miercuri, 31 iulie 2013

Vocea din iad


Chuck Palahniuk - Blestemati

De Palahniuk am auzit, ca mai toata lumea, inca de la debut, cand ecranizarea Fight Club-ului l-a adus brusc si definitiv in atentia literaturii. Mi-a placut filmul, asa ca n-am citit cartea. Dupa aceea, m-am tot invartit in jurul numelui autorului, mai rasfoiam cateva pagini intr-o librarie, nu ma convingea, lasam cartea si treceam mai departe. Dupa vreo 15 ani si peste 10 carti de la debut, tot lovindu-ma de numele lui in dreapta si in stanga, am zis ca e cazul sa vad si eu de ce e mare scriitor si de ce il numeste lumea "copilul teribil" al literaturii americane. 
Acum nu stiu daca e un lucru bun sau rau ca am inceput cu Blestemati, cat de reprezentativa o fi pentru opera lui, dar din cate am auzit si din ce ma asteptam sa gasesc pare sa fie, si stilistic, si tematic. Si nu m-a convins deloc sa vreau sa ma mai intalnesc cu autorul, dimpotriva.
In primul rand, vocea narativa nu este deloc aceea a unei adolescente de 13 ani, eroina prin ochii careia ni se zugraveste iadul, ci a unui autor furios pe societatea decadenta americana, voit ostentativ, socant, cinic, strigandu-si exhibitionist indignarile si frustrarile in piata publica. Teribilismul si excesul atitudinii adolescentine este acolo, dar motivele sunt diferite decat acelea pe care le-ar putea resimti cineva la varsta presupusa a personajului.
Pornind de la premiza ca Madison a ajuns in iad in urma unei supradoze de marijuana (infirmata ulterior, dupa ce aproape toata cartea m-am intrebat unde a gasit un joint de dimensiunile unei masini, stiut fiind - si poate si eroina cea atat de matura pentru varsta sa ar fi trebuit sa stie - ca e nevoie de vreo 600 de kilograme ca sa curete pe cineva), pustoaica, fiica unor parinti celebri (tatal producator, mama actrita nominalizata la Oscar) ajunge in iad, un bun pretext pentru o satira a civilizatiei americane. Acolo intalneste diverse tipologii, intruchipate de vecinii de celula, ce se recomanda la inceput drept o fata populara, genul de gasculita portretizat de mai toate filmele americane pentru adolescenti, un pasionat de antropologie teologica interculturala (ma rog, eu imi inchipuiam ca antropologia in sine este o disciplina interculturala, dar nu-i asa ca suna mai pompos?), un fotbalist prins prin cine stie ce intorsatura a vietii in offside si un psihopat care se lauda ca si-ar fi ucis cu o pusca semiautomata mai intai familia, apoi colegii de scoala si cativa profesori.
Insa in iad nimeni nu este ceea ce pare, dupa cum nici in lumea reala nu se intampla asa. In fragmentele ce alterneaza viata de dupa moarte cu cea dinainte, vedem ca si in lumea de dincoace se intalnesc la tot pasul falsi ecologisti, falsi binefacatori ce adopta copii prin diverse colturi ale lumii de ochii camerelor de filmat, pentru a-i abandona apoi prin internatul vreunui colegiu... o lume a aparentelor sclipitoare, o imagine in oglinda a celei de dincolo, cu care poate comunica prin telefon. Prefixul iadului pare sa fie de pe undeva de prin Montana, dar "tot aia e", dupa cum remarca Madison. Pana la urma, "ïadul nu e nimic mai mult decat un cartier marginas lasat sa se deterioreze pana la extrem", cu forme de relief precum Desertul de Matreata, Marea Campie de Sticla Sparta, Marele Ocean de Sperma Irosita, Mlastina Avorturilor celor Aproape Nascuti.
Distractia demonilor pare sa fie dezmembrarea celor ce sunt deja morti si n-ar trebui sa simta durerea, regenerandu-se la infinit. Si cum altfel poti sa castigi simpatia unui demon de sex feminin decat producandu-i un orgasm?! Hai, recunoasteti, este ceva la care s-ar gandi imediat o fata de 13 ani, nu?!
Totul este excesiv si n-as avea vreo problema cu vulgaritatea de limbaj, daca si-ar gasi justificare si coerenta cu personajele si situatiile. De exemplu, Ryu Murakami, un alt autor ce mizeaza pe limbajul dur, imi place mult, poate si din cauza exotismului mediului, o Japonie care chiar si atunci cand incearca sa se ghideze dupa repere occidentale reuseste sa le inglobeze si sa le adapteze propriului stil de viata si culturii orientale.
Am ramas cu senzatia unei pierderi de timp, citind o carte plictisitoare, trasa de par, redundanta (cu atat mai mult cu cat lumea fantasy propusa ar fi putut duce spre o poveste reusita) asa ca-mi vine sa strig, parafrazand limbajul eroinei: "Esti acolo, Satan? De ce mi-ai pus in mana cartea asta de cacat?"
Cu o singura observatie din carte sunt de acord pe deplin: Pacientul englez este un film plictisitor.

