sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cand doua femei se iubesc...

La Vie d'Adèle (Chapitres 1 & 2) (2013) 

Sau albastru este cea mai calda culoare... sau cum vreti sa-l numiti, de ce nu si La Vie de Marianne, romanul lui Marivaux evocat in primele minute ale filmului, ce-i infierbanta imaginatia adolescentei Adèle, aflata la varsta cautarilor si revelatiilor?! Senzatia mea este ca titlul francez pune mai mult accentul pe una dintre protagoniste, iar cel englez pe cealalta, si cum ai lua-o, ambele pierd ceva din esenta filmului, si anume faptul ca intr-o relatie este nevoie de doi... sau de doua.
Acum incerc sa-mi scot din minte toate informatiile si ideile care mi-au contaminat receptarea: incepand de la faptul ca filmul este marele castigator al festivalului de la Cannes de anul asta, continuand cu toate cronicile criticilor de film despre conceptualizarea corporalitatii, cu marturiile actritelor care au ramas cam traumatizate de scenele de sex si cele ale lesbienelor reale ce afirma ca au vazut pe ecran artificialitatea a doua femei heterosexuale constranse sa interpreteze roluri in care nu se simt deloc pe teritoriul lor. Altii ar fi acuzat regizorul ca un barbat nu poate reprezenta veridic pe ecran sexualitatea feminina. 
Povestea este simpla, de fapt aproape lipseste: o iubire intre doua femei este disecata in toata evolutia sa, de la primele priviri pana la marturisirea sentimentelor, de la viata petrecuta impreuna pana la sfarsitul si contemplarea vestigiilor unei foste intimitati, inainte de merge mai departe. 
Iar parerea mea este una impartita: avem doua actrite (Léa Seydoux si Adèle Exarchopoulos) convingatoare in interpretare, frumoase, cu o tinuta statuara in momentele intime, intruchipand doua tinere venite din lumi diferite ce-si intersecteaza intr-un moment destinele si le impletesc pentru o scurta perioada (vreo cinci ani am socotit eu ca ar fi durat povestea lor). Mai avem un film luuung, mult prea lung, ca asa e artsy, sa zabovesti cu camera asupra unor cadre care nu se mai termina, si cele de softcore sex nu sunt singurele, filmul dureaza cam cu o ora mai mult decat ar fi cazul pentru ceea ce vrea sa ne transmita. O poveste banala de viata, cu care marturisesc ca nu pot sa empatizez, daca asa arata relatiile lesbiene trebuie sa fie o plictiseala teribila in paturile lor, dar nu sunt in masura sa ma pronunt nici asupra veridicitatii scenelor, desi imi da senzatia ca miza principala a acestui film, avand in vedere ca mare lucru nu se intampla si nici cine stie ce emotie nu-mi transmite, este tocmai veridicul. Ar putea fi insa si o alta, aceea de manifest politic al unei categorii sociale, iar aici as zice ca si-a indeplinit obiectivul: nu este nimic revoltator, nimic iesit din normalitate in aceasta poveste de iubire, una ca oricare alta, dimpotriva, in banalitatea ei uiti ca exista inca homofobie in lume, ca unii se mai indigneaza, ca niste zei marunti in masura sa puna ordine in vietile si asternuturile celorlalti, de alegerile altor semeni.
In rest, v-am mai spus cred ca atunci cand aud de realism cinematografic incep sa casc... dar nu-mi pot stapani curiozitatea si tot astept o alta abordare, un realism mai plin de semnificatii, de simboluri ceva mai rafinate decat acelea propuse de sorbirea unei stridii sau a unei spaghete. Am vazut doar un alt film din categoria "de periat critica si smuls premii". 
Si n-am putut sa nu zambesc cand filmul asta mi-a adus aminte o reclama simpatica la HBO in care diferiti tineri actori le povesteau exaltati prietenilor, parintilor, rudelor, despre rolul pe care tocmai l-au obtinut: "O sa fie cu multe scene de sex, cu violenta..." Pe masura ce le explicau, figurile celorlalti erau din ce in ce mai ingrijorate, pentru a izbucni in final cu intrebarea fireasca: "joci intr-un film porno?" "Noo, it's not porn, it's HBO" Cam asa si cu filmul de fata: is it porn? noo, it's art... Imi si imaginez indicatiile regizorului: "gata fetele, schimbam pozitia cu alta simetrica, frumoasa, care sa dea bine la camera, sa luam Cannes-ul!"
Dezamagitor? Nu, ca nu mai am demult amagiri si nu-mi mai leg sperantele de iluminare cinematografica de optiunile unui juriu. Am vazut destule Nobeluri pentru literatura acordate pe criterii politice si prea multe filme premiate doar pentru ca surprind autentic "felia de viata" pentru a imi mai baza alegerile si preferintele pe parerea avizata a vreunui juriu. Memorabil? nici, desi unele secvente imi vor mai ramane in minte o vreme. Dar daca in locul uneia dintre protagoniste ar fi fost un barbat, povestea ar fi fost extrem de comuna si simbolul falic afisat la vedere ar fi transformat "arta" in "porn". Asa ca zau daca stiu ce mai ramane din filmul asta daca il descompui si ii iei cele doua prezente feminine ce il duc in spate cu stoicism, cu eroism, pana la victoria finala, marele si ravnitul premiu.

