joi, 31 ianuarie 2013

Cea mai buna versiune posibila

Life of Pi (2012)

Draga filmule,

Te rog sa ma ierti ca te-am nedreptatit. Am crezut ca, fiind o ecranizare a unei carti pe care acum ceva ani, cand am incercat sa o citesc, nu am putut s-o inghit si am aruncat-o cat colo dupa vreo 70 de pagini, nu ai ce sa-mi oferi si te-am ignorat, in ciuda vorbelor frumoase pe care le-am auzit despre tine. Credeam ca esti o alta aberatie a unei viziuni inspirate de cine stie ce halucinogene, un produs frumos impachetat, menit sa-mi fure privirea din lipsa de substanta sau din confuzia intre prea multe substante, asemenea micului Pi, bulversat intre multele religii in mijlocul carora i-a fost dat sa creasca, cautand permanent sa creada in ceva. Eu nu am vrut sa cred in tine, nu am vrut sa ma ademenesti cu cadrele superbe pe care mi le promiteai in trailer si cu greu, fara prea mari sperante, m-am convins sa-ti acord o sansa, doar ca sa am toate informatiile necesare in momentul decernarii trofeului la care visezi, alaturi de alte 8 filme. 
De obicei, in ecuatia carti - ecranizari, tind sa raman la cea care mi-a produs primul impact daca mi-a placut, de teama ca nu cumva cealalta reprezentare sa-mi strice placerea. De aceea n-am putut sa citesc niciodata Zbor deasupra unui cuib de cuci, de exemplu, stiind ca nu-i voi regasi acolo pe Nicholson si Will Sampson. Iar daca primul contact cu cartea pe care o reprezinti a fost neplacut, de ce l-as mai cauta si pe al doilea?! 
Ma bucur ca pana la urma a invins curiozitatea, nu regret deloc orele petrecute in compania ta si imi dau seama ca mi-ai oferit cea mai buna versiune posibila a unei povesti... Ce se poate intampla intre un baiat de 17 ani, o zebra ranita, o hiena, un orangutan si un tigru intr-o barca de salvare plutind la intamplare pe ocean 227 de zile? Daca misterului copilariei cu capra, varza si lupul adusi in buna stare pe malul celalalt al raului de o barca (nu ma intrebati de ce ar vrea cineva sa treaca un lup peste un rau cu barca, asta n-am inteles niciodata) i-am venit destul de repede de hac, cel al traversarii oceanului va ramane pana la sfarsit un mister, o metafora, o poveste, reala sau fantastica, dupa cum doreste spectatorul. Fiindca magia imaginilor (extrem de bine prelucrate in 3D, vad in sfarsit dupa multa vreme un film in care efectele isi au un rost) este dublata de magia povestii si ceea ce promitea sa fie un lung si lent spectacol vizual se transforma sub ochii din ce in ce mai acaparati si mai putini increduli intr-o poveste sentimentala, suprarealista, emotionanta, violenta, fantastica, plina de umor, o parabola filozofica si religioasa, dar in acelasi timp cu actiune, tensiune, suspans, cu imagini nocturne si subacvatice feerice.
Ai reusit sa atenuezi ceva din spiritul cartii, deranjant si moralizator, nelasandu-l sa-ti scape de sub control decat pe final, cand ai tinut mortis sa ne spui lectia pe care as fi preferat s-o lasi la latitudinea fiecarui spectator, sa nu arati insistent intr-o directie, sa te detasezi putin de mangaierea paterna a autorului pe crestetul cititorului. Poate ca unii vor sa gaseasca in tine o parabola a credintei, altii a formarii si maturizarii, altii a modului in care se schimba relatiile si raporturile de forte in situatii de criza, altii un balans intre ratiune si credinta, o poveste despre supravietuire si imblanzirea naturii salbatice sau doar un basm, o alegorie a drumului prin viata sau cine stie ce... De ce sa-i dezamagesti? de ce sa-i pui sa priveasca spre un pretins Dumnezeu cand pentru unii cea mai buna versiune posibila a lumii lor nu-l include !?
Dincolo de aceasta obiectie, esti frumos, esti bine facut, ai gasit niste maestri care m-au convins ca ceea ce vad este un tigru real, desi nu era, un tanar actor care te duce in spate si poate si-ar fi meritat si el o nominalizare (zic si eu, e destul de greu sa fii singur pe platou si sa nu dai deloc senzatia ca ai fi), ezit daca sa te iau drept favorit sau sa raman la Argo sau Django, oricum mai am niste filme de vazut, insa am senzatia ca anul acesta nu imi va fi deloc la fel de usor ca anul trecut sa iau in brate un film de care sa nu ma pot dezlipi, cum am facut cu The Artist...
Oricum, filmule, iti multumesc si-ti doresc succes!

miercuri, 30 ianuarie 2013

Canta, canta... dar nu ma incanta


Les Misérables (2012) 
Despre romanul lui Hugo nu are sens sa vorbesc, mai ales ca nu el a stat la baza acestui film, ci un muzical din 1985. Adaptari ale unor muzicaluri de succes s-au mai tot facut, ideea nu e noua, insa Les Misérables aduce o inovatie in domeniu: spre deosebire de metoda traditionala, de inregistrare a vocilor in studio si suprapunere apoi peste expresivitatea actorilor, totul s-a inregistrat live, in timpul filmarilor. Spunea intr-un interviu Hugh Jackman, interpretul lui Jean Valjean, ca modul de lucru al regizorului Tom Hooper, oscarizat pentru The King's  Speech, le-a permis actorilor sa intre mai bine in personaj, sa simta muzica in timp ce jucau, sa-si traiasca mai bine emotiile. Pianul care le-a insotit permanent reprezentatia scenica a fost apoi inlocuit la editare cu o intreaga orchestra, dar imi imaginez ca nu a fost deloc usor sa tina pasul cu dorinta actorilor de a incetini sau grabi ritmul, cu inspiratia lor de moment, creata de conjunctura de pe platou, mai ales ca, daca in alte filme muzicale pasajele cantate doar puncteaza cursul povestii, aici muzica este pretutindeni, nimic, nici o replica, nici o exclamatie nu adopta tonul normal al vocii.
Distributia este una de zile mari, formata insa din oameni care sunt pusi intr-o situatie oarecum inedita, aceea de a nu face ceea ce stiu ei mai bine, si anume sa joace imprimand naturalete personajelor, ci folosindu-se de alte resurse, transmitandu-si mesajul cu emotiile pe care le poate genera muzica, altele decat cele exprimate de ei pe ecran. De bine de rau, reusesc sa se achite de misiune, cu exceptia unei Anne Hathaway care explodeaza pe ecran in primele douazeci de minute, acaparandu-l cu totul, transformand interpretii personajelor principale in niste mobile inerte si inexpresive prin comparatie, strigand (pardon, cantand) din toti rarunchii "Dati-mi Oscarul!", luand cu disparitia ei toata stralucirea si punctele de atractie ale filmului. 
Gasesc oarecum exagerata ambitia  regizorala de a transpune cu totul muzica in film, de a nu mai lasa loc de naturalete, de normalitate, creand astfel timpi morti in desfasurarea povestii. E drept ca sunt cateva teme muzicale excelente, repetate excesiv pe parcursul filmului, sa ne intre bine in cap, dar sunt si momente de lalaiala inoportuna, de completare a unor spatii goale ale discursului doar cu o intonatie in crescendo, fiindca nimic nu trebuie lasat natural. Uneori muzica este inutila, da senzatia de umplutura, cred ca v-am mai spus ca am o problema cu hiperbolizarile melodramatice. Mai ales intr-un film ca acesta, despre vinovatie si cainta, despre iubire si iertare, in care singura care se apropie muzical de mesaj (e un fel de-a spune, ca da buzna de-a dreptul in el) ramane, dupa cum am spus, Anne Hathaway. 
Dar cine sunt eu sa contest meritul lui Hugh Jackman de a-si fi luat Globul de Aur, un premiu care de obicei valoreaza in ochii mei mai mult decat cel oferit de industria americana?! Un spectator caruia i s-a parut ca filmul a durat dublu (si a durat ceva!), care considera ca materia oferita (si tematic, si ca distributie) a fost cumva irosita de modul in care s-a gandit reprezentarea ei, care n-a gasit alta justificare a laudelor aduse filmului decat in imagini, in deja laudata interpreta a personajului Fantine (fiindca, ramanand in cadrul constrangerilor aduse de sus-amintitele hiperbolizari, reuseste sa dea pasiune si viata interpretarii) si in cuplul Thénardier (interpretati de Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter, a cata oara din nou in rolul sau traditional, de vrajitoarea cea rea!). In rest, lacrimi multe (ma intreb daca e vreun personaj care n-a plans in filmul asta), dar lacrimi de crocodil...
Hai ca nu e chiar asa de rau cum l-am facut sa para, dar nici chiar asa de bun cum vorbeste lumea!

