Wednesday, 13 February 2013

In numele Tatalui...

Dorli Blaga - Tatal meu, Lucian Blaga

Faptura "de nicaieri coborata-n/ imperiul mumei,/ auriu, tanar, proaspat ulcior/ rupt din coastele humei!" a ajuns acum la 83 de ani. Asumandu-si paternitatea nu ca pe un merit, ci ca pe responsabilitate, Dorli Blaga s-a simtit permanent obligata moral sa lupte pentru publicarea mostenirii filozofice si literare a tatalui sau, cu modestie, fara sa perceapa niciodata capitalul de celebritate literara ca pe o piedica in calea realizarii personale. Constienta de latura afectiva a oricarei judecati de valoare privind opera lui Blaga, le-a refuzat si si-a impus o autocenzura, oferind cand era cazul doar informatii documentate, nu si opinii personale. 
De aceea, intr-o incercare de reimprospatare si pastrare in memoria colectiva a celui care era intr-o vreme poetul si dramaturgul meu preferat din literatura romana (au mai trecut niste ani de-atunci, am mai citit niste carti, nu mai am certitudini, nu ma mai hazardez sa privesc un autor drept "cel mai"), motiv pentru care am si vrut sa aflu mai multe, cartea de fata se doreste nu doar un omagiu, ci si o evocare istorica, o alta marturie despre niste ani spre care unii dintre noi (si nu incetez sa ma minunez si sa ma intreb prin ce resorturi), in special cei mai tineri, care nu i-au trait direct, privesc cu nostalgie si regret.
Din pacate, rigoarea pe care si-a asumat-o in misiunea de publicare a operei Tatalui (Tatal si Mama apar intotdeauna scrisi ca substantive proprii, sunt unici, priviti cu mult respect si admiratie) s-a transmis si in acest volum de memorii, care ar fi trebuit mai degraba sa poarte titlul "Eu, fiica lui Lucian Blaga". Fiindca este nu atat o carte despre scriitor asa cum s-a conturat in amintirile de copil si adolescenta ale lui Dorli, ci o carte despre Dorli, despre copilarie, oamenii pe care i-a cunoscut, prieteni, mediul in care a crescut, mai tarziu lupta permanenta de promovare a operei lui Blaga, cenzura, dosarele de la Securitate, notele informative, formalitati (semnare de contracte, discutii despre publicare). Lipsesc, sau apar doar tangential, acele amintiri pe care speram sa le gasesc in carte: intamplari din viata de familie sau literara, ce carti citea, cum scria, tabieturi, momentele care generau inspiratia, chiar si - de ce nu? - picanterii ("muzele" sunt amintite doar trecator si Dorli tine sa sublinieze ca a inteles  necesitatea prezentei lor in viata creatoare a  poetului), genul de povesti care sa faca mai accesibila o personalitate, sa o coboare de pe soclul unde a pus-o istoria literara, sa o poata apropia de generatiile tinere, acele generatii impotriva carora autoarea are pe alocuri rabufniri de sarcasm si acreala (vorbind despre o victima a Revolutiei: "A murit ca sa fim noi liberi, macar sa spunem ce gandim... sa furam cat putem si sa-i dispretuim pe cei in varsta. ")
Din punctul acesta de vedere, am gasit cartea destul de searbada, constituindu-se prea putin intr-o reflectare a figurii paterne, mai degraba tatal fiind doar una dintre persoanele importante ce i-au umplut viata cu sens: "Amintirile despre Tata, Tudor sau copii nu se termina niciodata."
Aproape un sfert din volum contine corespondenta de familie, si explicam acum vreun an aici de ce nu apreciez deloc publicarea acestui gen de literatura... Desi recunosc ca, intrand putin prin ea, am gasit mult mai mult despre omul Lucian Blaga decat in restul cartii, apar si amanunte indecent de intime, ca de exemplu cele privind "gigantici omoroizi" sau migrenele, care nu intereseaza posteritatea.
In rest, gasesc contextul in care situeaza prezenta lui Blaga mult prea vast. Chiar scria cineva ca titlul este oarecum derutant, ingustand orizontul de asteptare al cititorului. Nu stiu daca este vorba de o "ingustare" sau de o mica trisare constienta, de stabilire a unui "centru de interes" in jurul caruia cartea nu graviteaza suficient, dincolo de care vrei sa patrunzi doar daca ceva te atrage, te impinge sa citesti mai departe. Iar Dorli Blaga, spre deosebire de Monica Lovinescu sau Jeni Acterian, nu are acea arta de a povesti frumos, transformand memoriile in eseu sau povestiri, ci are mai degraba rigoarea unui cercetator, pentru care sunt mai importante faptele propriu-zise decat modul in care le filtreaza prin propriile emotii si sentimente. Poate tocmai din prea multa dragoste, din respect, de teama sa nu derapeze inspre osanale inchinate celui a carui opera a promovat-o si aparat-o toata viata, scrisul sau este exact, precis, dar imi da senzatia ca are o anumita crispare, nu lasa gandurile si imaginile sa curga si implicarea afectiva, acolo unde se simte, pare sa fie la fel de studiata, de trecuta prin filtrul anilor, deloc usori, in care publicarea operei lui Blaga era o adevarata lupta.
Parafrazand citatul cu care se incheie volumul, am iesit incet din aceasta carte, dar imi cer scuze ca am trantit putin usa...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.