joi, 28 noiembrie 2013

IKEA, emigranti, teroristi si Sophie Marceau

Romain Puértolas - Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap IKEA 

Peripetiile fakirului Ajatashatru Lavash Patel, plecat din India spre Paris cu singurul scop de a-si cumpara de la IKEA un pat de cuie sunt la fel de incredibile ca si acelea reale ale unei lame de la gradina zoologica din Bruxelles, pe numele ei Serge le Lama, furata de un grup de tineri si transportata cu tramvaiul. Asta ca sa incep cu realitatea care bate uneori fictiunea, facand-o atat de fireasca si veridica.
Dar sa spun despre carte: eroul nostru trece prin tot felul de patanii ce-l vor purta din Franta in Anglia, apoi in Italia si Libia, pentru a  reveni  la Paris, cu diferite mijloace de transport, dintre care balonul este printre cele mai conventionale, intr-o aglomerare spumoasa de situatii si incurcaturi. Dincolo de ritmul alert, de intamplarile amuzante, de glumele si jocurile de cuvinte (uneori cam abuzive si redundante pentru gustul meu, si ma refer la cele legate de indicatiile de pronuntare a numelor) se ascunde insa o problema foarte serioasa si reala a lumii occidentale. Nu cunosc prea multe despre situatia din celelalte tari, insa cea din Italia imi este destul de familiara: inghesuiti in barci fragile ce se pot scufunda la o pala de vant mai puternica, mii de africani traverseaza anual Mediterana din Libia spre Italia cu speranta de a-si construi o viata mai buna. Si nu mai demult de acum vreo luna vreo 300 si ceva dintre ei si-au pierdut viata in largul coastelor insulei Lampedusa. Un accident stupid, o incercare de a anunta paza de coasta despre prezenta barcii, o racheta de semnalizare ce a aterizat de unde a plecat, un incendiu, sute de oameni morti la cativa pasi de promisiunea unei noi vieti. Camioane cu pasageri clandestini ce traverseaza Canalul Manecii din Franta spre Anglia, avioane in care emigrantii sunt trimisi, fara prea multe investigatii, in ultima tara europeana de unde se presupune ca au venit, o soarta considerata mai buna decat aceea de a fi repatriati... conditii precare, vieti riscate de cei ce nu mai au nimic de pierdut. 
 Calatoria fakirului este una initiatica, caci ii deschide ochii si, odata cu el, si cititorului, asurpra unor realitati pe care multi nu le cunosc sau prefera sa nu le cunoasca. Dar dincolo de verva, de tonul lejer, de calambururi si originalitatea tratarii subiectului am resimtit o anumita superficialitate in incadrarea etnica si sociala atat de cliseistica a personajelor si-n abordarea moralizatoare spre care vireaza. Inceputul promitator ajunge sa fie repede ingropat in conventionalisme si in corectitudini politice. Intr-atat incat tu, cititor est-european ce nu te confrunti nici ca stat, nici individual cu problema emigrarii, incepi sa te simti vinovat pentru soarta continentului negru si pentru toata foametea din lume... Si sentimentul asta de auto-culpabilizare pe care ti-l inspira cartea ajunge sa-ti inabuse placerea lecturii si buna-dispozitia pe care se presupune ca ar trebui sa ti-o mai dea. Parca-ti spune "hai, razi daca mai poti!" Incerci sa schitezi un zambet, dar ai fi de un cinism feroce daca ai face-o... 
Mi-a fost simpatic fakirul la inceput si l-as fi indragit mai mult daca ar fi ramas in zona light a peripetiilor sale de calator clandestin, la marotele lumii occidentale, inainte sa ajunga la iluminarea data de intalnirea cu emigrantii sudanezi. Iar portretul facut familiei de tigani mi-a amintit de sitcomurile proaste de pe la noi... 
Ce treaba are Sophie Marceau in toata povestea?! Daca cititi, aflati. Nu este o carte pe care s-o retineti, care sa va marcheze constiinta literara, dar va poate oferi o lectura agreabila... pana la un punct. Ca un plus, as remarca mai ales grafica ingenioasa asigurata de editura Baroque Books and Arts.

