Saturday, 19 October 2013

Pamantul vazut din spatiu

Gravity (2013) 


"Vazut din Luna, Pamantu-i frumos / Verde, se pare, si pe-alocuri albastru / Pamantul are-o lumina de astru"... spunea intr-o poezie Nichita Stanescu. Si cine nu a visat privind stelele la misterul pe care nu-l vom patrunde niciodata, cine nu si-a dorit sa fie acolo, sus, macar pentru cateva minute, mai aproape de ele, mai departe de lume, sa asculte vuietul Universului si sa vada mai clar detaliile reliefului Lunii? 
Pe fascinatia asta, ce tine de natura umana, au mizat creatorii filmului de fata si se pare ca, in ciuda tuturor scaparilor si cliseelor pe care le voi detalia in continuare, ce mi-au confirmat ideea cu care plecasem la film, ca va fi un film ce-ti va taia rasuflarea pe partea vizuala fara sa-ti spuna in rest prea multe, au reusit. Il vad cu multe nominalizari tehnice la Oscarurile de la anul, dar tot nu-i inteleg halucinanta nota de 8,7 ce l-ar urca undeva intre locurile 14-20 al filmelor all time pe IMDb. E drept ca atunci cand ai ochelarii 3D si vezi rasaritul de pe statia spatiala in timp ce imaginea se clatina usor, imersia este totala, chiar crezi pentru cateva secunde ca esti acolo si privesti prin hublou spre Pamantul ramas undeva departe, ca toti si toate sunt la mii de kilometri si esti singur in pustietatea Universului, la fel de singur cum ramane eroina noastra la scurt timp dupa ce incepe filmul. Si da, genul de fascinatie cauzata de film este exact aceeasi pe care ai avea-o daca ai fi cu adevarat pe statia spatiala. Ai putea sa te uiti ore in sir, fara sa-ti dai seama cum trece timpul, la planeta invartindu-se in fata ta, incercand sa identifici locurile familiare sau savurandu-i noutatea, punctele unde nu vei ajunge niciodata. Si e adevarat ca pentru asta ar trebui sa platesti de cel putin cateva sute de mii de ori mai mult decat pretul unui bilet la cinema... 
Insa un film care se doreste "artistic" trebuie sa-ti puna in fata si altceva decat poze frumoase. Iar la capitolul asta lasa foarte mult de dorit, fiindca ne ofera aceleasi clisee de care cinematografia nu se poate lipsi. Ati vazut poate cum se intampla cand transmite Catalin Radu Tanase sau alt "hoitar" vreun reportaj morbid de la locul accidentului: daca sunt copii printre victime, imposibil sa nu vezi pe asfalt vreo ghetuta de copil, vreo jucariuta,  de incepi sa crezi ca, intr-o regie macabra post-mortem, reporterii chiar descalta victimele ca sa dea mai bine accidentul "pe sticla"... Cam asa si in filme, cand e sa moara cate un personaj, imaginea cu familia fericita, surazatoare, este nelipsita, chiar daca e neadecvata, si esti absolut nedumerit de ce si-ar tine cineva poza cu familia nu la el in buzunar, ci pe masinaria cu care lucreaza in spatiu, in afara statiei... Fiindca trebuie aratata, nu?! Si cu costumul de lucru nu prea reusesti. Si ca veni vorba de costume, acum nu stiu cat este adevar si cat ostentatie in diferenta dintre albul stralucitor al cosmonautilor americani si imbracamintea ponosita, parca de panza, a rusilor. Si este absolut normal, in acelasi ton, ca dupa o calamitate in care toti membrii modulului spatial isi pierd viata, o jucarie sa pluteasca lin si neafectata prin naveta... Genul asta de detalii sunt prea in your face si ma cam deranjeaza. 
Trecand acum la inadvertentele tehnice, nu stiu eu prea multa fizica, dar e dificil sa-ti inchipui ca atunci cand orbitezi, ca sa ajungi din punctul A in punctul B, situat la cateva mii de kilometri, este suficient sa mergi in linie dreapta si vei reusi. Si nu ni se explica deloc de ce "aterizarea este ca si decolarea", cum convingi un modul aflat la ceva distanta de o statie sa creada ca mai are doar 3 metri pana la ea, de ce a fost nevoie sa se renunte atat de devreme la personajul lui Clooney, care pentru efect artistic se comporta absolut anormal si iresponsabil pentru un comandant de misiune in spatiu, aducand mai degraba cu un Schettino ce si-ar impinge ditamai nava de croaziera intr-un recif decat cu un cosmonaut experimentat si respectabil, mai ales ca modul in care s-a intamplat pune din nou cateva intrebari legate de forta de gravitatie si de utilitatea gestului in momentul respectiv. 
Pe partea conflictului psihologic, ma intorc la Nichita, desprinzand din contextul poeziei versurile care spuneau ca "Unde se sfarseste pamantul, / in jos, se incepe gandul". Iar gandurile personajului interpretat de Sandra Bullock nu au deloc substanta. Ar fi fost interesanta premisa unei eroine care nu-si doreste nimic de la viata obligata sa supravietuiasca. Insa motivatiile sunt superficiale. In situatii limita actioneaza instinctul, insa atunci cand se cauta profunzimi abisale in spatele lui, gasim doar un alt esec si o incapacitate de redare a lor...
Daca nu ar fi fost 3D, daca nu ar fi existat fascinatia imaginii bine generate, Gravity ar fi ramas doar un alt film american de serie B care nu ar fi primit probabil o nota mai mare de 6, hai sa zic si jumate...

No comments:

Post a Comment