Monday, 23 September 2013

Incredibilul devenit realitate

Bohumil Hrabal - L-am servit pe regele Angliei

Fiti atenti la ce va spun acum (asa-si incepe autorul cartea, asa imi incep si eu postarea): 
Trebuie neaparat sa nu-l lasati pe Hrabal sa treaca pe langa voi. Eu abia acum m-am descoperit, nu stiu daca asta este cea mai buna carte a lui si am avut noroc, sau una din multele minunatii de descoperit, caz in care am si mai mult noroc, dar bine am facut ca am urmat sfaturile unei persoane in ale carei gusturi literare incep sa am din ce in ce mai multa incredere ;)
Jan Dite isi incepe povestea ca picolo la restaurantul unui hotel, in anii  20-30 si si-o incheie ca milionar, in momentul in care Cehoslovacia eliberata de fascism se pregateste de intrarea in lunga perioada comunista. Nici una din datele de pornire, nici fizice (foarte scund), nici sociale (copil orfan) nu pare sa-l pregateasca pentru succesul la care aveau sa-l duca propria tenacitate si indarjire in momentul in care constata ca banii sunt singurii care ii pot deschide portile Paradisului, nu numai pe cele ale bordelului cu acelasi nume, unde-si face initierea sexuala, dar si pe cele ale adevaratului paradis social, acela unde inaltimea nu se masoara in centimetri, nici nobletea in titluri, ci singura unitate de masura este banul.
Monologul lui Dite se citeste dintr-o rasuflare, nu numai pentru ca personajul, care are ceva din figura tragi-comica a lui Charlie Chaplin, te acapareaza, revarsand asupra ta o groaza de senzatii si intamplari, dar si pentru ca autorul insusi te hipnotizeaza. Nu stiu cum sa explic senzatia: este ca si cum ai avea in fata un tablou pe care crezi ca-l privesti in intregime, numai ca fiecare detaliu creeaza noi perspective, fiecare lumina sau umbra aduce in prim-plan o alta imagine, o noua scena asteapta sa fie ocupata de acelasi erou volubil, jovial, expansiv, plin de farmec. Oarecum in contratimp cu istoria, cautandu-si parca intentionat de fiecare data locul de partea gresita a baricadei, acest cavaler al tristei figuri continua sa-si faureasca Dulcineea din fiecare coroana pe care o economiseste, din fiecare noua dovada a ascensiunii sociale, ajungand pana la a se prezenta voluntar la inchisoarea milionarilor si a cere sa fie arestat, jignit ca nu fusese luat in calcul de la inceput.
In aproape o jumatate de secol, destinul sau se impleteste cu cel al Cehoslovaciei interbelice, apoi ocupata de nazisti, eliberata ulterior pentru a intra sub lunga ocupatie ruseasca. Iar tu, cititorul, incepi cu un zambet, esti apoi contrariat, uimit, induiosat, speriat, ingrijorat de soarta eroului, pentru a termina cartea cu o senzatie de nostalgie cu un gust usor amar, caci viata care tocmai ti-a trecut prin fata ochilor, fiindu-i martor atat de prezent si de implicat, tocmai si-a scris in fata ta ultima pagina.
Eroul intriga si fascineaza prin reactiile sale contradictorii, mai ales atunci cand crezi ca se va lasa coplesit de evenimentele ce se abat asupra lui: fie ca este suspectat ca ar fi furat o lingurita ori ca ar colabora cu Rezistenta, el isi asuma de fiecare data faptele nesavarsite, fiindca isi proiecteaza in permanenta asteptarile celorlalti asupra sa, ajunge sa si le insuseasca pana la a accepta cu bucurie si seninatate tortura sau moartea. Si nimic nu ar fi putut transpune mai bine pe hartie stilul sau excentric, dorinta de atentie, de valorizare prin ochii celorlalti, decat aceasta singuratate galagioasa si entuziasta, acest mod direct al personajului de a te trage de maneca si a te purta printre intamplarile vietii sale, fara sa-ti dea timp de pauze, asaltandu-te cu vorbe bine alese, care iti paralizeaza simturile si te transforma intr-o victima neputincioasa a farmecului sau.
Si astfel incredibilul devine realitate si Hrabal te duce pe nesimtite la capatul unei povesti unitare, bogate in sugestii si prilejuri de reflectie, in care ritmul interior se impleteste cum rar am vazut cu cel al intamplarilor propriu-zise, ajungand sa transforme incredibilul in realitate, sa faca dintr-o banala poveste de viata o capodopera... M-as fi ferit de cuvantul "capodopera", prea rodat prin asocierea cu tot felul de fleacuri literare, dar chiar n-am gasit altul mai bun. Cand ceva iti place, e mult mai greu sa-ti aduni ideile decat atunci cand nodurile in papura iti sar in ochi. Iar cartea asta n-are nici noduri, nici prea multe semne de punctuatie, e un flux al constiintei personajului, insa, ca si eroul, nu-i deloc monotona, ci vie si colorata.
Si, vorba scriitorului, cu asta am terminat pe ziua de azi.

4 comments:

  1. Daaa! E o capodoperă. Faine sunt şi 'O singurătate prea zgomotoasă' şi 'Trenuri cu prioritate'. Pe mine Hrabal mă face să iubesc din nou oamenii, chiar dacă, prin ce scrie, îmi frânge şi inima în acelaşi timp. Mă bucur că Art face serie de autor, merită. Pan Bohusku...

    ReplyDelete
  2. Clar, are asa o capacitate de a-ti apropia oamenii ca te-ar fi facut sa empatizezi si cu... Ponta daca ar fi vrut :)
    Evident ca ma infig in toate cartile lui cand mai am drum prin librarie, n-am mai avut asa revelatie de la Saramago, cand m-a lovit prin 2000 si un pic Poliromu' cu "Pluta de piatra", parca asta a fost prima lui carte tradusa la noi.

    ReplyDelete
  3. Să nu te arunci la povestiri. Sunt de fapt fragmente din romane şi scrieri mai lungi şi îşi pierd din farmec.

    ReplyDelete
  4. Mersi, bine de stiut, ca as fi sarit probabil cu incredere totala pe tot ce-mi iesea in cale.

    ReplyDelete

Note: only a member of this blog may post a comment.