marți, 29 ianuarie 2013

"Craii" vechi si noi


Mateiu I. Caragiale - Craii de Curtea-Veche 

Lectura "de placere" are intotdeauna o alta savoare si alte resorturi decat cea "din obligatie", asa ca acum, la vreo 20 de ani de la terminarea liceului, m-am hotarat sa recitesc "Craii..." cu un ochi mai matur si deloc incordat, cum e cazul atunci cand esti supus presiunii cerintelor unui comentariu literar. Probabil ca in domeniul criticii nu se mai pot spune multe lucruri noi despre o opera ce s-a bucurat in special dupa '90 de atentia meritata, dar cum ceea ce fac eu aici nu are legatura cu crititca literara, fiind simple impresii de lectura, corelatii si analogii pe care cartea mi le-a trezit in minte, o sa-mi iertati indrazneala de a "da cu condeiul" electronic despre o opera atat de dezbatuta si trecuta prin toate filtrele de interpretare posibile. 
La recitire, am putut sa savurez delicioasele formulari arhaice, intorsaturile plastice de limbaj, dar am avut si o puternica tentatie, careia ii dau curs aici, de a compara acel "atunci" al inceputului de secol XX cu "acum"-ul Bucurestiului de inceput de secol XXI. 
Multe s-au schimbat intr-o suta de ani, multe nu, dar oamenii sunt in esenta la fel. Ca si acum, se deplangeau atunci moravurile usoare ale unei generatii. Crasmele de pe Covaci au fost inlocuite cu baruri, restaurante si discoteci, bordelurile s-au transformat in "sexy club"-uri, "craii" in "cocalari" sau "baieti de bani gata", fiindca nu mai exista o Pena Corcodusa, cu mintile ratacite in urma unei povesti de dragoste cu final tragic, care sa-i numeasca astfel. Putini dintre acestia din urma ar proceda asemenea lui Pasadia, refuzand perspectiva unei cariere politice de teama ca slabiciunile omenesti l-ar pune in pericol, multi ar adopta oportunismul lui Pirgu cel "iscusit in samarslacuri si pezevenglacuri", fiindca slabiciunile umane nu sunt o trasatura a unei epoci, ci a naturii noastre.
"Curtea Veche", ansamblu arhitectonic inceput de Vlad Tepes, reconstituit si reamenajat de-a lungul secolelor pentru a fi imbogatit vizual de Brancoveanu, resedinta a domnitorilor fanarioti, parasita apoi de Alexandru Ipsilanti cand cheltuielile de refacere s-au dovedit mai mari decat cele de amenajare a unei "Curti Noi", pentru a deveni focar al saraciei si mizeriei, era la inceputul secolului XX, suficient de incapatoare "pentru a putea salaslui toata liota si tigania". Traditia s-a pastrat, chiar daca in ultimii ani o mare parte din Centrul Vechi a fost renovata, in ideea de a i se reda o identitate demna de o capitala europeana. Pe ici-pe colo, printre cladirile in ruina, se mai iteste cate o figura tuciurie care nu inspira deloc incredere trecatorului. Poate ca un Pasadia reinviat, judecand cu aceeasi asprime tot ceea ce este romanesc acum ca si atunci, s-ar minuna in fata noilor cladiri ce populeaza stradutele de langa "Curtea-Veche" si nu stiu in ce masura ar aprecia "originalitatea" arhitectonica a unora dintre ele sau ar deplange transformarile suferite, chiar daca mirosurile grele ale mahalalei au fost inlocuite cu cele imbietoare emanate de restaurantele si bistrourile de pe marginea strazii. Si n-ar mai accepta prin preajma un Pirgu, fiindca lumea boema a vremurilor noastre nu pare sa-si mai gaseasca puncte comune cu cea interlopa.
"Cismegiul de atunci, singuratic si lasat in salbaticie" si-a schimbat si el fata si prea putin mai indeamna la meditatie si visare, in mijlocul vacarmului celor ce-l iau cu asalt zi de zi.

Cautarea "varstei de aur" a unui oras, a unui loc, m-a dus cu gandul la filmul "Midnight in Paris": daca acolo protagonistul tanjea dupa Parisul interbelic, cu viata lui sociala si culturala stralucitoare, cei nascuti in el visau la o alta epoca, la Belle Epoque, cea a lui Toulouse-Lautrec, Gauguin si Degas, care, la randul lor, tanjeau dupa secolul Renasterii. Poate ne uitam cu nostalgie la acesti "crai" ale caror vicii si metehne par insignifiante fata de ceea ce inventeaza in materie de placeri mai mult sau mai putin auto-distructive masinaria consumista contemporana. Insa ei, privind cu dispret spre sufletul "spurcat si scarnav al Bucurestilor" isi aminteau de "vremurile bune", cele ale stramosilor si ale lui Cuza. Idealizarea este inevitabila, timpul tinde sa pastreze dintr-un moment al scurgerii sale, acum ca si atunci, ''salasul desfatarilor grave ale duhului" si nu "vulgaritatea consfintita de obiceiul pamantului", asa ca-mi place sa cred ca peste alti 100 de ani un nume ca Becali (din multe puncte de vedere un demn urmas al lui Pirgu) nu va mai spune nimanui nimic, ramanand altele, meritorii... Nu ma indoiesc ca "eroi ai zilei", saltimbanci TV, circari politici, clovni in goana dupa audienta se vor gasi oricand, gata sa-i priveasca dispretuitor pe cei pentru care onestitatea sau cultura mai inseamna ceva si sa le spuna, asemenea lui Pirgu: "Ce-ti faci capul ciulama cu atata citanie, vrei sa ajungi in doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa stii ca el cine l-a mosit pe Mahomet sau cum il chema pe al care a scos intai crucea la Boboteaza e mare scofala? - Nimic; cu astea te usuci. Adevarata stiinta e alta: stiinta vietii de care habar n-ai; aia nu se invata din carti."

luni, 28 ianuarie 2013

Nu sunt inca gata pentru pop?

Alpeis (2011) 

Dupa ce acum cativa ani regizorul Giorgos Lanthimos obtinea o nominalizare la Oscarul pentru film strain cu Kynodontas (Dogtooth), un film ciudat dar savuros, cu un umor grotesc suprarealist, una din cele mai socante aparitii cinematografice din ultimii ani, a incercat din nou reteta cu Alpii, fata de care mi-am creat asteptari mari si abia asteptam sa-l vad. Se pare ca in ochii criticii a tinut, fiind nominalizat la Leul de Aur si luand niste premii pe la alte festivaluri. Pentru mine, ca spectator, a fost o mare dezamagire, desi parea la fel de bizar si incitant ca filmul anterior: o gimnasta cu antrenorul ei, o asistenta medicala si un brancardier formeaza o organizatie ce incearca sa ajute rudele si prietenii celor morti sa suporte mai usor absenta, creandu-le o lume in care cei plecati sunt inca prezenti, intruchipati de unul dintre cei patru membri ai grupului. Pentru asta, este nevoie sa cunoasca cu cat mai mare precizie pasiunile, preferintele, modul de a se comporta ale celor decedati, sa intre "in rol" cat se poate de bine, sa le recompuna existenta cotidiana in sanul familiei sau alaturi de prieteni.
Daca premiza promitea un nou freak show pe cinste in genul Dogtooth, dar in directie contrara, fiindca acolo era vorba despre o evadare dintr-o lume prefabricata, in timp ce aici "victimele" accepta de bunavoie (si chiar si platesc) sa se inconjoare de niste stafii vii ale celor dusi, realizarea lasa mult de dorit: de la imaginile trunchiate, taiate, blurate, procedee pe care le-am gasit absolut gratuite in film, pana la scenele cu pierderi de ritm, succedandu-se intr-o lentoare demna poate de alte subiecte, nesustinuta si nejustificata de poveste in sine, nefacand decat sa-i reduca putina tensiune, totul se ineaca in monotonie si lipsa de sens. Este drept ca scenariul se joaca la un moment dat cu perspectivele, incepi sa te gandesti daca relatiile dintre personajele din cadrul grupului nu sunt si ele doar un rol repetat zi de zi, daca tatal unuia dintre ele este un tata real sau unul "adoptat", ai timp sa respiri, sa reflectezi asupra acceptarii mortii si a alterarii identitatii, dar pe ansamblu filmul nu ofera acea sclipire pe care o asteptam si pe care am vazut-o in filmul precedent. Mistificarea aici nu mai o functie lingvistica, ci una curativa care va degenera in isterie si grotesc, insuficient sustinute.
Regulile jocului sunt foarte clare, foarte rigide, protagonistii nu au voie sa se implice emotional in relatiile cu clientii, asa ca replicile le devin o insiruire monotona de cuvinte golite de continut afectiv, gesturile sunt voit mecanice, dar pana la urma asta este senzatia pe care ti-o lasa intreg filmul: ca si cum ar fi un substitut al unui raposat film bun pe care nu-l poti vedea si trebuie sa te multumesti cu un surogat, cu o creatie banala, liniara, uniforma, ce-si spune replicile fara intonatie si te face sa-ti imaginezi ca ar fi putut fi un film bun, stralucitor; el chiar se straduieste sa-ti demonstreze ca poate fi asta, ca-si poate indeplini cu succes rolul, pana la a-si pierde constiinta de sine si a se substitui filmului dupa care tanjeam. Daca n-are nicio noima ce spun eu pe-aici, zic doar ca e un hint pe care nu vreau sa-l transform in spoiler, ca si titlul postarii, ce poate parea un pic ermetic pentru cei care n-au vazut filmul.
Am remarcat-o din nou pe actrita Aggeliki Papoulia, cea din Dogtooth (era acolo fiica cea mare),  in jurul careia se construiesc toate semnificatiile filmului, dar prestatia ei a fost prea putin pentru a suplini lungile pauze, deloc necesare, senzatia de trenare in care imaginile socante tind sa se dilueze, sa se fragmenteze pana la a nu mai avea impact.
 