duminică, 28 iulie 2013

Viata sexuala si paralizia totala

The Sessions (2012)

Printre victimele epidemiei de poliomielita ce a lovit Statele Unite in anii '50 s-a numarat si Mark O'Brien, poet si jurnalist, in varsta de 6 ani pe atunci. Boala i-a afectat grav si iremediabil coloana vertebrala. Constrans sa-si petreaca restul vietii, peste 40 de ani, intr-un "plaman de otel" pe care nu-l putea parasi decat timp de cateva ore pe zi, a reusit sa-si termine studiile, sa creeze si sa se afirme ca o voce militanta importanta in favoarea persoanelor cu dizabilitati. Ajuns la 38 de ani, isi da seama ca un singur aspect al vietii i-a ramas pana atunci inaccesibil, cel sexual. 
Din aceasta perioada a existentei unui om ce a reusit sa infaptuiasca, tintuit la orizontala, mai mult decat o gramada de trecatori efemeri prin lume, este inspirat filmul independent al lui Ben Lewin, avand la baza eseul lui Mark O'Brien "On Seeing a Sex Surrogate" si scurt-metrajul oscarizat din 1996 despre viata acestuia, "Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O'Brien". Dupa cum il prezinta filmul, eroul pare un optimist incurabil, care a invatat sa se bucure de aspectele pozitive ale vietii, chiar si asa, imobilizat, stiind sa faca haz de necaz de ceea ce nu poate schimba, salvandu-se prin (auto)ironie si umor de accentele de depresie inevitabile in situatia sa. 
Primii pasi spre descoperirea propriului corp si a sexualitatii ii sunt calauziti de terapeutul sexual Cheryl Cohen Greene, surprinzator intruchipat de Helen Hunt (si spun surprinzator avand in vedere faptul ca nu as fi asociat-o deloc cu un personaj care in majoritatea timpului apare in cadru dezbracat de orice prejudecati) si de parintele Brendan. 
E o poveste de viata sensibila si foarte corecta politic; viata in general este alcatuita din amanunte banale  care, capatand coerenta si continuitate pe ecran, ajung sa te implice sau nu in functie de interpretarea actorilor. Si fiindca este un film de personaje, si nu de actiune, s-a pus mult accentul pe detalii, pe priviri, gesturi, intonatie, pe relatiile ce se construiesc sau se destrama intre cei trei eroi, personificati de John Hawkes, Helen Hunt si William H. Macy, toti trei de apreciat. Ma mira absenta celui dintai de la nominalizarile la Oscar, dar filmele nesustinute de Hollywood isi gasesc se pare mai greu calea spre celebritate... daca nu te numesti Helen Hunt.
Fara sa alunece in retorica si patetism, pastrand o abordare senina, construita in jurul truismului vietii ce merita traita indiferent de conditii, filmul lasa spatiu de desfasurare laturii poetice si romantice, la fel de mult ca si celei cinice, ironice, cu tuse amuzante, conflictelor interioare pe care fiecare dintre cele trei personaje ajung sa le aiba. 
Evolutia lui Mark de la un om care vede doar cerul (si la propriu, si la figurat) catre unul constient de propriul corp, pe care nu si l-a vazut niciodata pana in momentul intalnirii cu Cheryl, primul pas catre o recuperare a unei identitati integrale, pare totusi cumva incompleta. Am avut la un moment dat senzatia ca se sar pe acolo niste pasi iar procesul de recuperare a constiintei sexuale se deruleaza neveridic de rapid... Mi s-a parut ca personajul, capatandu-si senzualitatea, pierde in schimb tusele initiale de cinism si ironie ce mi-l faceau mai simpatic si, in general vorbind, The Sessions nu este Mar Adentro, un film care m-a rascolit, fiindu-mi mai apropiat, si ca abordare si ca atmosfera, personajul lui Bardem decat cel al lui Hawkes. Dar asa-s eu, rezonez mai bine la realismul cinic (unii i-ar spune pesimism) decat la optimismul nejustificat. 

