si fericirea cat mai departe... Dar oare cand acvariul se sparge, ce se intampla cu pestele care nu a cunoscut niciodata o alta viata? Va deveni o prada? Va invata sa inoate intr-o mare de oportunitati si tentatii, de sanse si primejdii?