Sunday, 28 July 2013

Viata sexuala si paralizia totala

The Sessions (2012)

Printre victimele epidemiei de poliomielita ce a lovit Statele Unite in anii '50 s-a numarat si Mark O'Brien, poet si jurnalist, in varsta de 6 ani pe atunci. Boala i-a afectat grav si iremediabil coloana vertebrala. Constrans sa-si petreaca restul vietii, peste 40 de ani, intr-un "plaman de otel" pe care nu-l putea parasi decat timp de cateva ore pe zi, a reusit sa-si termine studiile, sa creeze si sa se afirme ca o voce militanta importanta in favoarea persoanelor cu dizabilitati. Ajuns la 38 de ani, isi da seama ca un singur aspect al vietii i-a ramas pana atunci inaccesibil, cel sexual. 
Din aceasta perioada a existentei unui om ce a reusit sa infaptuiasca, tintuit la orizontala, mai mult decat o gramada de trecatori efemeri prin lume, este inspirat filmul independent al lui Ben Lewin, avand la baza eseul lui Mark O'Brien "On Seeing a Sex Surrogate" si scurt-metrajul oscarizat din 1996 despre viata acestuia, "Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O'Brien". Dupa cum il prezinta filmul, eroul pare un optimist incurabil, care a invatat sa se bucure de aspectele pozitive ale vietii, chiar si asa, imobilizat, stiind sa faca haz de necaz de ceea ce nu poate schimba, salvandu-se prin (auto)ironie si umor de accentele de depresie inevitabile in situatia sa. 
Primii pasi spre descoperirea propriului corp si a sexualitatii ii sunt calauziti de terapeutul sexual Cheryl Cohen Greene, surprinzator intruchipat de Helen Hunt (si spun surprinzator avand in vedere faptul ca nu as fi asociat-o deloc cu un personaj care in majoritatea timpului apare in cadru dezbracat de orice prejudecati) si de parintele Brendan. 
E o poveste de viata sensibila si foarte corecta politic; viata in general este alcatuita din amanunte banale  care, capatand coerenta si continuitate pe ecran, ajung sa te implice sau nu in functie de interpretarea actorilor. Si fiindca este un film de personaje, si nu de actiune, s-a pus mult accentul pe detalii, pe priviri, gesturi, intonatie, pe relatiile ce se construiesc sau se destrama intre cei trei eroi, personificati de John Hawkes, Helen Hunt si William H. Macy, toti trei de apreciat. Ma mira absenta celui dintai de la nominalizarile la Oscar, dar filmele nesustinute de Hollywood isi gasesc se pare mai greu calea spre celebritate... daca nu te numesti Helen Hunt.
Fara sa alunece in retorica si patetism, pastrand o abordare senina, construita in jurul truismului vietii ce merita traita indiferent de conditii, filmul lasa spatiu de desfasurare laturii poetice si romantice, la fel de mult ca si celei cinice, ironice, cu tuse amuzante, conflictelor interioare pe care fiecare dintre cele trei personaje ajung sa le aiba. 
Evolutia lui Mark de la un om care vede doar cerul (si la propriu, si la figurat) catre unul constient de propriul corp, pe care nu si l-a vazut niciodata pana in momentul intalnirii cu Cheryl, primul pas catre o recuperare a unei identitati integrale, pare totusi cumva incompleta. Am avut la un moment dat senzatia ca se sar pe acolo niste pasi iar procesul de recuperare a constiintei sexuale se deruleaza neveridic de rapid... Mi s-a parut ca personajul, capatandu-si senzualitatea, pierde in schimb tusele initiale de cinism si ironie ce mi-l faceau mai simpatic si, in general vorbind, The Sessions nu este Mar Adentro, un film care m-a rascolit, fiindu-mi mai apropiat, si ca abordare si ca atmosfera, personajul lui Bardem decat cel al lui Hawkes. Dar asa-s eu, rezonez mai bine la realismul cinic (unii i-ar spune pesimism) decat la optimismul nejustificat. 

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.