marți, 29 ianuarie 2013

"Craii" vechi si noi


Mateiu I. Caragiale - Craii de Curtea-Veche 

Lectura "de placere" are intotdeauna o alta savoare si alte resorturi decat cea "din obligatie", asa ca acum, la vreo 20 de ani de la terminarea liceului, m-am hotarat sa recitesc "Craii..." cu un ochi mai matur si deloc incordat, cum e cazul atunci cand esti supus presiunii cerintelor unui comentariu literar. Probabil ca in domeniul criticii nu se mai pot spune multe lucruri noi despre o opera ce s-a bucurat in special dupa '90 de atentia meritata, dar cum ceea ce fac eu aici nu are legatura cu crititca literara, fiind simple impresii de lectura, corelatii si analogii pe care cartea mi le-a trezit in minte, o sa-mi iertati indrazneala de a "da cu condeiul" electronic despre o opera atat de dezbatuta si trecuta prin toate filtrele de interpretare posibile. 
La recitire, am putut sa savurez delicioasele formulari arhaice, intorsaturile plastice de limbaj, dar am avut si o puternica tentatie, careia ii dau curs aici, de a compara acel "atunci" al inceputului de secol XX cu "acum"-ul Bucurestiului de inceput de secol XXI. 
Multe s-au schimbat intr-o suta de ani, multe nu, dar oamenii sunt in esenta la fel. Ca si acum, se deplangeau atunci moravurile usoare ale unei generatii. Crasmele de pe Covaci au fost inlocuite cu baruri, restaurante si discoteci, bordelurile s-au transformat in "sexy club"-uri, "craii" in "cocalari" sau "baieti de bani gata", fiindca nu mai exista o Pena Corcodusa, cu mintile ratacite in urma unei povesti de dragoste cu final tragic, care sa-i numeasca astfel. Putini dintre acestia din urma ar proceda asemenea lui Pasadia, refuzand perspectiva unei cariere politice de teama ca slabiciunile omenesti l-ar pune in pericol, multi ar adopta oportunismul lui Pirgu cel "iscusit in samarslacuri si pezevenglacuri", fiindca slabiciunile umane nu sunt o trasatura a unei epoci, ci a naturii noastre.
"Curtea Veche", ansamblu arhitectonic inceput de Vlad Tepes, reconstituit si reamenajat de-a lungul secolelor pentru a fi imbogatit vizual de Brancoveanu, resedinta a domnitorilor fanarioti, parasita apoi de Alexandru Ipsilanti cand cheltuielile de refacere s-au dovedit mai mari decat cele de amenajare a unei "Curti Noi", pentru a deveni focar al saraciei si mizeriei, era la inceputul secolului XX, suficient de incapatoare "pentru a putea salaslui toata liota si tigania". Traditia s-a pastrat, chiar daca in ultimii ani o mare parte din Centrul Vechi a fost renovata, in ideea de a i se reda o identitate demna de o capitala europeana. Pe ici-pe colo, printre cladirile in ruina, se mai iteste cate o figura tuciurie care nu inspira deloc incredere trecatorului. Poate ca un Pasadia reinviat, judecand cu aceeasi asprime tot ceea ce este romanesc acum ca si atunci, s-ar minuna in fata noilor cladiri ce populeaza stradutele de langa "Curtea-Veche" si nu stiu in ce masura ar aprecia "originalitatea" arhitectonica a unora dintre ele sau ar deplange transformarile suferite, chiar daca mirosurile grele ale mahalalei au fost inlocuite cu cele imbietoare emanate de restaurantele si bistrourile de pe marginea strazii. Si n-ar mai accepta prin preajma un Pirgu, fiindca lumea boema a vremurilor noastre nu pare sa-si mai gaseasca puncte comune cu cea interlopa.
"Cismegiul de atunci, singuratic si lasat in salbaticie" si-a schimbat si el fata si prea putin mai indeamna la meditatie si visare, in mijlocul vacarmului celor ce-l iau cu asalt zi de zi.

Cautarea "varstei de aur" a unui oras, a unui loc, m-a dus cu gandul la filmul "Midnight in Paris": daca acolo protagonistul tanjea dupa Parisul interbelic, cu viata lui sociala si culturala stralucitoare, cei nascuti in el visau la o alta epoca, la Belle Epoque, cea a lui Toulouse-Lautrec, Gauguin si Degas, care, la randul lor, tanjeau dupa secolul Renasterii. Poate ne uitam cu nostalgie la acesti "crai" ale caror vicii si metehne par insignifiante fata de ceea ce inventeaza in materie de placeri mai mult sau mai putin auto-distructive masinaria consumista contemporana. Insa ei, privind cu dispret spre sufletul "spurcat si scarnav al Bucurestilor" isi aminteau de "vremurile bune", cele ale stramosilor si ale lui Cuza. Idealizarea este inevitabila, timpul tinde sa pastreze dintr-un moment al scurgerii sale, acum ca si atunci, ''salasul desfatarilor grave ale duhului" si nu "vulgaritatea consfintita de obiceiul pamantului", asa ca-mi place sa cred ca peste alti 100 de ani un nume ca Becali (din multe puncte de vedere un demn urmas al lui Pirgu) nu va mai spune nimanui nimic, ramanand altele, meritorii... Nu ma indoiesc ca "eroi ai zilei", saltimbanci TV, circari politici, clovni in goana dupa audienta se vor gasi oricand, gata sa-i priveasca dispretuitor pe cei pentru care onestitatea sau cultura mai inseamna ceva si sa le spuna, asemenea lui Pirgu: "Ce-ti faci capul ciulama cu atata citanie, vrei sa ajungi in doaga lui Pasadia? Ori crezi ca daca ai sa stii ca el cine l-a mosit pe Mahomet sau cum il chema pe al care a scos intai crucea la Boboteaza e mare scofala? - Nimic; cu astea te usuci. Adevarata stiinta e alta: stiinta vietii de care habar n-ai; aia nu se invata din carti."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.