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Puzzle-ul unei identitati

Alberto Manguel - Toti oamenii sunt mincinosi 
Voi incepe cu un exercitiu de logica simpla, pornind de la titlul cartii: daca eu afirm ca toti oamenii sunt mincinosi, inseamna ca eu sunt la randul meu mincinos, de unde rezulta ca n-am dreptate, si s-ar putea ca unii dintre ceilalti, sau toti, sa spuna adevarul. Pana la urma, cam asa se intampla cu povestea noastra: fiecare protagonist e un detinator al unor fragmente dintr-o realitate trunchiata, al unei perspective subiective, al unor cioburi de memorie care, daca s-ar pune la un loc, ar reusi poate sa reconstituie, cu toate contrastele, o identitate sparta in atatea bucati cati sunt cei care, intr-un fel sau altul, si-au intersectat drumul cu Alejandro Bevilaqua. Pe undeva, povestea este asemanatoare celei din Dans le caffé de la jeunesse perdue: misterul unei existente tinde sa se adanceasca pe masura ce incercarile de a i se revela secretele sunt mai numeroase, ceva scapand permanent amintirii martorilor. 
La 30 de ani de la misterioasa moarte a scriitorului argentinian emigrat la Madrid, un ziarist porneste o investigatie pentru a afla, de la apropiatii sai, ce fel de om era, ce l-ar fi impins spre o sinucidere, daca nu cumva a fost vorba de un accident sau o crima. Pe masura ce misterul mortii tinde sa se elucideze, cel al vietii devine din ce in ce mai adanc. Din marturiile personajelor care l-au cunoscut pe Bevilaqua (prima fiind cea a lui Manguel insusi, printr-un procedeu similar celui din cartea lui Marías mentionata acum cateva zile, si el scriitor, si el emigrant, prieten si confesor, continuand apoi cu partenera de viata, cu colegul cubanez de celula de la Buenos Aires si cu cea a unui dusman al sau, colaborator al politiei), se desprind portrete contradictorii, detalii disparate, fiindca memoria este intotdeauna fragila, alunecoasa, alterata de trecerea timpului. 
Desi subiectul s-ar putea considera o investigatie detectivistica, nu avem de-a face cu un roman politist, nici cu unul social, chiar daca ne aduce in atentie dictatura din Argentina, regim al minciunii, nici despre exil, despre scriitori si actul creatiei, desi e putin din toate acestea, dar mai ales un joc stilistic,  un exercitiu gnoseologic si literar. Marturiile nu respecta firul cronologic sau istoric, dar tind sa urmeze acelasi tipar, si anume cel al nevoii recuperarii detaliilor existentei pentru a explica moartea: copilaria, adolescenta, perioada inchisorii, emigrarea sunt reperele ce se regasesc in fiecare dintre cele patru evocari ce preced concluzia unui investigator care va trebui sa se recunoasca invins: 
"M-am hotarat sa nu scriu un profil al lui Bevilacqua. Amant, erou, prieten, victima, tradator, autor apocrif, sinucigas si multe altele: sunt cam multe lucruri pentru un singur om. Sunt prea constient de propriile mele limite. Si, deopotriva, simt ca faptul in sine de a renunta la aceasta scriere a infuzat personajului meu o noua viata: Bevilacqua s-a autodeclarat ca fiinta. Odata cu actul demisiei mele, Bevilacqua face un pas inainte, cu o voce, un trup, o prezenta. Eu, cititorul sau, cel care a sperat sa-i fie cronicar, Jean-Luc Terradillos, sunt cel care dispare."
In functie de narator, evenimentele vietii personajului capata nuante si interpretari noi, incat incepem sa ne intrebam la un moment dat: cine sa fi mintit? autorul evocarii sau Bevilacqua insusi, cand a prezentat un episod al vietii sale? Este cazul fugii in Chile pentru a-si urma iubita sau cel al povestii manuscrisului volumului ce avea sa-l consacre. Reactii uneori inexplicable ale personajului capata un sens doar pentru a genera altre intrebari si necunoscute.  Fiindca adevarul este o suma de fictiuni, de senzatii si impresii personale, de situatii in care hazardul isi aduce fata in fata personajele. 
Fara sa fie capodopera spre care e indreptatit sa aspire Manguel, care si-a format pana in umbra maestrului Borges, fara sa aduca ceva original ca subiect (s-au tot scris biografii romantate fictive), apropriindu-si eroul intr-o anumita perspectiva pana la a ne face sa riscam sa-l confundam cu Bartleby-ul lui Melville (nu-l cunosc pe cel al lui Vila-Matas, despre care un personaj insinueaza ca ar fi fost inspirat de Bevilacqua), avem de-a face cu o carte cu ritm, tensiune, care ne face sa reflectam asupra adevarului si fictiunii, identitatii si alteritatii.
Si daca intr-o alta carte de Manguel, despre care am vorbit aici ma plangeam de calitatea traducerii, acum ma bucur ca aparitia acestei carti la editura "Baroque Books & Arts" (de care n-am auzit pana acum, nu stiu cat de veche e dar eu ii urez - mai bine mai tarziu decat niciodata - bun-venit in peisajul editorial, viata lunga si multe carti frumoase!) a rezolvat si aceasta problema.

joi, 24 ianuarie 2013

De-a "Hotii si vardistii"

Gangster Squad (2012)


Nu cred ca numele jocului mai spune prea multe generatiilor mai tinere, ca de altfel mai toate jocurile practicate de cei care nu s-au nascut cu calculatorul pe birou, fiindca pe vremea aceea calculatorul abia trecuse de la stadiul de masinarie uriasa, cat toata casa, la cel de dispozitiv greoi, de Windows nu se auzise inca si o memorie de RAM mai mare de 16 kB era inca un vis... Ca sa nu mai spun ca traiam in Romania, dincolo de zidul unde aveau loc toate aceste minunatii.
La un search simplu, rezultatele cu "Hotii si vardistii" duc la niste joculete de calculator simplute si tampitele. La un search prin memoria personala, gasesc ca era un fel de "v-ati ascunselea" combinat cu "prinselea", in care se formau doua echipe, hotii se ascundeau si vardistii trebuia sa-i gaseasca si sa-i prinda. Cam asa e filmul asta, numai ca hotul (gangsterul interpretat de Sean Penn) nu se ascunde deloc, dimpotriva, actiunile sale sunt cat se poate de fatise si de sfidatoare la adresa politiei din Los Angeles, care in mare parte se afla la mana lui, fiind mai degraba un joc de genul "eu sunt aici, ai curaj sa ma prinzi?". Povestea (inspirata din realitate) spune ca in anii '40, pentru a pune capat imperiului construit de Mickey Cohen, s-a instituit o brigada anti-mafie mai putin oficiala, luptand impotriva gangsterilor cu propriile lor arme. Era un fel de razboi de guerilla, in care se incerca subrezirea puterii mafiote lovind in punctele sale de interes: cazinouri, bordeluri, agentii de pariuri, cluburi. 
Acest moment incearca sa-l surprinda filmul, numai ca modul in care o face este dezamagitor: mai intai, avem o pleiada de actori sub-utilizati. Cand ai in distributie pe Brolin, Gosling, Penn, Nolte si nici unul nu te impresioneaza, as zice ca nu-i de la ei, ci de la cei care i-au pus sa actioneze intr-un anumit fel. Daca tot vorbesc de impresionat da, Emma Stone e o aparitie sclipitoare in rochia ei cea rosie, dar... atat.  Apoi avem un scenariu care nu se hotaraste daca vrea sa fie serios sau comic. O abordare mai parodica, mai ironica, ar fi salvat poate mult din calitatea filmului, dar cand sa dai sa razi, trebuie sa redevii iar serios, ca trecem intr-un registru sobru, da? Ne punem costumele, ne aranjam la patru ace si ne pregatim sa facem pe justitiarii. 
Daca regizorul Ruben Fleischer si scenaristii cu care a facut echipa si in Zombieland ar fi abordat vanatoarea de gangsteri asemenea celei de zombies, filmul ar fi avut de castigat. La fel, presupunand ca dorea sa marseze pe latura serioasa si sociala a povestii, daca ar fi creat momente cu adevarat dramatice, tensionate. Dar filmul nu te face sa-ti pese prea mult de eroii sai. Nici the bad guy nu este suficient de badass cat sa ne convinga, nici the good guys suficient de smart cat sa ne devina cu adevarat simpatici. S-o fi mizat poate pe faptul ca ne sunt oricum simpatici din alte filme... 
Nu este nici un film noir, nici unul parodic, ci doar un film de actiune de mana a doua, fiindca alea de prima mana au bunul-simt de a te tine cu sufletul la gura mare parte din timp. Personajele nu-s conturate mai deloc, scenariul te plictiseste destul de des si mult, suficient cat sa-i auzi pe cei de alaturi chicotind mai tot timpul in sala (lucru pe care, cred eu, nici un film, oricat de prost, nu-l justifica, ori stai si induri, ori te ridici si pleci), nici vizual nu se intampla nimic spectaculos, aceeasi rutina a efectelor filmelor de actiune, ceva explozii, multe impuscaturi, niste pumni, scene fortate (gimme a break cu femeia care se taraste sa nasca in cada in timp ce casa ii este asaltata de gangsteri ciuruind-o pe afara dar nimeni nu intra sa-i dea lovitura finala sau cu individul care se duce sa-l bata pe gangsterul sef cu mainile goale si primeste un glont), deci n-aveti nimic de pierdut daca nu-l vedeti, mai ales ca-s multe alte delicatese cinematografice zilele astea.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Pentru mine, un ceai in loc de cafea!


