Friday, 15 February 2013

Porumbelul salvator


Jim Crace - Casa molimei

"Bolile ies din trup prin talpa piciorului. De aceea, pe cand se gaseau din plin porumbei si la fiecare masa se servea carne oamenii din generatia parintilor lui legau cate un porumbel viu de picioarele copiilor bolnavi. Si lui i se intamplase. Cand avea opt sau noua ani, luase o boala de la capuse si fusese paralizat aproape doua zile, pana cand fratele lui fusese trimis cu o plasa ca sa prinda o pasare, iar matusa lui i-o legase de picioare, prinzandu-i aripile si spatele pe talpi. (...) Ramasese cu el ca sa fie sigura ca nu se misca, il ajutase sa se usureze intr-un vas de lut, il hranise cu lingura pana cand, dupa doua zile in care ii simtise pieptul caldut si inima care-i batea in talpi, porumbelul nu se mai zbatuse, ramanand rece si tacut. Isi facuse treaba."
Asemenea lui, Franklin, plecat impreuna cu fratele sau spre est pentru a se imbarca pe un vas catre Europa, locul de care se leaga toate visele oamenilor intr-o America post-apocaliptica, devastata de pandemie, cutremure, gaze otravitoare, ce au redus deopotriva populatia umana si animalele, va deveni un porumbel salvator pentru tanara si frumoasa Margaret, izolata de comunitate de teama ca boala de care suferea ar putea fi contagioasa, si isi vor continua drumul impreuna. Cuplul acesta aminteste intr-o oarecare masura de un altul, cel format din tatal si fiul din The Road, cartea lui Cormac McCarthy, de asemenea manat de speranta ca la capatul drumului vor gasi o posibila salvare. Pentru Franklin si Margaret, destinatia este dincolo de ocean, intr-o tara unde "porcii mistreti alearga prin paduri gata fripti, cu furculitele infipte in spinare". 
Subiectul nu este nou si, ca in orice carte sau film de gen, intalnim intreaga galerie de personaje dezumanizate, hotarate sa profite de nenorocirea comuna: banditi, negustori de sclavi, secte (simpatica imaginea Baptistilor Mainii, care considera ca mana face lucrarea diavolului, iar Domnii Neajutorati, pozitionati cel mai sus in ierarhia comunitatii, nu si le folosesc deloc, fiind dependenti total de cei din jur). Decaderea civilizatiei descatuseaza instinctele primare si nevoia de supravietuire impinge catre acte extreme. 
In mijlocul exodului general, Franklin si Margaret se descopera treptat, fiind separati si din nou reuniti de cursul evenimentelor, invatand nu numai lectia supravietuirii, dar si pe cea a iubirii si grijii fata de celalalt, incercand sa-si pastreze umanitatea. 
Nu se precizeaza timpul in care se desfasoara actiunea, insa America ideala, cea de pe vremuri, se desprinde ca una rurala, cu un cod al bunelor maniere riguros, pe care unii dintre supravietuitori inca incearca sa-l urmeze, ce prevedea de exemplu ca persoana tanara sa deschida o discutie cu cea mai in varsta, daca esti singur si intalnesti un grup, il saluti primul, daca stai jos si ceilalti sunt in picioare ei saluta primii, de asemenea ii saluti primul daca mergi pe jos pe cei care sunt calare...
Desi ma pasioneaza cartile cu scenarii post-apocaliptice, modul in care il dezvolta autorul mi se pare cam plat si distant. Am avut tot timpul tendinta sa compar cartea cu The Road si trebuie sa spun ca pierde cam la toate capitolele: stil, atmosfera, prezentarea calatoriei... Daca, de exemplu, fragmentul descoperirii ultimei cutii de Coca-Cola din The Road emotioneaza, descoperirea unui binoclu, "teava de spion", relicva a civilizatiei anterioare, ma lasa rece. Nu se creeaza acea stare de gratie in care sa-ti pese de personaje, sa vrei ca ele sa reuseasca, sa ajunga la capatul unei calatorii unde sa gaseasca ceea ce-si doresc. Nici motivatiile eroilor nu prea sunt sustinute (decizia lor finala te face sa te intrebi de ce a fost nevoie de calatorie), nici modul in care se construieste atmosfera nu m-a prins, nu are acea rezonanta dark care sa te faca sa vibrezi, sa tresari in ritmul spaimelor si angoaselor eroilor. Poate pentru cineva care nu a citit The Road inainte cartea asta poate convinge, nu mi-a dat sentimentul pierderii de timp, pe alocuri m-a prins, chiar daca are o constructie destul de slabuta, te face la fiecare capitol sa te indoiesti asupra modalitatilor alese de autor pentru a duce mai departe povestea, dar n-am putut sa-mi reprim senzatia de deja-vu. Fiind vorba despre supravietuire in conditii extreme, ar fi fost nevoie de ceva mai mult pentru a crea tensiunea necesara decat mijloacele pe care ni le ofera Jim Crace. Ambii autori adopta un realism minimalist in exprimare, dar daca la McCarthy cuvantul are putere evocatoare, foamea si spaima devin palpabile, la Crace nu au rezonanta dorita, citesti cartea cu placere, dar fara incarcatura emotiva.

No comments:

Post a Comment