Friday, 6 September 2013

Condamnata fara vina


Lena Constante - Evadarea tacuta  

"Corpul meu nu putea sa fie decat aici. Eu puteam sa fiu oriunde. El nu avea nici macar loc sa-si miste picioarele dureroase. Eu imi voi face sa creasca aripi. Aripi de pasare. Aripi de vant. Aripi de stele. Si am sa evadez..."
Sunt cuvintele unei supravietuitoare, ale unei femei condamnate la 12 ani de temnita pentru "vina" de a fi fost apropiata familiei Patrascanu. Sunt cuvinte ce vorbesc despre teroare, amaraciune, neputinta, umilinta, despre ani de chin si durere, cand era nevoie de o evadare din propriul trup pentru a invata o noua forma de libertate, aceea a unei minti ce nu poate fi incatusata. 
In memoriile sale, subintitulate "3000 de zile singura in inchisorile din Romania", Lena Constante prefera sa nu analizeze aspectele politice, ci sa vorbeasca despre "starea de detentie" pe care, odata eliberata, nu a putut sa o impartaseasca nimanui. Oamenii nu voiau sa auda, fie pentru a-si proteja constiinta, fie din motive de siguranta personala intr-o lume cand toti peretii aveau ochi si urechi, fie sub pretextul destul de meschin ca si in spatele gratiilor, si in afara lor, cu totii traiam intr-o mare inchisoare. Ceea ce partial poate fi adevarat, dar avem obligatia morala de a sti ce s-a intamplat intre zidurile puscariilor, de a nu uita, pentru ca uitarea este primul pas catre repetarea istoriei. Chiar daca fiecare cuvant doare, chiar daca adevarul este dur, trebuie cunoscut, transmis urmasilor, pentru a fi avertizati asupra consecintelor abuzului de putere si ca o dovada de respect fata de cei care au preferat sa sufere decat sa-si abandoneze principiile si demnitatea umana. Stiu, puse in cuvinte sunt adevaruri care suna pompos, lucruri ce nu-i preocupa mai deloc pe tineri, nu e deloc "cool" sa auzi despre suferintele cauzate de comunism, in timp ce sa porti un tricou cu Che Guevara si sa te declari rebel idealist stangist este... 
Insa comunismul nu a fost "cool" deloc si poate ar trebui fiecare sa se gandeasca, in sinea lui, ce ar face daca ar fi obligat sa depuna marturie falsa despre un prieten care nu a facut nimic rau pentru a se salva de tortura, cat de rebel ar mai fi in fata terorii reale si, acceptand ca nu si-ar abandona verticalitatea morala, cum si-ar putea pastra umanitatea intr-o detentie solitara, intr-o celula stramta, in care nu ai voie sa te asezi pe pat intre 5 dimineata si 10 seara, primind de doua ori pe zi o asa-zisa supa si un colt de paine uscata, cand foamea si frigul ajung atat de concrete incat dor. 
Despre asta ne vorbeste Lena Constante in cartea sa, despre formele de rezistenta pe care le imbracau lungile ore petrecute in intuneric, cand reamintirea fiecarui vers invatat in timpul scolii era o victorie, un semn ca mintea inca functioneaza, cand traducea in gand poezii si compunea piese de teatru (8 in total, din care 3 au si fost puse pe hartie dupa eliberare, dar au ramas nepublicate) pentru a nu-si pierde luciditatea, tresarind la fiecare zgomot de pasi pe coridor, ce puteau prefigura un nou interogatoriu, cu torturile fizice si psihice aferente. Nesigurantei zilei de maine i se adauga o alta, si mai dureroasa, de a nu sti daca membrii familiei mai traiesc si sunt liberi.
Dupa patru ani de presiuni pentru a accepta sa depuna marturie falsa impotriva lui Lucretiu Patrascanu, are loc inscenarea procesului, urmat de condamnarea la 12 ani de detentie. Vorbeste despre alte zile nesfarsite de singuratate, in care este silita sa inventeze noi metode de supravietuire, pentru a-si fabrica strictul necesar (un pieptene facut dintr-o bucata de sapun in care infige sarma de legatura a maturii, ciorapii carpiti iar si iar), despre speranta data de fiecare soapta, vorba buna sau zambet, despre nevoia unui cat de mic semn de solidaritate. Cand el nu vine de la oameni, isi gaseste bucuria in ciripitul celor doua vrabii care-si fac cuib la geamul celulei sau in vederea crengilor copacului din fata, dar si aceste bucurii ii vor fi refuzate, ca si cum ochii unui detinut politic ar "contamina" totul in jur cu privirea lor. Si, intr-un tarziu, dupa ani de singuratate si disperare, va descoperi zidurile vorbitoare. Ne impartaseste modurile de comunicare intre celulele Penitenciarului de la Miercurea-Ciuc, ne vorbeste despre regasirea solidaritatii si a sprijinului uman. Despre asta, Lena Constante vorbeste insa mai pe larg in celalalt volum al memoriilor, Evadarea imposibila.
Cartea sa, in ciuda unui talent literar care nu se regaseste de obicei in memorii, fiindca rolul lor principal nu este acela de a spune povesti, ci de a ne relata faptele pentru a nu uita, nu este, in mod sigur, o lectura de vacanta. O citesti cu o apasare pe suflet, cu un nod in gat, cu teama de ce vei putea afla in randurile urmatoare... Si totusi, trebuie sa o citesti, ca sa ai o imagine mai completa a unui "atunci" tot mai strain si mai indepartat, ca sa poti sa mergi mai departe cunoscand toate riscurile drumului ales...
Inainte sa incep Evadarea imposibila, am avut nevoie de cateva zile de pauza. Recunosc, pentru mine este greu si sa citesc acele lucruri, fara sa le fi trait direct... Insa avem cu totii datoria de a face uneori un salt in trecut, pentru a ne aduce aminte ca exista momente cand trebuie sa spui raspicat NU inainte de a fi prea tarziu....

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.