Luciano de Crescenzo - Il caffè sospeso
  
Daca ar fi sa numesc repede trei scriitori italieni contemporani preferati, acestia ar fi Calvino, Eco si De Crescenzo. Pe primii doi ii cunoaste toata lumea, cel de-al treilea, in schimb, am regretat mereu ca nu s-a invrednicit nicio editura autohtona sa-l traduca, desi recunosc ca ar fi o intreprindere destul de dificila, date fiind jocurile de cuvinte intraductibile, expresiile ce tin de obiceiurile locale, frazele presarate cu cuvinte in dialectul napolitan, referintele la realitati sociale ale Italiei, la care un strain mai putin familiarizat ar putea sa nu rezoneze.
Scriitor, regizor, actor, De Crescenzo are darul de a se misca la fel de usor printre subiectele mondene, sociale sau politice si printre conceptele filozofice abstracte, fiind un pasionat cunoscator al filozofiei presocratice si socratice, in care-si au radacinile cateva din cartile sale, facand-o foarte accesibila, amuzanta chiar, publicului mai putin dispus sa se aplece cu seriozitate si rabdare asupra sferelor inalte ale spiritului. Atat de accesibila incat intelectualii scortosi l-ar dispretui, fiindca in loc sa vorbeasca in "limbajul de specialitate" al elitei isi permite sa glumeasca despre subiecte serioase, sa faca exercitii de imaginatie, sa-i arate cititorului filozofia chiar si in locurile unde nu te-ai fi gandit ca are aplicatie. 
Volumul de fata are un titlu greu de tradus, poate ca i-as spune "O cafea in dar", dar as pierde mult din semnificatia initiala. Il caffè sospeso isi are radacinile intr-un vechi obicei practicat la Napoli, in perioada de dupa razboi, cand cei mai instariti, intrand intr-un bar sa-si bea cafeaua, cumparau in loc de una, doua, cea de-a doua ramanand "in suspensie", in asteptarea unui viitor client, ce nu-si putea permite sa o plateasca singur, care  intra si intreba la bar daca este vreun "sospeso". Era un gest de generozitate, un cadou, dar si bucuria de a impartasi cu ceilalti ceea ce De Crescenzo considera a fi cea mai buna cafea din Italia, cafeaua napolitana (n-am incercat-o, nu beau cafea).  El spera ca eseurile / pastilele reunite in volum sa fie pentru cititori asemenea unor inghitituri de cafea, sa provoace bucurie, amuzament, dar si sa stimuleze creierul, sa incite la reflectie asupra unor subiecte mai mult sau mai putin serioase. 
Subiectele abordate in carte (daca ar fi sa ma gandesc la ceva apropiat ca stil compara-o cu "Pliculetele Minervei" lui Eco, texte micute cu diverse teme) merg de la formele pe care le poate lua anti-consumismul pana la Indoiala ridicata de Socrate la rangul de virtute suprema, de la situatii ipotetice in care s-ar putea trezi acelasi Socrate sau Pitagora daca ar face un salt in timp in lumea noastra, confruntandu-se cu fast-food-ul, frigiderul, pana la fenomenul reprezentant in Italia de "Big Brother" (care din fericire nu a avut prea mare priza la noi), la ipotetice intalniri in Paradis, cu parintii proprii sau cu personalitati ale vietii mondene ori literare, de la trecerea in revista a unor meserii disparute, la anecdote, de la conceptul de "democratie" explicat unui martian pana la Italia celor ce privesc la televizor in comparatie cu Italia celor care citesc ziare, de la prima manifestare a terorismului in Antichitatea greaca pana la comparatia intre dependenta de Internet cu cea de bordel de care, fiind acuzat, un filozof grec, Aristip s-ar fi disculpat spunand: "Nu este de condamnat sa intri (...), ci sa nu mai poti sa iesi".
Poate cei care detin cunostinte mai avansate de filozofie ar stramba din nas cu dispret la aceasta "vulgarizare" a subiectelor, dar pentru noi, astilalti, este un mod de a ni-i aduce mai aproape si a ni-i face mai simpatici pe acei barbosi bisexuali si pedofili cu mina grava si serioasa, asa cum ne-au ramas in constiinta din sculpturile epocii.
De Crescenzo are talentul de a extrage din filozofie anecdoticul, exemplul, metode mult mai prietenoase de a retine cate ceva despre un mod de gandire, o doctrina, o idee... Imbinate cu ironie si umor, reusesc sa atraga si sa convinga publicul, sa-i deschida poate o poarta si spre alte carti, mai serioase.
Mai vreau doar sa amintesc ca "Il caffè sospeso" mi-a oferit un dar, un cuvant pe care l-am adoptat si il voi pastra, "libridinos", referindu-se la acele persoane care incetinesc in fata librariilor (in italiana, unde "librarie" si "carte" au radacina comuna, suna mai cuprinzator decat in romana), se uita cu pofta in vitrine, intra si se precipita spre rafturi pipaind, rasfoind, mirosind cartile... Mi-e drag cuvantul tocmai pentru ca pe undeva ma defineste :)

marți, 22 ianuarie 2013

Cum se scrie un scenariu de film

Seven Psychopaths (2012)

In literatura, auto-referentialitatea are deja ceva vechime, in cinematografie este putin mai recenta.  Imi vine in minte drept exemplu de film unde nivelul meta- este dus atat de departe Rubber, cu care filmul de fata are ceva asemanari. 
Marty (Colin Farrell), un scenarist alcoolic in criza de idei, isi propune sa scrie un scenariu despre psihopati. Ambitia lui este sa incerce sa vorbeasca despre violenta fara violenta, sa iasa din cliseele genului si sa transmita mesaje pozitive. Prietenul sau Billy (Sam Rockwell) incearca sa-l ajute in gasirea inspiratiei, numai ca pasnicul scenarist se va trezi implicat in rafuiala pe care mafiotul Charlie (Woody Harrelson) o are cu Billy si cu Hans (Christopher Walken), care i-au furat cainele. Scrierea scenariului devine astfel scenariul propriu-zis, transformandu-se intr-o lupta pentru supravietuire, condimentata cu multe povesti si scene gratuite. Daca accepti premisa din Rubber, pe care il mentionam anterior, si anume "no reason", filmul este chiar placut: o distributie foarte buna, care-i contine pe doi dintre actorii mei preferati, Walken si Rockwell, replici inteligente, situatii amuzante pe alocuri, mergand spre genul de comedie neagra in care exceleaza Tarantino, unde moartea ori proximitatea ei nu este niciodata luata prea in tragic sau prea in serios. Pe de alta parte, inteleg si obiectiile celor care spun ca cinematografia trebuie sa spuna o poveste, nu sa faca teoria scenariului si sa ti-o puna sub ochi la fiecare scena, fragmentand povestea si lasand-o fara tensiune, ritm, suspans, ingrediente de baza ale comediei negre.
Pana la urma, mie mi-a placut ideea de a lasa sapte psihopati in libertate sa-si construiasca propriul scenariu, sa se joace cu diferite variante si posibilitati, sa-si exploreze diversele fatete, de la naivitate si devotament pana la (auto)ironie, de la pacifism la violenta feroce, de la depresie si nesiguranta de sine pana la sacrificiul pentru un prieten. Le-a dat actorilor posibilitatea sa se joace mai mult si mai variat cu personajul, sa-si asume diverse identitati, sa isi construiasca un erou mult mai uman, mai nuantat in slabiciunile si punctele sale forte decat un scenariu rigid, clasic, ce urmeaza un fir epic coerent si consecvent cu sine insusi. Este drept ca trailerul nu lasa sa se vada complexitatea abordarii, subliniind mai mult cateva scene comice, asa ca filmul m-a surprins destul de placut prin incercarea sa de a se detasa de productiile de gen. Nu asta era si ideea scenaristului nostru din film? O abordare diferita a genului, pe care filmul real, cel pe care l-am vazut noi, rezultatul vointei personajelor psihopate, reuseste sa o surprinda foarte bine. 
Pana la urma, diferenta principala dintre un dram de nebunie (nu ma refer in mod special la psihopati) si normalitate este un pic de indrazneala combinata cu imaginatie, directie in care s-a indreptat Seven Psychopats
Ma intreb, fara prea mare ingrijorare, daca empatizez mai bine cu psihopatii din film, asa cum sunt prezentati ei, cu slabiciunile si cruzimea lor, decat cu majoritatea oamenilor normali si plictisitori din viata reala se cheama ca am sanse sa devin psihopat?! Daca da, astept pe cineva sa-i dau o idee de scenariu... sau nu, asta s-a luat deja! Mai bine adopt ideea nefolosita a lui Billy, cea cu "Sapte lesbiene", fiecare cu cate un handicap, doua sunt negrese, trec prin diverse incercari... asta ar fi genul de scenariu de Oscar :)!

