Monday, 2 September 2013

Cautand sufletul pereche

Graeme Simsion - Proiectul Rosie

Ma astept cat de curand ca Hollywood-ul sa puna ochii pe cartea asta si sa o transforme intr-o comedie romantica, eventual cu un protagonist bine ales care sa culeaga cel putin o nominalizare la Oscar, fiindca bifeaza cu succes locurile comune ale incompatibilitatii transformate in atractie. Cu toate acestea, daca va doriti o lectura placuta si usoara, de vara, este numai buna. Autorul asta australian, aflat la romanul de debut, este scenarist de felul sau - si se vede: scrie bine, cu verva si umor (si cu cateva scapari de care voi aminti mai incolo) si, mai ales, dovedeste o destul de buna cunoastere a subiectului, tulburarile din spectrul autist. 
Pe eroul principal, Don Tillman, profesor de genetica la Universitatea din Melbourne, il putem diagnostica de la inceput cu sindromul Asperger, desi nu se specifica exact: are tabieturi bine inradacinate, un frigider ordonat compartimentat dupa zilele saptamanii, comportamente repetitive care-i dau siguranta, un orar intocmit la minut, pentru a nu pierde nici macar o secunda cu activitati inutile. Interactioneaza dificil cu cei din jur, detasat de normele si conventiile impuse de ipocrizia sociala, nu poate sa inteleaga un discurs metaforic, are idiosincrazii pe care le exprima si in chestionarul riguros intocmit in momentul cand incepe Proiectul Sotia. Ajuns la aproape 40 de ani, proiectul se impune ca o nevoie de a-si completa viata, in urma descoperirii faptului ca barbatii casatoriti traiesc mai mult si sunt mai fericiti decat cei ne-. Criteriile rezultate din intrebarile puse pe "numai" 16 pagini sunt stricte: aleasa trebuie sa nu bea, sa nu fumeze, sa nu ajunga mai devreme sau mai tarziu la o intalnire, sa stie sa gateasca, sa aiba cunostinte de matematica, sa faca exercitii fizice in mod regulat... si multe altele.
Cand in viata sa isi face aparitia ca o tornada Rosie, dandu-i peste cap toate tabieturile, o accepta alaturi numai pentru ca ii aduce o noua provocare ce-l incita profesional, Proiectul Tata. Apropierea treptata dintre cei doi are farmecul ei, cu situatii amuzante, replici savuroase. Don invata ca lungimea lobului urechii nu este intotdeauna un indicator al atractiei sexuale, ca poate exista o viata frumoasa si in afara traseului strict si comod al obisnuintelor de zi cu zi, ca dragostea nu este un sentiment cuantificabil dupa criterii stricte asa ca, organizat cum este, va fi nevoie de Proiectul Rosie. 
Stiu, suna siropos, dar este siropos intr-un mod funny, chiar daca unele secvente par oarecum neverosimile si strica pe alocuri coerenta premiselor cartii: este surprinzator cum un personaj despre care se presupune ca nu stie prea multe despre conventii sociale si sentimente reuseste sa vada bresa din cuplul prietenilor sai, Gene si Claudia, inainte ca prietenul implicat direct, mai preocupat sa acopere harta lumii cu noile sale cuceriri, sa fie constient ca exista. Este si mai surprinzator ca acceptarea si recunoasterea problemei sa cauzeze o "vindecare" brusca, o dobandire a a abilitatilor sociale in cateva zile. Creierul este structurat altfel, nu-i poti spune "acum doar incearca sa actionezi ca o persoana normala" si chiar sa-ti reuseasca... Comportamentul unui Aspie nu tine de vointa, nu poate fi reprimat in mod constient.
Cineva spunea - si nu pot sa nu-i dau dreptate - ca Proiectul Rosie  este pentru autism cam ce era Pretty Woman pentru prostitutie... Ca este folosit ca divertisment, ca sursa de umor. Cred insa ca dincolo de ras, cand nu "razi de" ci "razi impreuna cu", se creeaza o punte, o cale de empatizare, de comunicare, de acceptare a diferentelor si de incercare a intelegerii celuilalt. Si asta nu poate fi rau.

2 comments:

  1. Replies
    1. Bine ai venit pe aici :)
      Ma bucur ca ti-a placut, eu nu pot sa spun ca as pune-o pe lista cartilor preferate, alea pe care mi-e necaz ca nu pot sa le scriu eu, dar cum am obiceiul (nu stiu daca este un defect sau nu) sa trec cartile prin prisma filmelor vazute si invers, pot sa spun ca e pentru gusturile mele un fel de "Silver Linings Playbook" fata de "Melancholia", adica nu o carte care sa ma arunce intr-o stare din care sa nu mai ies o saptamana, cum sunt cateva, dar de care m-am bucurat. Cred ca la mine "a placea mult" inseamna ceva care sa ma infioare, sa ma deprime (zice latura masochista), sa ma lase cu gura cascata stilistic... si aici n-a fost chiar cazul.

      Delete