joi, 25 iulie 2013

Marile drame ale oamenilor mici


Florin Lazarescu - Amortire 

Nu stiu de ce, dar cartea asta mi-a adus aminte ca atmosfera de Moartea domnului Lazarescu, de Raiul Gainilor lui Dan Lungu, de Simion Liftnicul lui Petru Cimpoesu. Si cum filmul si cartile amintite imi plac, chiar daca Florin Lazarescu merge pe o reteta des folosita in literatura romana, aceea minimalista, a reconstruirii unui mic univers ce se poate ascunde chiar in apartamentul de alaturi, a spatiului claustrofob al unui cartier, al unui orasel uitat prin vreun colt de harta, am citit cel mai recent roman al sau cu multa placere.
Ai sentimentul ca Evghenie, scriitorul ratat ce se indeletniceste cu te miri ce, luand-o mereu de la inceput dupa ce afacerile puse la cale esueaza, de la naravasii melci evadati din crescatorie pana la cartile anticariatului pe care l-a detinut o vreme, transformate intr-o masa compacta si informa de o inundatie, si doamna Stoican, fosta profesoara, proprietara casei unde acesta locuieste, pandita de amenintarea Alzheimerului, sunt oameni cu care iti intersectezi drumurile zi de zi, fara sa stii nimic despre ei, locuind necunoscuti in acelasi bloc cu tine.
Par persoane banale, dar nu sunt deloc asa. Aici intervine talentul literal al lui Florin Lazarescu, acela de a transforma persoane comune, insignifiante, fara calitati exceptionale, in adevarate personaje tragi-comice. Contextul faptelor si actiunilor lor este acela care le da savoare, ipostazele grotesti, amuzante sau triste in care sunt surprinse le transforma in eroi literari de care te atasezi, a caror existenta derizorie te acapareaza brusc. Ei sunt aici, in jurul nostru, este numai nevoie de un spirit de observatie ascutit, precum cel al autorului de fata, si de talentul de a extrage dintr-o existenta absolut comuna acele momente si secvente semnificative, care sa atinga intr-un fel cititorul, sa-l amuze, sa-l intristeze, sa-i miste o coarda sensibila.
Fiecare dintre noi suntem cate o carte, unele deschise, altele ferecate bine, pentru a nu lasa sa se intrevada din afara decat ceea ce dorim noi sa fie vazut, cu semnele si limbajul propriu. Pentru a ni se decoda sensurile, uneori ascunse chiar si noua insine, este nevoie de o privire exterioara empatica dar totusi obiectiva, mai in masura sa priveasca ansamblul decat noi, cei adanc infipti in buricul propriului nostru univers. Florin Lazarescu are capacitatea de a privi in sufletul omului fara acea superioritate omniscienta a naratorului neutru si fara implicarea extrem de subiectiva a naratorului personaj, raportandu-se la eroii sai fara condescendenta sau atasament exagerat, cu o anumita detasare prieteneasca, imprumutandu-le o voce care poate sa faca si haz de necaz dar si sa-si exprime in mod firesc temerile si framantarile, o voce naturala si convingatoare.
Daca scrisul in sine m-a cucerit, obiectiile mele strict subiective apar la partea  de continut, fiindca am perceput Amortire ca pe un echivalent al unui film din neorealist romanesc (vorba vine neo, ca dateaza deja de vreo 25 de ani). V-am spus ca la inceputuri, dupa '90, m-a entuziasmat, dar de la o vreme incep sa vreau mai mult, fiindca se poate. Asa ca, dintre tinerii regizori si scenaristi romani, prefer povestile lui Caranfil "feliilor de viata" servite de Mungiu sau Puiu. Talent este,  de ce sa nu se desfasoare si pe spatii mai vaste?! Evident, in cazul romanului de fata e vorba despre optiunea personala si interesul legat de un anumit subiect (dupa cum autorul insusi marturiseste in privinta sursei de inspiratie), dar iau ca exemplu un alt scriitor, din aceeasi generatie, Radu Pavel Gheo, care pe langa Numele mierlei ne-a plimbat si prin lumea fanteziei, cu Fairia, dar mai ales ne-a incantat cu Noapte buna, copii!, un roman ce porneste de la realitate, dar se transforma intr-o opera literara seducatoare, pe care am citit-o cu sufletul la gura.
Cam asta astept si de la urmatoarea carte a lui Florin Lazarescu, o lume mai vasta, mai complexa, nu neaparat diferita, dar construita pe mai multe planuri si dezvoltata in timp...

luni, 22 iulie 2013

Armata de minioni se intoarce!