duminică, 20 ianuarie 2013

Being Javier Marías



Javier Marías - Fata intunecata a timpului 

Teza de la care porneste Marías in cartea de fata si concluzia ei ar fi ca: "imi amintesc de ceea ce am spus demult, vorbind despre naratorul si autorul care au aici acelasi nume: nu stiu daca e unul sau sunt doi, cel putin cat scriu. Acum stiu ca dintre acestia doi unul trebuie sa fie fictiv." Pentru exemplificare, Marías reconstituie viata unei carti pe care a scris-o din momentul in care a aparut, interpretarile si cheile de lectura generate de aceasta in randul celor ce s-au recunoscut drept personaje. Nu am citit din pacate "Romanul Oxfordului" (l-am descoperit pe Marías prin Maine in batalie sa te gandesti la mine, mi-a lasat o impresie puternica si m-am repezit cu lacomie si incredere sa cumpar aceasta carte), receptat drept o oglinda a catedrei de spaniola din cadrul prestigioasei Universitati, unde autorul a petrecut 2 ani, dar volumul de fata, catalogat de autorul sau drept "un fals roman", are ca punct de pornire reactiile pe care le-a generat publicarea acestuia. Pentru a avea imaginea completa a efectelor timpului si a fetei sale intunecate ar fi fost mult mai indicat sa incep cu volumul care l-a generat, dar n-am rezistat tentatiei...
Este o carte auto-reflexiva, textualista, care se scrie urmand fluxul amintirii si senzatiilor generate de receptarea cartii ce a generat-o, a carei veridicitate este sporita de adaugarea de  fotografii, articole din ziare, carti postale, harti, documente si marturii amintite in cuprinsul sau. Acum ma intreb si eu, asemenea lui Marías in carte: cine o fi vorbit aici? Naratorul, autorul sau cartea in sine, in timp ce se scria, folosind mana care scrie ca pe un instrument al dicteului automat?
Caci intentia autorului este cu mult depasita de rezultat: nu este doar un roman al Romanului Oxfordului, ci devine o colectie de amintiri, evocari, memorii, reflectii asupra procesului de scriere a unei carti, literatura si metaliteratura deopotriva, totul intr-un stil rafinat, erudit. Nu este o carte pentru cei care simt nevoia de literatura in sensul clasic al cuvantului, cu introducere, intriga, punct culminant, deznodamant, ci pentru cei a caror placere de a citi transcende formele si tiparele traditionale, sunt dispusi sa se lase purtati si vrajiti de mai multe istorii, cu sau fara legatura, ilustrand sau nu o idee, cu divagatii reale sau fictive, in care nu stii niciodata ce este real si ce este inchipuirea unei minti, fie ca vorbim de mintea naratorului sau autorului, de la portrete ale unor personaje cunoscute in timpul sederii lui Marías (intrebarea persista: cunoscute de Marías autorul sau naratorul?) la Oxford timp de 2 ani, precum portarul Universitatii, familia de librari ce si-au recunoscut portretul in Romanul Oxfordului, la prieteni si pretendenti la rolul de personaj intr-o viitoare carte, de la familia sa, mama, tatal, fratele pe care nu l-a cunoscut niciodata, mai mare in realitate dar fixat in timp la varsta de trei ani, de la viata unor scriitori precum Wilfrid Ewart, cu destinul sau ciudat si nefericit, sau John Gawsworth, de la portretul deloc placut facut propriului editor, comparat cu cel al lui Melville, pana la intamplari si confuzii amuzante ori jenante intre autorul "Romanului Oxfordului"  si personajul cartii, caruia autorul ii atribuie o amanta fictiva din cadrul catedrei, pe care colegii o identifica intr-o persoana despre care Marías nu va avea niciodata curajul sa ceara detalii, ori la studentele care-l intreaba pe autorul celibatar si fara copii despre nevasta si copiii personajului Marías. 
Insa nu aceste relatari, din care am mentionat o mica parte, sunt esenta si substanta cartii. Poate ca imi scapa ceva , un "ceva" greu de definit in cuvinte, pe care il simti in fata literaturii mari, dense in idei, cu ingeniozitate, cu paradoxuri si intorsaturi de situatie (situatia fiind aici reprezentata de viata insasi, in curgerea timpului sau), acel ceva pe care trebuie sa il citesti ca sa il simti. Daca as spune ca este o carte despre trecerea timpului, despre viata operei si a personajelor, despre durabilitatea operei in fata autorului sau a personajului in fata persoanei care l-a inspirat, despre "being Javier Marías" (ca sa parafrazez titlul unui film) n-as gresi prea mult, dar as risca spunand astfel, cu cuvintele mele, sa creez o impresie falsa, sa ingrop interesul pe care orice pasionat de literatura ar trebui sa-l aiba pentru aceasta carte. Asa ca-i dau cuvantul lui Marías, va spune el mult mai bine ce are de spus!

vineri, 18 ianuarie 2013

Razbunarea omului negru



Django Unchained (2012)

 Intotdeauna m-am intrebat la cantecelul acela pentru copii cu "Ora 9 a sosit, omul negru n-a venit" ce se intampla cand omul negru chiar vine. Raspunsul il gasim in filmul de fata si, evident, dupa cum anticipam, nu se poate o dezlantuire (cuvant mai cuprinzator in romana decat in engleza, unde are strict sensul de "rupere a lanturilor") fara o baie sanatoasa si reconfortanta de sange.
La Ford, il aveam pe John Wayne, la Sergio Leone pe Clint Eastwood, la Corbucci, regizorul caruia i se aduce un omagiu cu acest film, pe Franco Nero, aparitie episodica si in filmul de fata. Tarantino il are pe Jamie Foxx, dar mai ales il are pe Christoph Waltz, excelentul actor austriac pe care ni l-a facut cunoscut cu Inglorious Basterds. Si mai are talent, idei, un scenariu cu replici sclipitoare (Tarantino scenaristul nu este cu nimic mai prejos decat regizorul), o nesecata dragoste fata de spaghetti western, gen la resursele caruia nu ezita sa faca apel de cate ori are ocazia.
Dar nu are rost sa va povestesc despre regizor, presupun ca va este deja cunoscut, cu tot ce tine de ironia lui si de umorul negru, de preocuparea pentru detalii, de prezentele sale episodice in filmele regizate (nici aici nu scapa ocazia de a-si distruge personajul dupa vreo 3 minute de la aparitia in cadru, intr-un mod cat mai messy cu putinta). De fapt, problema cu Tarantino - si nu este valabil doar pentru filmul de fata - e ca nu prea stii niciodata cand isi ia in serios eroii filmului si cand face misto de ei, sau daca dincolo de acel aparent "misto" nu se ascunde vreo referinta culturala obscura, cum este cazul unui Django calarind mandru si impaunat, imbracat intr-o livrea de paj din secolul XVIII, scena despre care am aflat ulterior ca ar fi o referinta la tabloul Blueboy al lui Thomas Gainsborough, sau cel al negresei numite Broomhilde.
Exista un nivel de empatie (nu stiu in ce masura este dat de scenariu, de actorii alesi, de regizor insusi) pe care rar il intalnesti in alte filme, osciland intre dorinta de a-l vedea pe the bad guy ucis si aceea de fi salvat, fiindca chiar si personajele negative au spontaneitate, stari de deruta si confuzie ce-i fac simpatici, reusesti sa-i privesti cu duiosie, cum este cazul membrilor Ku Klux Klan, scena total gratuita in economia filmului, dar amuzanta si cu farmecul ei.
Amintind mai devreme de Inglorious Basterds, mi-am dat seama ca intre cele doua filme exista mai multe puncte comune decat la prima vedere: Waltz schimba acum tabara, din cea a "opresorilor" in cea a "oprimatilor" si doritorilor de dreptate, dar este pus cumva intr-o situatie similara, aceea a jocului dublu, a apropierii de adversar cu alte intentii decat cele declarate, a strategiilor elaborate care - cum altfel? - trebuie sa esueze pentru a se ajunge la macelul promis.
Desi este un film plasat in sudul Americii, cu putin timp inainte de Razboiul Civil, avand ca fundal de desfasurare o lume in care proprietarii de sclavi au drept de viata si de moarte asupra "proprietatii" lor, este de apreciat faptul ca niciodata nu ni se scot la inaintare clisee ieftine, de genul "toti negrii sunt buni, albii care-i persecuta sunt rai", dimpotriva, rasismul negrilor impotriva celorlalti negri (intrupat de personajul lui Samuel Jackson) este uneori mai feroce, mai plin de ura decat cel al albilor. Nu avem nici teze, sustinute pompos sau eroic, fiindca cinematografia are alte mijloace decat literatura, lucru de care Tarantino este foarte constient, si nu trebuie sa ne povesteasca nimeni cat de asupriti sunt sclavii, ci sa ne arate, prin ochiul precis si necrutator al camerei, fiecare cicatrice, fiecare urma de bici, fiecare corp insangerat privit de albi cu aceeasi nepasare cu care s-ar uita la paharul din fata. "Omul cu discursurile" este aici Dr. Schultz (Waltz), dar replicile sale sunt de o cu totul alta natura, au o logica si un haz ce exclud orice urma de riposta, dar si de cliseu. Este perfect normal, intr-o America rasista, ca termenul "nigger", care se pare ca a starnit controverse sa apara de 100 de ori, cum ar fi dorit domnul Spike Lee, care a protestat vehement, sa se adreseze stapanii sclavilor? Cu "stimate domnule afro-american"? De aceea Tarantino este un regizor bun si Spike Lee nu, fiindca naturaletea registrului adoptat nu se loveste de principiul mult prea uzat si sacaitor al "corectitudinii politice".
Mergeti si vedeti-l la cinema, fiindca un ecran mic ar putea sa lase sa va scape ceva din complexitatea tabloului pe care-l propune fiecare scena, de la protagonistii care monopolizeaza cadrul pana la figurantii care nu-s cu nimic mai prejos, fiecare chip exprimand uluirea, oroarea, satisfactia pe care un martor implicat le-ar putea avea in fata imaginilor ce i se desfasoara inaintea ochilor.

