Monday, 30 September 2013

Omul care n-a pus niciodata piciorul pe pamant


The Legend of 1900 (1998)
De regizorul / scenaristul Giuseppe Tornatore m-am indragostit cand am vazut Cinema Paradiso. Acolo, ca si in Malena, povestea se petrecea intr-un sat sicilian, Tornatore aducand un duios omagiu locurilor sale natale, cu oamenii si povestile lor. 
Novecento, cartea lui Baricco pe care se bazeaza scenariul filmului de fata, m-a plictisit, v-am spus candva ca nu am afinitati cu autorul, nu reuseste deloc sa-mi atraga atentia, desi am incercat de vreo trei ori. Si stiind ca The Legend of 1900 este ecranizarea ei, l-am tot evitat, m-am tot invartit in jurul lui... Intr-un tarziu, tot asteptand La migliore offerta, cel mai recent film al lui Tornatore, inghesuit de retelele de distributie in cinematografele noastre in plin sezon al vacantelor si pentru scurta vreme (va trebui sa caut alte cai de procurare a lui sau sa astept aparitia la HBO), am ajuns sa-l vad si, culmea, nu regret deloc, dimpotriva. 
Daca Baricco se repeta, dupa cum am constatat in Mr. Gwyn, unde oamenii nu mai iau forma notelor muzicale, ci a literelor, Tornatore beneficiaza in schimb de mult mai multe ingrediente pentru a transforma o poveste care pe hartie arata neconvingator si cliseistic intr-una frumoasa, de care poti sa te indragostesti. Danny Boodmann T.D. Lemon Nineteen Hundred se naste pe transatlanticul Virginian, care strabate de cinci ori pe an calea de apa dintre Europa si America. Numele spune totul: este abandonat intr-o cutie pe care scrie "T.D. Lemon", infiat de unul dintre muncitorii de pe vas, Danny Boodmann si isi incepe drumul prin viata in anul 1900. La 8 ani ramane orfan si descopera muzica iar de atunci pianul va deveni modul lui de exprimare a senzatiilor si sentimentelor, limbajul cel mai profund in care-si rosteste propria versiune despre lume, o lume in care cuvantul "mama" desemneaza un cal de curse iar adultii pot ajunge la orfelinat daca nu au copii, o lume pe care nu o va vedea niciodata dincolo de hublourile vaporului insa si-o va imagina din istorisirile celorlalti, putand sa o povesteasca in amanunt, cu sensibilitate si o incredibila capacitate de surprindere a detaliilor.
Avem un personaj emotionant interpretat de Tim Roth, imagini surprinzatoare, cu impact vizual puternic, precum aceea a pianului ce patineaza prin furtuna, si excelenta muzica a lui Morricone insotindu-ne de-a lungul acestei meditatii despre destin si alegeri de viata. 
Mi-o fi mie mai apropiata poezia vizuala decat aceea a cuvintelor, mai ales cand este insotita si de o muzica atat de frumoasa, cert este ca filmul asta reuseste sa transforme monologul monoton al unui autor plictisitor pentru mine intr-o feerie plina de simboluri, pornind de la contrastul dintre agitatia si sperantele multimii ce se inghesuie la fiecare traversare spre locurile straine de dincolo de ocean, in cautarea unei vieti noi si cel care-si gaseste sensul acasa, in uriasul oras plutitor unde s-a nascut, suficient pentru a-si implini destinul, fara sa fie preocupat de absenta unei identitati, a unei confirmari in ochii celorlalti, a unei impliniri intr-o lume atat de plina de oportunitati si variante incat il descumpaneste.
Este un film pentru momentele cand simti nevoia de frumusete pura, cand vrei sa te lasi leganat de valurile imblanzite de atingerea delicata sau hotarata a clapelor pianului, iar cand ultimul acord se stinge ramai ganditor si putin perplex, fiindca simti ca nu poti sa-i cuprinzi in intregime maretia, ca toate intrebarile astea despre viata, moarte, dragoste, singuratate, pasiune nu-si gasesc niciodata raspunsul... 
Il las mai bine pe Roger Waters sa va povesteasca despre film, pe muzica lui Morricone, poate si de-asta filmul e mult mai bun decat cartea, despre unele lucruri e mai bine sa canti cand nu poti vorbi si apoi sa taci cand cantecul se termina, lasand imaginile sa-ti arate nespusul: 

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.