Despicable me 2

Cum se intampla cu orice sequel, nu poti sa te astepti la mult mai mult de la 2 decat de la 1: acolo descoperi universul filmului, personajele, te atasezi sau nu de ele, te gandesti daca o continuare merita efortul de a o vedea. Mie mi-a fost dor de minionii lui Gru din Despicable Me si fiindca doream sa-i revad, mai ales ca partea a doua a fost promovata cu un teaser pe care il veti gasi la sfarsitul acestei postari, un cantecel in stilul stupid-amuzant al micilor creaturi, n-am ezitat sa-l vizionez.
Dupa cum ma asteptam, i-am reintalnit, alaturi de Gru, ex-maleficul personaj din prima parte transformat in good guy si de cele 3 fetite pe care le infiase. Dupa ce un film intreg s-a straduit sa se transforme intr-un tip de treaba, acum, cand in sfarsit s-a asezat la casa lui si se ocupa de micute ca un bun tata, se vede din nou chemat sa salveze omenirea, fiindca cine altcineva decat un ticalos iesit la pensie poate sti mai bine cum stau lucrurile si ce e in mintea unui alt ticalos?! Puteti spune ca e un fel de RED animat, cu Gru in rol de Bruce Willis care salveaza oricum intreaga omenire, asa ca ce nevoie ar avea de alti parteneri?! Nu ca ei n-ar exista, cand ai o multime de mogaldete "istete" roind in jurul tau sa te ajute, ce-ti mai trebuie o echipa umana? Si totusi, avem si asa ceva: Lucy, agenta speciala care il recruteaza pentru noua misiune intr-un mod mai putin conventional si deloc dorit, un personaj ce se dovedeste la fel de simpatic ca si cele cunoscute deja din primul film. Atat de simpatic incat pana si morocanosul, durul in aparenta dar foarte timidul Gru in realitate reuseste sa se indragosteasca de ea. 
In rest, povestea cunoscuta din toate animatiile: binele invinge intotdeauna raul, insa modul in care o face este intotdeauna amuzant, parodic, aducator de buna-dispozitie. 2-ul este mai corect politic decat primul, mai "de familie", dar trebuie sa se bucure si copiii, nu doar cei mari, nu? Iar pentru ei e musai sa se puncteze asupra valorilor familiei... Chiar daca filmul este facut de regizori francezi, intr-un studio de animatie francez, este destinat totusi pietei americane, in primul rand, si se stie ca aceasta are cateva idei mari si fixe (bine, le are ea si in general) asupra a ceea ce e bine sau nu sa le arati copiilor.
Ce mi-a placut cel mai mult in 2 a fost spatiul mai amplu acordat minionilor (cred ca s-au prins si producatorii care este adevaratul punct de succes si originalitate al animatiei), chiar mai caraghiosi si mai haiosi decat in prima parte. Interesante si referintele la filmele de spionaj ale anilor '70. Una peste alta, a fost un film la fel de placut ca si primul, cu acelasi personaj atipic in lumea super-eroilor, chel, gras si cu nasul mare :)