joi, 17 ianuarie 2013

File tragice din cronica unui sat spaniol

Julián Ríos - Cortegiul umbrelor (Povestiri din Tamoga)

Nu stiu cum se face, dar autorii care imi trezesc revelatii literare in ultima vreme sunt cam toti spanioli. Sa-i caut eu mai mult sau mai putin constient in virtutea unor experiente anterioare placute legate de literatura spaniola? Asta-vara a fost Marías (la care voi reveni in curand), cu Maine in batalie sa te gandesti la mine, acum acest Ríos mi-a iesit in cale de niciunde (scuzati-mi ignoranta, stiu ca are deja niste carti publicate, dar e prima data cand imi intersectez interesul literar cu opera lui) si m-a purtat cu el in Tamoga, satucul galician imaginar in care pluteste un miros de moarte si descompunere, un miros ranced, batranesc si decrepit ce ascunde pacatele si secretele unei tinereti demult apuse. 
Este un loc amar, sumbru, unde strainii si cei plecati de multi ani vin sa moara iar localnicii se inconjoara de umbrele trecutului, un loc in care crimele au ca mobil razbunarea, pasiunea, placerea, sau distractia, ramanand uneori un secret ce se dezvaluie abia dupa zeci de ani. Tamoga este satul ce apare in vise premonitorii, "un sat trist intre mare si gura de varsare a unui rau". Dar mai presus de asta, este o stare de spirit, o tristete profunda, o antecamera a mortii, a esecului si pierderii de sine. 
Destinul manuscrisului acestei carti (alcatuita din 9 povestiri dintre care 2 au continuitate, celelalte fiind legate insa prin fire mult mai puternice decat simpla plasare in acelasi loc) a fost pana la un punct comun cu cel al unora dintre personajele cartii. Scris intre 1966 si 1968, ramas timp de 40 de ani intr-un sertar, traindu-si viata in intuneric si in umbra (asemenea unora din personajele sale precum dona Sacramento sau Elías Rocha, bantuiti de propriii demoni), initial de teama cenzurii apoi din uitare, Cortegiul umbrelor se ridica in cele din urma deasupra sortii celor amintiti prin faptul ca-si va urmari autorul suficient de insistent pentru a vedea in cele din urma lumina tiparului. Si, dupa ani si ani, "nu mi-a lasat alta optiune decat sa fiu cititorul sau. N-am avut, asadar, nimic de adaugat, nici de taiat. Si sunt bucuros ca n-a devenit o confruntare intre umbre, intre textul initial si adaugiri sau modificari inoportune, intre autorul care am fost si cel care sunt azi."
Dupa cum marturiseste medicul legist al satului inca din prima povestire, "daca e greu de trait aici, satul asta, Tamoga, este in schimb mai bun ca oricare altul pentru a muri". Povesti de iubire si de razboi, de ura si razbunare se inlantuie si curg inexorabil spre acelasi final. Singura in care protagonistul nu moare, cea scrisa la persoana a doua, relateaza si ea o experienta apropiata de pragul mortii, a intalnirii cu umbrele. Fiindca "umbra" este motivul principal al cartii, in toate formele sale: umbre dragi care alina sau umbre razbunatoare care bantuie eroii, totul este intunecat, negru, chiar si umorul, acolo unde isi face loc timid. 
Relatand momente din viata comunitatii, Ríos o face adoptand nota realismului magic, recurgand la memoria colectiva a satului, pentru a crea un puzzle uneori cu final neasteptat, alteori previzibil, dar intotdeauna pe un drum sinuos, cu intorsaturi si salturi in timp, creand portrete desprinse parca din fotografiile ingalbenite ale altor epoci. Fiecare dintre protagonisti poarta pe constiinta unul sau mai multe pacate, patima jocurilor de noroc(laitmotiv ce revine in cateva dintre povestiri) fiind cel mai mic dintre ele. Toate sunt insa generate de pasiuni profunde, de temperamente in care jumatatile de masura nu au ce cauta, dispuse sa mearga pana la gestul suprem pentru a-si satisface orgoliul, pasiunea, setea de razbunare sau instinctele. Contrastul dintre relatarea de multe ori seaca, lipsita de empatie si compasiune si violenta celor povestite este trasatura caracteristica a tonului sumbru, rece, straniu, ce reda perfect iluzia unei lumi lipsite de speranta, in care victimele se mai pot agata numai de umbrele protectoare si generatoare de siguranta ale trecutului, in timp ce corul funebru al memoriei satului le indruma pasii spre eternul sfarsit.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Din nou despre iarna, partii, Poiana Brasov si... parcari



Pentru ca postul cu vacanta de iarna s-a bucurat de ceva succes (desi n-as sti sa spun daca multele vizualizari nu sunt rodul cautarii unor elevi care si-au adus aminte acum, la sfarsitul vacantei, ca le-a dat profa de romana ca tema o compunere cu acest titlu), continui seria de poze si impresii de pe partie cu o noua tura, tot de prin Poiana Brasov.

Cele doua fotografii de mai sus sunt insa din Busteni, pe unde am poposit in trecere, ca sa salut cu 2-3 coborari partia Kalinderu, destul de mica si aglomerata, chiar daca era vineri si n-ar fi trebuit sa fie inca invadata de multimea dornica de schiat, de dat cu sania sau doar de luat o gura de aer curat ori de fum de gratar sau de bere. Ninsese frumos, linistit si zapada era numai buna, cel putin pentru placa, schiorii se plangeau ca e putin cam afanata. Vinul fiert, din pacate, nu era la fel de bun, o posirca indulcita ce si-a lasat retrogustul acru de otet pe papilele dezamagite...  Dar peisajul in mijlocul caruia l-am savurat a facut toti banii!

Pentru amatorii de schi si snowboard, Poiana Brasov ramane cel mai bun loc, data fiind diversitatea si lungimea partiilor, posibilitatea de trecere de pe una pe alta, ceea ce face ca peisajul sa se schimbe la fiecare coborare. De aceeasi parere sunt si vecinii de peste Prut, Nistru sau Tisa care, in ciuda apropierii de alte statiuni montane (Cavnic, Vatra Dornei, etc.) continua sa umple an de an Poiana... Acum nu stiu in ce masura vin pentru peisaj, pentru munte propriu-zis sau pentru fitzele din cluburi si baruri, ori poate fiindca a devenit deja o traditie, o obisnuinta, o comoditate, dar Craciunul pe rit vechi in Poiana pare sa fi devenit un ritual pentru ei.  Insa cand esti pe varful muntelui, numai tu cu vantul suierand si zapada scartaind sub placa sau schiuri, aglomeratia ramane departe, ca si nesimtirea parcagiilor ce pretind ca nu mai au bilete pe trei ore pentru a te forta sa scoti din buzunar tariful pe o zi intreaga, desi e datoria lor, nu a clientului, sa-si asigure patratelele de hartie  necesare... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca tariful respectiv era solicitat pentru un loc neamenajat, pentru o parcare inexistenta, pe marginea drumului, de parca ar fi vina turistului ca nu a venit pe jos sau pe schiuri din Brasov, eventual de la Bucuresti si a umplut mult prea putinele locuri de care dispun parcarile oficiale. Dar cum spuneam, nemultumirile raman undeva jos, acolo, in alta lume, ca si numitul vin fiert, care am sperat sa fie ceva mai bun decat la Busteni dar nu, nu era cazul... Ce-mi trebuie insa "incalzitor" cand "Licuriciul" meu ma poarta prin zapada incalzindu-ma mai bine ca orice?!

Asa ca am evadat fara regrete spre ceturile si betia inaltimii... 


de unde orice altceva in afara maretiei naturii pare atat de mic si insignifiant.

Acolo, sus, brazii pareau acoperiti cu zahar pudra si cladirile cu dantelarii migaloase, pe care numai omatul le poate crea:

Zapada din tunuri se ridica intr-o pulbere fina, devenind una cu norii:


Mai departe de crengile incovoiate de alb ale brazilor...
o lume intreaga asteapta sa fie cucerita, explorata, descoperita.

Si cine spunea ca la mare vezi cele mai frumoase asfintituri? Soarele indreptandu-se spre culcare dincolo de crestele Pietrei Craiului ofera un spectacol la fel de minunat.


