Povestea lui Thor

Kon-Tiki (2012)

V-ati dat seama ca nu despre zeul razboiului si al tunetelor este vorba aici, ci despre Thor Heyerdahl, navigatorul temerar care si-a urmat pana la capat crezul, pentru a dovedi lumii intregi ca stramosii polinezienilor proveneau nu din Asia, cum se credea pana atunci, in 1947, ci din America de Sud. Urmasul cuceritorilor vikingi ce a purtat toata viata in suflet dorul tinuturilor indepartate, entuziasmul descoperirii rasariturilor pe alte si alte taramuri, a pornit din Peru intr-o calatorie de 5000 de mile, cu un echipaj format in total din 6 oameni, pe o pluta din lemn de balsa, asemanatoare celor cu care se presupunea ca navigasera cu 1500 de ani in urma incasii, fara sa-i aduca vreo imbunatatire tehnica, tocmai pentru a demonstra ca aceasta traversare era posibila.

Am vazut cam multe filme a caror actiune se petrece pe ocean in ultima vreme si pot sa spun ca cel de fata nu are nici atatea imagini care sa-ti taie rasuflarea precum Life of Pi, nici poezia din Legend of 1900. Nu ma indoiesc ca pentru norvegieni are o semnificatie mai profunda, le atinge o coarda sensibila a mandriei nationale, insa o face fara ostentatia americana, cu masura si bun-simt. Pentru ca expeditia lor este deja istorie, stii cum s-a terminat, nu astepti si nu vei primi nimic imprevizibil, dar este un film placut, ce urmeaza capriciile naturii in voia carora se lasa pluta, devenind uneori tensionat si navalnic, alteori calm, lasandu-te sa te bucuri impreuna cu eroii de frumusetea creaturilor oceanului. Iar cand apele se linistesc de tot, parca si atmosfera se relaxeaza, uneori prea mult, incat incepe sa aiba timpi morti, sa-ti doresti sa se intample ceva. Dar filmul urmeaza destul de fidel povestea adevarata a expeditiei peste ocean, iar expeditiile nu sunt in orice moment un sir de aventuri extraordinare, asa ca nici aici nu vom gasi suspans, relatii conflictuale prea tensionate intre personaje, intamplari miraculoase sau mai stiu eu la ce se poate astepta spectatorul. Nu, este o poveste a unei calatorii pornite din increderea neclintita a unui navigator care nici macar nu stia sa inoate in puterea lui Tiki, zeul-soare al incasilor, mai cunoscut cu numele Viracocha, de a-l purta pana la destinatie viu si nevatamat. Nici o clipa starea de pe pluta unde cei sase petrec 101 zile nu face loc vreunei disperari profunde sau nebuniei ce a cuprins Pluta Meduzei in doar 13 zile. Este drept ca toti au pornit stiind ce-i asteapta, avand provizii suficiente cat sa hraneasca si rechinii cu concentrat de supa de rosii, insa neincrederea nu i-a aruncat nici un moment intr-o situatie extrema. 

Prin masura de care da dovada, fara sa fabuleze si sa amplifice prea mult situatiile prin care trec protagonistii, n-ar fi exclus ca filmul sa fie o ecranizare destul de fidela a cartii pe care Heyerdahl a scris-o in urma calatoriei sau a documentarului cu care avea sa castige in 1951 premiul Oscar. De altfel, unele secvente filmate in alb-negru cu camera pe care o manevreaza unul dintre eroi sunt o reconstruire fidela, cu actorii din film, a unor secvente din documentar. 

Fara sa recurga la detalii prea intime, inconfortabile sau senzationaliste (cu furtunile si rechinii suntem obisnuiti din toate filmele de gen), filmul ne pune in fata o poveste ce ne face sa visam la locuri exotice si indepartate si fara sa aiba un buget prea ridicat creeaza cateva tablouri ce se ridica la nivelul vizual al lui Pi. Poate ca mi-ar fi placut sa cunosc ceva mai bine personajele (avem doar cateva detalii fugare despre fiecare), sa gasesc un centru de interes ceva mai adanc decat calatoria in sine... Nu-i un film rau, dar nici nu provoaca sau emotioneaza, cum m-as fi asteptat.