Thursday, 23 May 2013

Iubirea la 12 ani


Moonrise Kingdom (2012)


Lumea lui Wes Anderson, regizor si scenarist al acestui film, nu-mi era deloc familiara, vazusem doar un trailer la Fantastic Mr. Fox, insa nimic nu ma pregatise pentru extravaganta vizuala si pentru povestea induiosatoare si plina de poezie de pe ecran. Este un film despre care nu stiu cum sa vorbesc, fiindca mi se pare ca-i stric magia, dar ceva-ceva nu ma pot abtine sa nu va impartasesc, pentru ca merita atentia iubitorilor de povesti de dragoste frumoase si pure, fara prea mult zahar, dar cu un strop de sare si piper. 
Suzy (Kara Hayward) locuieste intr-o casa mare, atat de spatioasa incat mama isi cheama copiii la masa cu portavocea, dar sufocanta si claustrofobica, prin repetarea la nesfarsit a unor compozitii simfonice disecate pe instrumente, unde nu rasuna deloc rasete de copii (in afara ei, mai sunt trei frati mai mici). Viata i se transforma intr-o eterna asteptare a ceva ce poate aparea dincolo de zidurile reci ale unei case colorate in exterior, dar usor macabra in interior, intr-o scrutare a orizontului prin binoclu. Sam (Jared Gilman) este un copil ramas cu putin timp in urma orfan, nedorit de familia adoptiva, dar nici de comunitatea cercetasilor din care face parte, interiorizat, retras, dar hotarat sa isi dedice viata celei pe care o simte drept suflet-pereche. Totul se petrece in anii '60 cand, dupa o corespondenta de un an, cei doi se hotarasc sa fuga impreuna si sa-si traiasca viata cu maturitate si responsabilitate, ca sot si sotie. 
Ce emotioneaza cel mai tare la film este atmosfera, dragostea dintre doi copii de 12 ani, care capata conotatii grave, serioase. La inceput, pare o joaca, dar se dovedeste atat de implicata incat ajungi sa intelegi ca e reala, asa cum numai la varsta copilariei poate fi, cand nu exista bariere, prejudecati, cand poti sa-ti inchipui ca nimic nu poate sta in calea fericirii: nici conventiile sociale, nici adultii din jur, nici intemperiile vremii sau grija zilei de maine si totul pare o poveste in care prezentul este etern. 
Cateodata, dragostea vine prea tarziu, alteori prea devreme. Desincronizarile vietii sunt firesti, fac parte din ea, doar in povestile precum cele pe care Suzy i le citeste lui Sam inainte de culcare exista final, si el e intotdeauna fericit. Cand vezi atata seriozitate si devotament, acea atitudine pe care o au copiii cand simt ca fac ceva serios, capital, aerul grav, intri in jocul lor si iti dai seama ca miza este mult mai importanta decat o aventura de o vara, chiar daca totul da o senzatie de stangacie naiva, cum este si firesc in fata noului sentiment cu care se confrunta. Aerul usor amuzant devine grav, asa cum si zilele frumoase si senine sunt amenintate de uraganul ce se apropie. 
Cei doi protagonisti aflati la debut sunt geniali in rolurile lor, sper sa mai aud de ei si sa nu se transforme intr-o Saoirse Ronan sau Dakota Fanning care, dupa un debut de exceptie, au sfarsit prin a accepta tot felul de roluri in filme de mana a doua si a treia. Sunt atat de buni incat eclipseaza o distributie care-i mai cuprinde pe Bruce Willis si Edward Norton in roluri absolut atipice pentru cariera lor, pe Bill Murray si Frances McDormand. 
Totul, de la costume si imagine pana la structurarea unei povesti care se relanseaza cand crezi ca s-a terminat, are un aer usor confuz si excentric, probabil resimtit doar din perspectiva adultului  descumpanit si induiosat de ceea ce se intampla, de naturaletea si lipsa de inhibitii condimentata cu o doza de cruzime a relatiei pur afective dintre copii, pentru care o pereche de cercei creata la repezeala din ceea ce se gaseste in jur (in cazul de fata doi gandaci) devine un dar nepretuit. Din cand in cand, naratorul simte nevoia sa ne mai informeze asupra starii vremii, iar Social Services isi face aparitia in cadru nu sub forma unei institutii, ci a unui personaj care se recomanda ca atare, la fel de rigid ca si institutia insasi.
Este un film pe care-l recomand cu caldura, pentru ca are acel "ceva" nedefinit ce atinge o coarda umana universala. Poate nu toti am iubit la 12 ani, dar toti am fugit sau am fi vrut sa fugim spre ceva, de ceva, intr-o realitate pe care sa ne-o putem construi singuri.

No comments:

Post a Comment