Friday, 29 March 2013

Iubirea fara iubire

H. Sienkiewicz - Fara dogma
Dupa o serie de experimentari literare mai mult sau mai putin reusite (in general ne-), am simtit nevoia unei reintoarceri la clasici, la fraza limpede si frumos curgatoare, la ambianta linistita a sfarsitului de secol 19, cand principala calitate a scriitorilor era aceea de a povesti, fara sa caute cu orice pret inovatia stilistica sau originalitatea. Si m-am oprit la Sienkiewicz, un scriitor pe care il stiam (sau asa credeam) numai din perspectiva romanelor istorice "cu pani". Volumul de fata a retrezit insa niste amintiri dintr-o perioada indepartata si, pe masura ce citeam, mi-am dat seama ca nu-mi era strain, ca ne-am mai intalnit candva, demult... Pe atunci se numea "Aniela" si facea parte din colectia "Romanul de dragoste" a editurii Eminescu. Cred ca si atunci, ca si acum, ceea ce m-a determinat sa-l citesc a fost numele autorului, dorinta de a-i cunoaste si o alta latura.
Adoptand forma unui jurnal, cartea spune povestea unui tanar aristocrat pe care cei din jur il considera promitator, insa nu are deloc energia sau increderea de a incepe ceva (nici macar o relatie serioasa), de a-si infaptui opera pe care o asteapta ceilalti din partea talentului sau, ramanand mereu o promisiune, un "geniu fara portofoliu", dupa cum se defineste el insusi. Leon Ploszowski isi diseca propriile trairi cu o precizie si minutiozitate pe care in zilele noastre le-as numi feminine, dar pentru epoca sa recunosc sufletul romantic, nelinistit, permanent in cautarea perfectiunii, temandu-se de mediocritate dar complacandu-se in ea tocmai pentru a nu esua in ceea ce ar putea intreprinde, in incapacitatea de a actiona. 
Dupa cum ii marturiseste un bun prieten protagonistului, "in calitatea mea de literat, pentru mine dogma este societatea; iar ca om, femeia iubita". De la aceasta dogma umana i se vor trage eroului nostru toata nefericirea si neimplinirile. Iubirea asta a lui, "intortocheata", dupa cum o defineste la un moment dat, imi este straina si greu de empatizat cu ea. Nu mi-au placut niciodata situatiile tulburi, echivocurile, piedicile imaginare si-mi lipseste capacitatea de identificare cu personaje pentru care caile complicate ale sufletului capata note de melodrama. Inteleg remuscarile, mustrarile de constiinta, poate si o anumita duplicitate a sentimentelor, insa nu fata de persoana iubita. Iubirea lui Leon este mai degraba o forma de (auto)tortura, un supliciu care, nefiind solitar, nu poate fi expresia unor sentimente calde fata de o alta persoana. Si la fel de greu de inteles imi e modul in care  obiectul unui astfel de sentiment se lasa devorat de el, cum poate accepta prezenta maladiva si sufocanta a celui ce se proclama invadat de un sentiment pe care nu-l pot numi dragoste. Iubirea egoista, preocupata mai mult de modul in care se reflecta in ochii proprii si ai celor din jur, de aparenta, decat de sentimentele propriu-zise, de dorinta de a nu rani persoana pe care pretinde ca o iubeste, de a se retrage din calea sa, este intretinuta cu iluzii date de gesturi, expresii, cuvinte, intr-un permanent joc al sentimentelor. 
Aniela, obiectul acestei iubiri, este o femeie inerta, lipsita de personalitate, pretinsa dulceata si suavitatea fin de siècle imi par mai degraba manifestarea unei derute a sentimentelor si a  unei confuzii ce o fac incapabila sa se raporteze obiectiv la cei din jur decat dovada virtutii sau, si mai rau, asa cum vocea "amorezatului" Leon o caracterizeaza intr-unul din accesele sale de dragoste-ura, a banalitatii virtuoase, pentru care neacceptarea iubirii devine o obligatie. 
O iubire complicata inutil, o drama creata din falsele piedici pe care eroul si le pune singur in cale,  din momentul  cand cade in bratele unei Circe, fara insa ca rabdatoarea Penelopa sa-l astepte si sa-l accepte cu toate capriciile si incertitudinile lui sentimentale, determina substanta acestei carti, formata din ezitari, impulsuri de entuziasm si momente de recul, din gesturi neterminate si cuvinte nespuse, din consideratii asupra existentei si iubirii bune de copiat in caietul cu citate al adolescentelor (chiar, or mai exista sau internetul le-a aruncat definitiv in desuetudine?). Este genul de carte ce si-ar fi putut pune o oarecare amprenta asupra mea la 14 ani, se pare ca n-a facut-o nici atunci, din moment ce mi-o aminteam pe masura ce citeam, insa nu puteam anticipa si recunoaste continuarea, dar acum este atat de departe de mine din perspectiva gandurilor si actiunilor personajelor incat nu poate nici macar sa ma induioseze... O generatie ale carei valori imi sunt foarte straine, ca si depresia maladiva de care se incojoara dupa ce isi cauzeaza singura nefericirea... 
Nu stiu cat de edificatoare este pentru psihologia masculina sau feminina, cata greutate au notiunile de moralitate si imoralitate despre care se face mare caz, dar melodicitatea frazei si puritatea cadrului arhaic, rutina mondena a aristocratiei poloneze a sfarsitului de secol XIX  au fost binevenite, fiind singurele care m-au retinut pana la sfarsit. Il prefer insa pe acel Sienkiewicz care infatiseaza bataliile reale, cele ale armatelor, si nu pe cele inchipuite din sufletul unui oarecare "geniu fara portofoliu" si fara... dogma.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.