vineri, 19 iulie 2013

Din lumea literara

Gabriel Dimisianu - Amintiri si portrete literare 

Titlul spune aproape totul despre continut. Pe un ton conciliant si echilibrat, una dintre cele mai importante voci ale criticii literare din ultimele zeci de ani aduce in atentia cititorilor nu numai personalitati mai mult sau mai putin cunoscute, ci si personaje, transformand impaciuitor figuri recunoscute drept monstri deloc sacri ai lumii literare din perioada comunista in oameni blanzi si joviali, scuturand de colbul uitarii numele unor autori insignifianti, retrezind in memoria celor mai varstnici sau zugravindu-le celor mai tineri o lume literara in care cenzura era la loc de cinste, valorile reale facandu-si loc cu greu, poticnit, prin pleiada de asa-zisi autori importanti, intr-o perioada cand importanta se masura mai ales prin obedienta fata de sistem, prin respectarea "directivelor de partid si de stat". 
Mi-as fi dorit de la cartea de fata o abordare mai transanta, mai categorica, in care sa nu se treaca sub tacere anumite aspecte mai putin placute ale activitatii unor personaje precum George Ivascu sau Paul Georgescu, propagandisti ai normelor ideologice promovate de "noua literatura" a deceniilor 5-6 din secolul trecut. Este drept ca Gabriel Dimisianu are o privire subiectiva, implicata, asupra "eroilor" sai, ca a avut parte de acele intalniri ale vietii care dezvaluie si latura umana, uneori colocviala si ludica, alteori teatrala, cu "furii" mai degraba mimate decat traite, cu roluri jucate mai convingator sau mai prost pe scena vietii publice, dincolo de luminile careia se poate dezvalui o alta fata. Este adevarat si ca are intelepciunea de a uita si ierta momentele mai putin placute, de a nu arata nici o urma de dispret sau ura, pe care poate multi s-ar grabi sa le categoriseasca drept ranchiuna, fata de personaje controversate, dar mi se pare mult prea ingaduitor in portretizare cu unele nume ce au marcat istoria literaturii in sens negativ, curmand destine literare sau faurind artificial altele, mai dedicate crezului politic oficial. Sunt numiti "dogmatici intratabili" doar o serie de critici marunti, carora istoria le-a si uitat numele.
Inteleg partial recunostinta fireasca fata de cel care i-a facilitat debutul in critica literara (Paul Georgescu) si fata de cel care i-a urmat la conducerea Romaniei literare (Ivascu), dar amintirile si portretele sunt astfel idealizate, omitandu-se tusele severe si lipsite de onoare ce fac si ele parte din biografia celor amintiti.
Memorialistica in general imi da un sentiment inconfortabil al raportarii la o perioada din existenta proprie ce coincide cu o perioada a istoriei pe care unii martori tind sa o edulcoreze. Prefer amintirile interbelice, mult mai senine, dar si fiindca ma pot raporta la ele cu nostalgia si inocenta cu care unii dintre cei mai tineri s-ar putea raporta - din pacate - la perioada comunista.
Evocarile din carte (aflata deja la editia a treia, nu stiu cum mi-a scapat total pana acum) imi par inegale ca savoare, dar cred ca modul de receptare tine si de interesul meu pentru personalitatile in cauza: Georgeta Mircea Cancicov sau Ury Benador sunt scriitori ale caror nume nu-mi spun nimic, dar nici evocarea lor nu ma impinge spre o cunoastere mai aprofundata, cum este insa cazul lui N. Breban, din care spre rusinea mea n-am citit nimic pana acum. Evocarile lui Tudor Vianu sau Arghezi sunt interesante. Exista insa si pagini savuroase, pline de farmec, precum acelea dedicate "coloniei" din strada Naipu, unde autorul a impartit vreme de 3 ani casa cu Cezar Baltag, Nicolae Velea, Nichita Stanescu, o broasca testoasa, motanul Mosu si pisica Mobutu.  Sau amintirile din copilaria petrecuta la Braila ori din redactia "Gazetei literare" (ulterior "Romania literara") unde a lucrat incepand din 1958, trecand prin toate epocile comunismului, de la mini-dezghetul ideologic de la jumatatea deceniului sase, incheiat in 1971 pana la perioada celei mai drastice cenzuri, asupra careia nu se insista prea mult.
Iar "Otobacul" anilor '60 mi-a trezit un zambet, aducandu-mi aminte de "doom"-ul anilor '90. Si nu ma refer la joc, nici la genul muzical, ci la Dictionarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic :) 

marți, 16 iulie 2013

Supermaaaan!

Man of Steel (2013) 


Trebuie sa incep prin a spune ca asta e un film pe care l-am vazut oarecum impotriva vointei mele... pe stilul "mai nu vrea, mai se lasa", autoconvingandu-ma ca si daca e sa fie foarte prost macar e amuzant sa-l vad pe ducele de Suffolk din The Tudors zburand pe deasupra Americii, am ajuns la cinema, mi-am luat sucul si popcornul si am purces...
BD-urile nu m-au atras niciodata, poate fiindca pe vremea copilariei imi erau inaccesibile. Pif-urile pe care le prindeam, in schimb, le devoram, asa am inceput sa invat franceza, cu dictionarul si revistele, cred ca daca as fi dat peste niste BD-uri in engleza as fi reusit si eu acum sa citesc A Song of Ice and Fire sau Pratchett in original. Asa ca n-as sti sa va spun cat este fictiunea autorului si cat cea a scenaristilor, dar scenariul mi s-a parut atat de prost incat m-a distrat copios.
Va spuneam eu mai demult cum ca scenaristii de la Hollywood umbla doi cate doi si se inspira unul de la altul, ca altfel nu-mi explic cum reusesc sa scoata la scurt timp filme cu idei trase la xerox. De data asta, pentru David Goyer n-a fost nevoie decat sa se uite putin in urma si sa-si aduca aminte ce succes a avut cu Batman Begins. "Pai daca Batman a tinut, de ce n-ar tine si cu Superman?" s-o fi intrebat omul, pe buna dreptate. Si da, iata ca tine, din moment ce Man of Steel are pe IMDb un naucitor 7,7.
Rascolind prin biografia lui Superman, ajungem la inceputurile sale, pe vremea cand a fost impachetat in mare graba si trimis intr-o nava spatiala departe, in univers, pentru a-si implini destinul pe Terra. Filmul incepe promitator si mi-ar fi placut mai mult sa ramana cu totul acolo, daca tot se deviaza la nesfarsit pornind de la un personaj de nu mai stii ce e reboot, ce e ecranizare si ce e speculatie pe baza povestii originale, pe muribunda planeta Krypton, sa n-avem nici un Superman, ci doar pe Jor-El, eventual terminandu-se cu trimiterea progeniturii pe pamant. Ca oricum e singurul actor (Russel Crowe) care merita retinut din filmul asta.
Dar nu, progenitura vine si duce in spate un intreg destin, apasarea rolului sau de fiinta kryptoniana, un Luceafar constient de propria superioritate, de faptul ca este diferit de cei printre care traieste. Ia cititi si va minunati si sa nu-mi spuneti ca Eminescu nu l-a prevazut pe Superman de-acum 150 si ceva de ani: "Un cer de stele dedesupt /Deasupra-i cer de stele / Parea un fulger nentrerupt / Ratacitor prin ele "; sau ce frumos descrie Eminescu laserele ce-i tasnesc super-eroului nostru din ochi: "Tesand cu recile-i scantei / O mreaja de vapaie". Si analogiile ar putea continua, oprindu-se doar la faptul ca pe Catalina lui Superman nu o mai ademeneste vreun "viclean copil de casa", ca nu e deloc in spiritul povestilor cu super-eroi, unde metafizica light nu trebuie sa perturbe aura de buna dispozitie a spectatorului. Ei, poate le-am dat o idee creatorilor de benzi desenate cu Harap Alb pentru urmatoarea tema :P
De data asta am sa va spun cum se termina, fiindca nu ma pot abtine si oricum stiti ca Superman e musai sa treaca de toate incercarile cu bine, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti: dupa lupte apocaliptice, dupa o tona de efecte speciale aruncate de-a valma intr-o haotica inclestare de forte in care se pare ca viata a mii de oameni prinsi in vreo cladire aruncata in aer de explozii nu valoreaza nici cat o ceapa degerata, este suficient ca eroul nostru sa vada o familie la ananghie ca sa-i sara tandara si sa-i suceasca printr-un gest brusc si hotarat capul antagonistului. De mare efect!
Si gata, ca n-am ce sa va mai spun despre prostia asta.