Am avut parte si de ninsoare si de soare, si de nori grei si intunecati dar si de ceata, de senzatia ca esti desprins de pe planeta si singurul reper ramas in Univers este un palc de brazi ce se distinge in fata... alb incarcat de greutate, alb scanteind sub razele soarelui, alb intunecat de amenintarea unei vijelii ce a ramas suspendata, ascultandu-mi dorinta de a ma bucura de cele cateva zile pe partie. Alb, alb, atata alb ca m-a incarcat pozitiv, mi-a redat pofta de viata ce are nevoie din cand in cand de cate un imbold... si pofta de lucru?!... eh, sa nu exageram, nici chiar asa, un rau necesar ramane un rau necesar!



Si, sa nu uit, ciorba cu tarhon si slana de la cabana Postavaru merita coborarea pe Lupului (desi am inteles ca si Drumul Rosu tot pe-acolo ar trece, dar aia este o partie atat de aglomerata - crede lumea ca ar fi cea mai usoara din cele care coboara din varf - incat trebuie sa fii mai experimentat ca sa poti ocoli toate movilele umane prabusite pe o poteca unde pe alocuri latimea nu depaseste 3 metri decat sa cobori pe cea mai inclinata panta din Poiana)! Drumul Rosu nu, multumesc, celelalte partii oricand, si acum as pleca din nou, desi inca ma resimt de la cazaturile pe plat (asta fiindca portiunile mai plate sunt locul unde incearca omul figuri noi :P). Munte, asteapta-ma cuminte si plin de zapada, cum ai fost zilele astea, ca mai vin, senzatia de a fi singur pe partie in timpul saptamanii este nepretuita, abia astept s-o incerc din nou!

marți, 15 ianuarie 2013

Satan Rushdy

Salman Rushdie - Joseph Anton. Memorii 

De 23 de ani, un scriitor traieste fiecare zi cu amenintarea mortii deasupra capului, pentru "vina" de a fi scris o carte considerata de ayatollahul Khomeini ca fiind "impotriva Islamului, Profetului si Coranului". Cei mai sceptici si filoarabi ar spune ca este vorba doar de o strategie de marketing si un risc real nu a existat niciodata, ca scriitorul in cauza a vrut doar sa provoace, sa atraga atentia asupra lui, sa capete o mai mare vizibilitate... Nu stiu daca era nevoie de asa ceva, cu atat mai mult cu cat el insusi cunostea intoleranta si bigotismul din lumea musulmana si, in plus, nu a scazut deloc stacheta ridicata cu Copiii din miez de noapte, dimpotriva, cele doua carti ce au urmat Versetelor... mult blamate sunt printre cele mai bune ale sale. De ce ar fi fost nevoie de o astfel de publicitate? 
In ciuda amenintarilor si a tensiunii, scriitorul a continuat sa-si bucure cititorii cu alte si alte carti si nu s-a sfiit sa apara in lume, sa-si continue viata intr-o normalitate fragila, invadata in fiecare moment de agentii ce-l pazeau. "Joseph Anton", pseudonimul adoptat in relatiile cu serviciile secrete ce-i asigurau protectia, face trimitere la doi dintre scriitorii sai preferati, Conrad si Cehov. In cartea tradusa recent la Polirom, Rushdie se hotaraste sa vorbeasca despre cei 9 ani care au urmat proclamarii fatwei, ani in care el si familia au trait permanent sub paza, cand a avut parte si de prieteni falsi, ce-si exprimau in fata incurajarea pentru a lua apoi cuvantul la mitinguri de condamnare a cartii si a autorului, dar si de sustinere, de dovezi de solidaritate si curaj din partea unor necunoscuti si de prieteni adevarati. Si-a gasit sprijinul in toate aceste manifestari de simpatie, dar si in modele ca Nelson Mandela, a carui suferinta reala il face sa se rusineze de propriile ganduri, sau in suportul aratat fatis de lideri politici precum Havel sau Gorbaciov.
Volumul este si un prilej de rememorare a tineretii lui Rushdie, de prezentare a unor detalii mai putin cunoscute ale vietii sale, precum faptul ca numele de familie a fost luat de tatal sau ca un omagiu adus lui Ibn Rashd, cunoscut in lumea occidentala ca Averroes, filozoful arab spaniol ce simboliza puterea argumentului, a intelectului, a analizei si ratiunii in fata creditelor oarbe, a resemnarii, a stagnarii. Se pare ca numele si-a pus amprenta asupra viitorului scriitor, ce avea sa imbratiseze aceasta convingere. Versetele... insesi, care au starnit atata valva (si, recunosc, desi nu este cea mai buna carte a lui Rushdie, este cea mai cunoscuta, data fiind mediatizarea), nu sunt decat - in acele pasaje considerate blasfemiatoare - un exercitiu de interpretare, de indoiala, de punere sub semnul intrebarii a adevarului absolut pronuntat de Coran, exercitiu pe care eu, cel putin, care consider orice scriere religioasa drept una dintre mitologiile alternative, il imbratisez cu convingere. De ce ar fi versiunea propusa de Rushdie mai adevarata sau mai gresita decat cea "oficiala"? Dar sa nu transform aceasta prezentare a Memoriilor intr-o lupta personala cu morile de vant puse in miscare de bigotism si fanatism pe care, daca l-as putea canaliza intr-o directie constructiva, as propune ca fatwa impotriva unui autor care scrie bine sa fie ridicata si orientata spre unul care scrie prost (de exemplu supralicitatul Coelho), mi se pare un pacat mult mai mare sa ai atata succes ca scriitor de duzina decat sa reinterpretezi miturile oficiale...
Revenind la cartea noastra, textul nu este lipsit de "picanterii" si de momente rizibile (desi rasul este de multe ori amar), cum ar fi asocierea dintre nedreptate si sos, faptul ca ignoranta si furia au indreptat cetele de musulmani protestatari spre centrele de cultura americane, fiindca cine  putea fi responsabil pentru aceasta profanare a imaginii profetului? State Unite, care nu aveau in acel moment nici macar "vina" de a fi publicat cartea.
Memoriile sunt scrise la persoana a 3a, intr-o incercare de obiectivizare a privirii, de decorporalizare si detasare a lui Rushdie de Joseph Anton, alter ego-ul, personajul in spatele caruia s-a ascuns atatia ani. Dincolo de precautiile pe care era nevoit sa le ia, de aparitiile-surpriza le diverse evenimente tocmai pentru a dejuca o eventuala incercare de atentat, Rushdie a trait in acesti ani povesti de dragoste, si-a vazut fiul crescand, a devenit din nou tata, si-a gasit inspiratia pentru unele din cele mai bune carti scrise, a asistat neputincios la atentatele puse la cale in librariile care distribuiau "Versetele..."sau impotriva traducatorilor ori editorilor cartii. Uciderea traducatorului japonez, de exemplu, a fost musamalizata pentru a nu se starni un scandal diplomatic intre Japonia si Iran.
Sperand permanent intr-o anulare a fatwei, timpul a trecut si acum, in 2013, asupra lui Rushdie planeaza in continuare o amenintare absurda, de neinteles si revoltatoare pentru mine, ca tot ceea ce tine de fanatism, de incapacitatea de a face distinctia intre literatura buna si literatura ridicata la rang de institutie oficiala, considerata litera de lege...

miercuri, 9 ianuarie 2013

Razboaiele dwarfice


The Hobbit: An Unexpected Journey (2012)

