Friday, 14 June 2013

Dincolo de stralucirea aparenta


F. Scott Fitzgerald - Blandetea noptii 

Blandetea noptii este una falsa. Realitatea ascunde nebanuite furtuni, o lupta surda de pastrare a propriilor iluzii si a armoniei percepute de ceilalti, de pe care voalul va cadea in lumina cruda a diminetii. Ascunde tumult, pasiune, ambitii, hedonism, dar si boala, suferinta, drama. Ascunde iubiri clandestine dar si frustrari reale, splendoare si mizerie, profunzime si superficialitate, pasiuni de o clipa si experiente ce marcheaza o viata, risipa si grandoare, impulsuri neinfranate. Totul ajunge sa fie impins la extrem, reconstituind treptat un puzzle, acela al casniciei ambitiosului doctor Dick Diver cu frumoasa si bogata Nicole. 
Ar fi multe de spus despre asemanarile acestei carti cu Gatsby: ca si Jay, Dick Diver, un tanar de origine modesta, si-a implinit ambitia de a-si face o cariera, de a patrunde in inalta societate, acolo unde cei nascuti cu origini nobile considera ca totul li se cuvine. Si-a implinit visul cu multa munca, dar, asemenea lui Gatsby, nu a ezitat sa fructifice oportunitatile aparute, incepand cu aceea de a pastra ecourile razboiului undeva departe de preocuparile cotidiene. Si asemanarile nu se opresc aici: ambii cred in bunatatea fundamentala a oamenilor, iar Daisy in cazul de fata se va numi Nicole. Insa labilitatea ei are cauze patologice, aceleasi cu care Scott Fitzgerald insusi a trebuit sa se confrunte in tumultoasa lui casnicie cu Zelda. 
Pana acum, dintre cartile sale, aceasta este preferata mea: cu un personaj la jumatatea drumului dintre Gatsby si Scott Fitzgerald, cu o actiune dezvoltata mai minutios, cu cadre ample, cu flashback-uri si schimbari de perspectiva narativa (in special asupra cuplului Dick-Nicole, analizat din afara si din interior), ce ne poarta de pe Coasta de Azur interbelica pana la Paris si din Elvetia la Roma, avem din nou in fata ochilor tabloul anilor '25-'30 ai secolului trecut, peste care se brodeaza cu precizie radiografia intortocheata a unui sentiment in care raportul de forte este intotdeauna dezechilibrat, intr-o parte sau in alta. Cand un membru al cuplului sufera (fie ca suferinta este sau nu de natura patologica), intreaga relatie se imbolnaveste, se transforma, are crize si momente de remisie, pana la deznodamantul previzibil, anticipat de cursul propriei relatii a autorului cu Zelda. 
Exista mai multe paradoxuri in carte: mai intai unul narativ, care pe masura ce iti dezvaluie fapte, situatii, iti lasa senzatia ca mai mult ascunde decat spune, nimic nu este foarte explicit; apoi cel stilistic: ai senzatia ca totul este o poezie, incarcata de simboluri, lasand sa planeze misterul asupra unor parti si totusi sentimentele sunt puse intr-o lumina cruda, detaliate, examinate minutios. Daca in Gatsby totul avea masura, era bine cantarit, rational, aici se pare ca sentimentele contradictorii ale autorului insusi fata de partenera sa sunt cele care dicteaza fluxul, ritmul, insa simti ca e tonul potrivit, singurul pe care poti empatiza cu personajele si povestea, transmitandu-ti subiectivismul narativ. Stilul este cel al suferintei care urmeaza meandre ce par uneori sa nu aiba legatura cu povestea propriu-zisa, dialogurile par pe alocuri lipsite de echilibru si de sens, deformate, asa cum insusi eroul tinde sa se degradeze treptat, pierzandu-se in neant, intr-o noapte nicidecum blanda, din care pandesc demonii interiori.  
Si ar mai fi paradoxul personajelor, exprimat de unul dintre ele, Rosemary, nu intamplator actrita intr-un film numit Fetita tatii (conexiunea este usor de facut cand aflam despre relatia lui Nicole cu tatal sau), care da glas misterului existentei si destinului eroilor romanului, accentuandu-l si mai mult. Pana la urma, ajungi sa nu mai stii sa distingi naturalul de afectare, cine joaca un rol si cine-si traieste cu adevarat sentimentele pretinse, cat este iubire si cat este complex patern in relatiile lui Dick cu femeile din viata sa... Dar uneori o sugestie face mai mult decat o mie de cuvinte si, tocmai de aceea, pentru mine Blandetea noptii a devenit cartea de referinta a lui Scott Fitzgerald.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.