duminică, 14 iulie 2013

Fantasmele copilariei


Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii


"Nici adultii nu arata ca niste adulti pe dinauntru. Pe dinafara, sunt mari si nepasatori si intotdeauna stiu ce fac. Pe dinauntru, arata la fel ca intotdeauna, la fel cum aratau cand erau de varsta ta. Adevarul e ca nu exista adulti. Nici macar unul in intreaga lume."
 Cand ni se face dor de copilul acela din interiorul fiecaruia dintre noi, de bucuria inocenta a descoperirii lumii, de momentele  cand cele mai firesti intamplari sau obiecte din jur capatau dimensiuni magice, ne intoarcem spre povesti. Insa nici atunci nu ne putem bucura pe deplin de ele daca nu sunt spuse intr-un fel care sa rezoneze si cu adultul de "dinafara" care am devenit, acela care nu exista, dupa cum ne spune Gaiman prin vocea unei fetite de 11 ani, sau poate de 1000 ori mai mult, dar pretindem ca am fi, mai exigent decat atunci cand devoram pe nerasuflate, la gramada, povestile nemuritoare cu aceleasi personaje si cu acelasi final, fara a ne intreba de ce toate urmeaza acelasi curs si se termina la fel. Acum vrem ceva diferit, o voce care sa poata captiva si cititorul mai experimentat, mai trecut prin literatura de diverse genuri si stiluri. De aceea prefer, cand ma intorc spre lumea fanteziei, sa o fac avand drept calauza cativa autori - nu multi - cu care stiu ca nu dau gres, chiar daca, inevitabil pentru literatura fantasy, ceva din farmecul originalului se va pierde intotdeauna prin traducere. 
Dupa Anansi Boys si American Gods, Gaiman ii face o noua bucurie copilului mare care am devenit cu Oceanul de la capatul aleii. Cartile lui, se spune, n-ar fi chiar pentru copii. Poate nu pentru cei mici, neinvatati cu subtilitatile unei lumi care considera ceea ce lor li se pare adevarat si posibil drept simbol si imaginatie, nedeprinsi cu incapacitatea celor care au crescut de a vedea, urmandu-si drumul drept intre doua puncte, monstrii care lor li se infatiseaza la fiecare pas, ochii ce pandesc amenintatori din cotloane, inchipuindu-si ca o scandura desprinsa dintr-un gard este doar o scandura desprinsa dintr-un gard, si nu o poarte catre un alt taram ori ca o balta nu poate fi niciodata un ocean. 
O intamplare traumatizanta, precum sinuciderea chiriasului familiei in masina unde eroul, in varsta de 7 ani, isi lasase revista preferata, pe care nu avea sa o mai primeasca niciodata, ii deschide acestuia drumul spre o lume populata cu fiinte amenintatoare, in care va invata despre prietenie, tradare, aparente care inseala, despre latura intunecata ce se ascunde in fiecare dintre noi, populata cu vise si cosmaruri, in care va fi calauzit si protejat de noua lui prietena, de mama si bunica acesteia. 
Sa consider cartea o parabola a copilariei ar insemna sa-i pierd din sensuri, sa o limitez la o perceptie prin prisma adultului, adica exact la ceea ce ea insasi condamna - uneori cam prea transant si reductiv, prin sentinte de genul "toti adultii sunt/ fac..." - incapacitatea celor mari de a se mai putea minuna, bucura, lasa vrajiti, de a percepe pericolele ce pandesc dintr-o lume nevazuta, de obicei aceea a propriilor demoni interiori. 
Asa ca n-am sa va mai spun decat atat: daca mai aveti puterea si dorinta de a va lasa fascinati de lumile carora constient si rational le refuzati existenta, daca puteti simti magia naturii chiar si fara sa-i vedeti spiritele, elfii, zanele, daca o voce familiara de copil va rasuna in minte rugandu-va sa-i spuneti o poveste, cititi Oceanul de la capatul aleii. Daca se poate in original, cu atat mai bine. Si aveti grija ce va doriti, fiindca s-ar putea ca in acea lume imperceptibila simturilor adultilor sa existe cineva care sa vrea sa va implineasca dorintele. 