Pentru fanii neconditionati ai seriei LotR*, carora doar auzul cuvantelor "hobit", "Gollum", "inel" (poate cel din urma nu, mai ales daca nu au in plan o casatorie apropiata) le activeaza centrii nervosi declansandu-le o brusca si inexplicabila salivare, un singur lucru am de spus: mergeti si vedeti-l neaparat, este exact ce va doriti, ce asteptati de cativa ani. Si pentru ca experienta sa fie completa (vorba Imax-ului, "pentru o experienta totala...") normal ca recomand... Imax. O doza de trei ore de hobiti, dwarfi si orci mai mult decat 3D asigura endorfinele necesare pentru o luna, chiar daca prelucrarea 3D nu este chiar cea mai buna vazuta intr-un film in ultima vreme.
Acum pentru astilalti, asa, ca mine, oameni mari si lucizi, care nu s-au repezit sa citeasca LotR nici inainte, nici dupa aparitia filmului sau a nenumaratelor albume muzicale inspirate de carte, dar care s-au bucurat vizual de cele trei episoade si le-au considerat foarte bine realizate, cu imaginatie si atentie la detalii, cu efecte spectaculoase, cu personaje placute, de care te poti atasa si pot sa-ti fie o companie agreabila intr-o calatorie spre Mordor: ati citit Hobbitul? Eu da, cred ca e singurul Tolkien terminat, ca Silmarillion m-a plictisit temeinic si n-am dus-o pana la capat iar LotR imi este inaccesibil in engleza si deranjant in traducere, mai departe n-am mers, dar promit sa revin curand, ma asteapta o cartulie mica pe raft, Roverandom pe numele ei. Daca nu ati citit Hobbitul, s-ar putea sa va bucurati de film la fel de mult ca si cei din prima categorie. 
Daca da, ajungem la parerea mea, fiindca e una din acele situatii in care perceptia asupra cartii contamineaza filmul. Si anume "ce am vazut noi aici?" O cartulie pentru copii de vreo 200 de pagini de care se trage infernal si nesimtit de mult pentru a scoate trei filme de cate trei ore... Se trage frumos, nu zic nu, dar fara rost, sau ma rog, rostul e sa le dea fanilor dedicati amintita doza de endorfine. Daca privesti realist si cu putina detasare, iti dai seama ca e doar un pattern de muls gaina cu oua de aur, indiferent ce ar insemna asta. Adica mai producatorilor, mai nenea Jackson, ati gasit reteta succesului si mergeti pe ea: avem deja decorurile facute pentru Rivendell, avem personajele adevaratei trilogii, care trebuie sa-si gaseasca si ele macar un rost episodic in poveste, pentru a delecta nostalgicii LotR, avem toate ingredientele, asa ca de ce sa nu tragem pret de trei filme de o carticica scurta si alerta? Si cum facem asta? Lungind la nesfarsit scenele de lupta (nu zic ca nu o face intr-un mod spectaculos), transformand intreaga poveste intr-o batalie continua, mai ceva ca-n trilogia cea epica amintita, acordand spatiu de desfasurare in cadru unor personaje carora cartea nu le dedica mai mult decat o mentiune trecatoare, cum ar fi Radagast the Brown, exagerand si abuzand de punctul forte regizoral, acela de a pune in scena o batalie si inca una, mai o cafteala cu orci, mai o tranta intre doi bolovani cu pitici prinsi la mijloc, si, ca si cum un singur mare dragon nu era un antagonist suficient pentru dwarfi, facandu-i loc in scena si lui Azog, expediat in carte printr-o singura propozitie spusa de Gandalf lui Thorin: "Your grandfather Thror was killed, you remember, in the mines of Moria by Azog the Goblin."
Recunosc cu sinceritate, problema mea cu filmul asta este una falsa, care n-ar fi existat daca n-as fi stiut de la ce s-a pornit si unde s-a ajuns. Dar, ghinion, stiu! Si nu mai pot sa ma uit la el ca la o creatie onesta, venita din convingere artistica, ci ca la o fabrica de bani!
Nu-i neg ingeniozitatea, constructia personajelor, geniul in a compune trasaturile acelui Gollum mai tanar si mai simpatic, creatura "creepy cute", dupa cum spunea cineva, care-si manifesta aici mai mult latura cute decat pe cea creepy sau pe cele ale regelui goblinilor cu revarsarea generoasa a carnurilor ori ale impunatorului worg calarit de Azog, nu neg ca are o bucata muzicala care-mi da fiori de placere, dar nici nu pot sa sar de entuziasm si sa astept cu sufletul la gura continuarea. Probabil ca o sa vreau sa o vad, experienta vizuala ramane una remarcabila, chiar daca este una previzibila si elementul-surpriza e reprezentat doar de intrebarea "ce alt personaj absolut episodic si insignifiant pe care nu mi-l amintesc din carte va deveni personaj principal?".

* nota pentru martienii picati acum cateva secunde pe planeta noastra: LotR = Lord of the Rings


marți, 8 ianuarie 2013

Realitatea din spatele fictiunii


This is Spinal Tap (1984)


Pentru ca am incheiat anul trecut cu o postare intr-o nota cam trista, imi iau revansa incepandu-l cu unul dintre cele mai amuzante filme vazute in ultima vreme. Plutea in jurul meu de ceva vreme (asta e un mod eufemistic de a spune ca praful se asternea pe dvd-ul virtual) dar aveam o retinere in a-l vedea pentru ca ma intrebam "da' cine-s dom'le Spinal Tap astia de care n-am auzit?" Tocmai aici este the catch: desi au o discografie (inventata) bogata si o lunga activitate concertistica, sunt o trupa fictiva britanica (principalii membri fiind interpretati chiar de genialii scenaristi ai filmului), despre care un regizor la fel de fictiv, interpretat insa de regizorul real, co-scenarist alaturi de cei trei sus-mentionati, se hotaraste sa faca un documentar. Numai ca intentia se concretizeaza intr-o satira si o parodie a lumii muzicale, a stilului de viata al membrilor trupelor rock, a industriei muzicale, plina de haz si de aluzii subtile sau fatise la trupe reale ale scenei muzicale, incepand din epoca Beatles si Rolling Stones pana la Deep Purple, Led Zeppelin, AC/DC, Metallica, Kiss si multi altii. 
Este un film in care oricine a cantat vreodata intr-o trupa este imposibil sa nu se regaseasca intr-una din situatiile amuzante, penibile, stresante prin care trec eroii. E o parodie, dar in acelasi timp si un omagiu adus unei lumi, unui mod de viata, unui fel de a crea si simti muzica in care convingerile si principiile personajelor, atunci cand nu starnesc rasul, sunt uneori induiosatoare prin veridicitatea simtirii si a entuziasmului. 
 David St. Hubbins, vocalul trupei si Nigel Tufnel, chitaristul, sunt prieteni din copilarie, de cand dateaza si primele lor incercari muzicale, in perioada anilor '60. Dupa mai multe schimbari de nume si stilistice, trupa ajunge sa se afirme cu heavy metal-ul si turneul lor in America de promovare a celui mai nou album, "Smell the Glove" este o ocazie buna pentru regizorul documentarului de a-i intervieva, de a-i filma pe scena si in backstage, intercaland  in documentarul sau filmari din perioada de inceput a carierei trupei. Este remarcabil faptul ca toti interpretii membrilor trupei canta la instrumentele lor si voce, nimic nu este dublat sau trucat, fiecare isi joaca excelent rolul de rock star, cu grandoarea si orgoliile aferente. 
Spinal Tap a devenit un fenomen, creand o trupa reala dintr-una imaginara. Actorii s-au reunit, au cantat impreuna, au scos chiar si trei albume dupa succesul generat de film.
N-am sa dezvalui prea multe din "poantele" lui, unele au fost atat de subtile incat numai cand am citit dupa aceea despre film am inteles unde bateau (de genul "de ce dupa un concert, la interviul de a doua zi, toata trupa avea herpes?"), multe referinte mi-au scapat, altele s-au transformat in omagiu, asa cum a procedat Metallica, ce a dedicat The Black Album trupei Spinal Tap si albumului lor "Smell the Glove" (initial crezusem ca a fost doar o secventa premonitorie, de care Metallica, peste ani, cand a scos albumul, nu avea cunostinta), pe unele le intelegi dupa ce te gandesti ceva timp si atunci incepi sa razi ca prostu', fiindca pricepi tarziu, dar pricepi si e cu atat mai savuros.
Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii spunand mai multe, asa ca recomand acest film cu toata caldura: este inteligent, subtil, amuzant, un clasic al comediei, cu replici si situatii memorabile, cu cadre bine alese, cu o precizie a detaliilor mici ce fac filmele mari rar intalnita. 
Vazandu-l, veti intelege de ce este si singurul film la care ratingul IMDb nu se opreste la 10, ci merge pana la 11. Nu, nu pentru ca ar avea 11/11 si ar fi senzational si nemaivazut, motivul este unul mult mai simplu ;)

luni, 7 ianuarie 2013

Cum mi-am petrecut vacanta de iarna

Masivul Cozia, intr-o zi senina de decembrie

O parte din domeniul schiabil Vidra, proaspat construit, vazut din telegondola...


... si de jos (sau de sus, daca tinem cont ca "josul" se afla la 2000 de metri altitudine).

Pentru mai multe informatii, atasez si o poza cu lungimea / diferenta de nivel / gradul de dificultate al partiilor:
Pentru cei interesati, exista o pagina de facebook aici
Arata promitator, dar este inca in constructie (nu vorbeam de pagina, ci de domeniu), am inteles ca atunci cand va fi gata va uni cele doua laturi ale masivului. Din pacate, locuri de parcare nu exista si nici nu se prefigureaza, asa ca masinile vor fi in continuare oprite pe drumul dintre Voineasa si Obarsia Lotrului. Si nici putina zapada nu era de prea mare ajutor in procesul de impresionare gratuita a turistilor (da, am prins promotia "toate instalatiile gratis", evident ca a avut mare priza si poporul pe schiuri, in bocanci sau cizme s-a inghesuit sa admire panorama), probabil ca tunurile nu au fost inca pornite sau instalate... Dar este un loc de luat in calcul pe viitor, cam intr-un an - doi.

Alta zi, alta partie (Sulinar - Poiana Brasov), unde tunurile de zapada isi faceau foarte bine treaba...


... dar si vantul, asa ca in ultima zi doar telescaunul Lupului mai mergea si instalatiile de la partiile "pentru copii" - vorba vine, ca pe Bradul e intotdeauna mare aglomeratie, sa fie din cauza / datorita minunatei muzici Kiss FM? multumesc zeului snowboard-ului  (si nu vorbesc de Shaun White, ci de unul ipotetic si imaginar) ca m-a invatat sa ma pot descurca pe partiile unde se aude numai suieratul vantului si scartaitul zapezii de sub placa, fara tobe, fara basi, fara un papagal care sa te indemne sa te distrezi... da, ma distrez, dar in felul meu, eu si cu natura!



Mai vreau... mai merg... sa fie zapada!