Monday, 28 October 2013

Intre romantism si realism


Nathaniel Hawthorne - Povestea de la Blithedale

Aranjand intr-o buna zi cartile prin biblioteca, vorba vine, ca nu indraznesc sa ma avant prea tare in adancul rafturilor ticsite si imbacsite, doar asa, mai mult ca o trecere in revista a titlurilor si o mangaiere tandra cu carpa de praf, am dat de cartea asta (pe langa cateva comori, am sa va spun poate despre ele cand timpul imi va permite sa le recitesc). Nu stiu daca e din categoria "rasfoite si lasate in asteptare" sau din cea "citite si imediat uitate", caci mi se intampla si asta cu unele carti si memoria selectiva nu prea ma insala, cam stie ce trebuie sa stearga definitiv de pe hard, sa nu tina spatiul ocupat degeaba.  
Cum autorul mi-a fost adus in atentie in ultimii ani prin doua ecranizari ale aceleiasi carti, "Litera stacojie", mai intai The Scarlet Letter, apoi Easy A, care cica ar fi o adaptare moderna, ambele la fel de proaste, desi distributia nu ar fi lasat sa se vada asta, curiozitatea m-a impins sa vad ce si cum are de zis autorul in cartea de fata. Asa ma face ea uneori sa-mi pierd timpul! 
Cand vorbim despre cliseele romantismului gotic, ne gandim la suspans, la supranatural, la aparitii neasteptate in miez de noapte, la femei misterioase purtand valuri fantomatice, la o atmosfera maladiv-tensionata... si in primul rand la Poe. Fiind o carte scrisa in a doua jumatate a secolului 19, Povestea de la Blithedale te-ar putea face sa crezi ca unele elemente ale curentului ar fi putut fi create chiar de Hawthorne, asa ca nu m-am abtinut sa nu trag repede cu ochiul la data mortii lui Poe, sa vad daca lipsa de originalitate intuita e reala sau e doar efectul trecerii timpului. Si da, mi s-a confirmat ca domnul de fata e doar un imitator light al curentului in mijlocul caruia a fost prins, condimentandu-si cartea cu o viziune a armoniei vietii in sanul naturii, personaje care ii urmeaza cursul (primavara vazuta ca anotimp al regenerarii, al insanatosirii, toamna intunecata, umeda, purtand miresmele mortii).
Aspiratia pastoral-idilica a unui grup de intelectuali de a forma o comunitate unde sa traiasca in simplitatea vietii la tara e o premisa pe cat de uzata chiar si pentru epoca respectiva (de la Rousseau si Chateaubriand trecuse ceva vreme) pe atat de lipsita de interes ca valorificare si curs al actiunii. O intriga banala, constituita din relatiile trio-ului Zenobia - Priscilla - Hollingsworth, privite prin ochii martorului Miles Coverdale, un erou la fel de sters ca si povestea infatisata, cu false pretentii de mister si conexiuni fortate, lipsita de substanta dar avand grija sa ne faca moralizator cate un semn cu degetul (aratatorul, daa!?), ca unor copii neascultatori. Personajele insipide sunt inconjurate de un mister greu perceptibil, un ingredient secundar al unei povesti in care vedem cum eroii se plictisesc cam repede de lumea idilica si mai dau cate o raita prin civilizatia orasului. Inconsistenta personajelor creeaza un mister la fel de iluzoriu ca si povestea senzationalista a Doamnei de sub val cu care isi deschide autorul cartea, un fel de captatio benevolentiae pentru cititor, ce-i deschide curiozitatea, pentru a i-o inabusi apoi in cea mai banala si repetata poveste, aceea a triunghiului amoros. 
N-am inteles ce vrea cartea asta sa-mi spuna: am citit-o cu iritare, cu rabdarea pusa la grea incercare de descrierile de natura cu aspect de compuneri scolare, de pretentiile de realism social ale unei proze cu iz dulceag-statut, de alegoriile ce duc spre imposibilitatea construirii unei Arcadii printre ruinele careia am scotocit fara succes dupa un autor remarcabil. E o performanta cum cartea a reusit sa ma pastreze langa ea pana la capat, doar-doar oi gasi un "carlig" de care sa ma agat in poveste daca in stil nu s-a putut. N-am reusit, asa ca-l las in continuare pe Hawthorne sa stea cuminte in cartea de istorie a literaturii printre autorii minori sau poate sa-l consider, pana la proba contrarie, autorul unei singure opere, "The Scarlet Letter", la care nu cred ca voi mai ajunge dupa experienta de fata. 

No comments:

Post a Comment