sâmbătă, 13 iulie 2013

Magia e (dez)iluzie?


Now you see me (2013)

 Am trait filmul asta exact ca pe un spectacol de magie: fara sa ma intreb cum se intampla iluzia, intrand direct in mijlocul ei, cu o bucurie copilareasca, lasand sa ma invaluie fascinatia unei lumi in care nimic nu este ceea ce pare. Si tot ca intr-un spectacol de magie, cand se termina ma ridic de pe scaun si ma intreb "doar atat?". Si aceasta intrebare implica un "as fi vrut mai mult", insa nu neaparat ca timp, ci ca substanta. Senzatia de final este ca totul a fost un divertisment usor, impachetat in stralucire si puneri in scena spectaculoase, insa doar o iluzie care, o data ce s-a incheiat, se transforma intr-o usoara deziluzie.
Filmul isi indeplineste obiectivul, acela de a tine spectatorul vrajit, de a-l transporta intr-o lume a aparentelor stralucitoare si fastuoase, cu efecte speciale bine lucrate, in timp ce-si framanta mintea sa dezlege puzzle-ul, urmarind firul politist al povestii si incercand sa afle cine este "autorul", functionand exact ca intr-un numar de magie: atrage-i atentia spectatorului in alta parte ca sa nu aiba timp sa inteleaga ce se petrece in fata lui :) 
Si fara sa exceleze in originalitate (din nou trailerul mi-a creat putin asteptari intr-o alta directie, omitand cadrul si imprejurarile in care se petrec cele vazute si nevazute), scenariul ne ofera situatii amuzante si tensionate, ne poarta prin decorurile elegante din Las Vegas, New Orleans si New York, este unitar si bine orchestrat de Louis Letterier, de la care nu aveam cine stie ce asteptari, tinand cont de precedentele lui realizari, Clash of Titans si The Incredible Hulk. Cu un Jesse Eisenberg ce se joaca pe sine insusi asa cum l-am cunoscut in The Social Network, inconjurat insa de actori alaturi de care creeaza un grup de personaje credibile, functionand bine impreuna, magicul careu de asi ai iluzionismului, cei patru cavaleri ai Apocalipsei, te captiveaza fara sa vrei. 
De partea cealalta se afla ceea ce credem a fi cautatorii justitiei (v-am spus ca nimic nu e ce pare, asa e in magie), agentii FBI si Interpol intruchipati de Mark Ruffalo si Mélanie Laurent. Si chiar daca relatia ce se construieste intre ei, ca parteneri lucrand la acelasi caz, nu m-a prea convins, sa zicem ca merge... In fond nu acolo ar fi punctul de interes.
De ce totul functioneaza?! Pentru ca filmul joaca exact dupa regulile pe care le propune, cele ale iluzionismului si prestidigitatiei. Iti pune in fata colapsul sistemului bancar american, uraganul Katrina, te dirijeaza permanent spre posibile fire si explicatii, purtandu-te tot mai departe de ceea ce nu trebuie vazut, chiar daca poate ti s-a spus in trecere si, odata ce crezi ca ai inteles, esti manat intr-o alta directie. Cu cat te simti mai aproape de rezolvarea unui puzzle ce initial pare usor, te trezesti si mai departe, chiar daca unele trucuri isi gasesc o explicatie deloc complicata. Pentru ca magia sa fie completa, cand ai in fata doi monstri sacri ai ecranului precum Michael Caine (daca era nevoie de inca o legatura cu atmosfera din excelentul Prestige, cu care credeam initial ca ar fi mai multe conexiuni decat in realitate) si Morgan Freeman, lasi scepticismul deoparte si intri in joc. 
Si la final descoperi ca o reteta banala, bazata pe clasicele efecte vizuale de care cinematografia abunda in ultima vreme, actiune, replici dinamice si savuroase, isi atinge scopul, acela de a asigura doua ore de divertisment pe care nu ai cum sa le regreti.

marți, 2 iulie 2013

Matematica sentimentelor



Paolo Giordano - La solitudine dei numeri primi

Se stie ca numerele prime sunt acele numere divizibile doar cu 1 si cu ele insesi. Pe masura ce valorile cresc, intervalul dintre ele devine tot mai mare, se indeparteaza unele de altele, ramanand din ce in ce mai insingurate in sirul nesfarsit al numerelor. Unele numere prime se numesc gemene fiindca sunt despartite doar de un singur alt numar, par, cum ar fi 11 si 13, 17 si 19... Odata ce inaintam spre infinit, aceste perechi devin din ce in ce mai rare.
Mattia si Alice poarta din copilarie stigmatul numerelor prime. Fiecare dintre ei a cunoscut o tragedie: ea a ramas schioapa in urma unui accident de schi, el si-a abandonat sora geamana handicapata pe o banca intr-un parc, de rusine ca ar fi putut sa-l insoteasca la petrecerea de aniversare a unui coleg de clasa, si nu a mai gasit-o niciodata. Au trecut prin scoala izolati, fara prieteni, propriile complexe impiedicandu-i sa aiba relatii normale cu cei din jur, respinsi de acestia sau respingandu-i, pana in momentul cand au ajuns fata in fata. Si Mattia cel fascinat de matematica a inteles ca, mai mult decat de doua numere prime, ei doi ar putea fi reprezentati de doua numere prime gemene, atat de aproape si totusi atat de departe. Pentru el, alege 2.760.889.966.649, iar Alice va fi simbolizata de numarul 2.760.889.966.651.
Mintea lucida si clara a matematicianului se tulbura in prezenta senzatiilor nefamiliare provocate de sexul opus, dupa cum si privirea atenta la detalii a lui Alice, devenita fotografa, trece pe langa semnele tulburarii resimtite de Mattia in prezenta sa. Nehotarati, incapabili sa reactioneze calauziti de sentimente, suferind deseori blocaje, cei doi sunt inconjurati de personaje aflate in cautarea normalitatii, dar fascinate de straniu, de diferit; insa numai cei care-si recunosc propria singuratate in celalalt pot simti legatura invizibila ce-i uneste in timp.
N-am sa va spun cum se termina povestea celor doi, insa stiti ca intotdeauna numerele prime gemene sunt separate de un numar divizibil, banal, comun.
Intinsa pe vreo 25 de ani, cartea are o desfasurare cinematografica, alcatuita din secvente, momente ale existentei protagonistilor fixate in timp. De altfel, romanul, detinator al celui mai important premiu literar italian, Strega, in 2008, a si fost ecranizat. N-as spune ca trailerul m-a convins sa vad filmul, asa ca voi ramane la carte.
 Recunosc ca de multe ori am tendinta de a citi o carte mult prea rational, cu vigilenta si atentie la orice potential truc narativ sau stilistic in masura sa-mi altereze perceptia asupra ei. Atunci cand las garda jos, cand un autor, prin povestea pe care mi-o spune sau prin modul in care o face, reuseste sa ma prinda in mrejele lui, sa ma absoarba in universul construit, ajunge sa nu ma mai deranjeze o anumita abordare ce se doreste dulce-amara dar sfarseste prin a fi amarui-dulceaga, sa nu mai vad cat de mult  mizeaza pe o coarda sensibila, a fascinatiei  fata de trairile persoanelor stigmatizate, alienate, diferite.

Chiar daca mie mi-a placut, reusesc sa ma detasez putin si sa afirm, paradoxal, ca nu mi se pare ca premiul primit ar fi justificat: este o carte simpla, banala ca stil, foarte usor de citit, care cred ca si pe juriu l-a impresionat prin aceleasi calitati ca si pe mine, nu prin abilitatea de povestitor a autorului, ci prin tema, prin modul in care jongleaza cu analogiile cu matematica, o stiinta atat de exacta, pentru a da glas sentimentelor, atat de confuze in raport cu actiunile eroilor incat simti ca acestia, asemenea celor din tragediile grecesti,  sunt manati  de fatalitatea penei scriitorului catre un destin implacabil. Cartea este diluata, are putine idei, o scriitura scolareasca pe alocuri, insa ascunde o tensiune maladiva care pe mine m-a intrigat si m-a facut sa n-o las din mana pana n-am terminat-o.