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum am descoperit literatura sud-americana

Meandre - proza universala contemporana

Acum vreo 20 si ceva de ani, editura Astra din Brasov (habar n-am daca mai exista) a publicat o serie de antologii de nuvele excelente (ca selectie a textelor si traduceri). Cele doua volume pe care le detin, cel de fata si Luna in oglinda apei, despre care voi scrie poate cu alta ocazie, sunt pentru mine carti de referinta, pentru ca mi-au deschis porti necunoscute pe atunci catre literatura secolului 20. Aveam vreo 14-15 ani cand am descoperit Meandre si aici am auzit probabil pentru prima oara de autori precum Julien Green, Marguerite Yourcenar, Dino Buzzati, Italo Calvino, Pirandello... Dar si de Borges, Maquez, Cortazar, Bioy Casares.
Inca imi mai faceau cu  ochiul cartile lui Jules Verne din care invatam mai mult despre lumea inconjuratoare decat din lectiile de geografie sau din manualele de fizica, inca ma bucuram de vreo poveste nemuritoare doar pentru actiune in sine, fara sa acord prea mare atentie intorsaturilor de condei si puneam suflet in aventurile eroilor lui Ponson du Terrail, Zévaco sau Dumas, la gramada, fara sa-mi pun prea multe probleme de logica a evenimentelor, fara sa ma supere coincidentele fortate, tragerile la tema, doar pentru placerea pura de a citi, orice, oricat, fara discernamant, de a ma transporta intr-o lume in care totul era posibil, asa cum credeam ca va fi si viata reala.
Si atunci am dat de aceasta selectie de povestiri si nuvele scrise in limbi romanice in secolul XX, pe care o pot numi in continuare contemporana, fiindca literatura buna n-are varsta. Se scria mult si bine, autorii nu se gandeau inca la postmodernisme si cinisme deconstructiviste (si chiar daca ar fi facut-o nu as fi observat atunci, acum e invers, incerc sa uit tot ce am invatat la scoala, sa-mi scot din fata ochilor filtrele parazite ale criticii pentru a vedea din nou textul prin ochii cititorului entuziast, dar nu-mi iese intotdeauna). Se scria induiosator si terifiant, meditativ si poetic, incisiv si revoltat, despre umanitate si viata, dar si despre experiente supranaturale, se scria fantastic si realist, romantic de multe ori, cu inflexiuni gotice, straniu, explorand lumi indepartate sau teritorii necunoscute ale universului fiecarei constiinte, viata insasi. Se creau metafore si alegorii, se descopereau deliciile unei literaturi ce nu-si propunea nici sa schimbe lumea, sa incerce sa o faca mai buna angajandu-se in pledoarii pro/contra subiectelor arzatoare ale globalizarii, ci doar sa ne infatiseze un colt al ei, acela unde isi au locul deopotriva si visatorii si vizionarii, si impulsivii si rationalii, o lume lipsita de incrancenarea si uniformizarea tendintei auto-reflexive si subiective din proza mai recenta.
Am recitit cu drag si cu aceeasi pasiune fragmentele din volum si am redescoperit personaje in stare sa mizeze totul pe o carte: pentru unii e vorba de un dor fara leac (precum barbatul din povestirea lui Corrado Alvaro ce-si asteapta timp de 15 ani in America sotia si fiica sau Daniel, eroul lui Le Clézio care nu vazuse marea niciodata ori Martine, eroina lui Yves Thériault, indragostita de un acrobat de circ ambulant, preferand sa pastreze stabilitatea momentelor de fericire traite decat sa se aventureze in promisiunile unui viitor incert). Pentru altii pasiunea duce pana la mistuirea in propria arta, cum este cazul pictorului Wang-Fo si al lui Cornelius Berg, eroii lui Marguerite Yourcenar.
Poate va va infiora Leviathanul lui Green (nu despre roman este vorba), in care sunt prezente radacinile intregii sale opere, marcata de eroi pentru care infernul este unul interior. Personajul de aici isi traieste criza existentiala intr-un crescendo cu un singur final posibil. Poate veti zambi la patania unei inotatoare relatata de Calvino, veti admira intorsaturile de situatie din "Suflul" lui Pirandello, veti trece granita dintre real si imaginar cu "Regele Copethua" al lui J. Gracq sau veti fi coplesiti de tragismul din povestirea lui Buzzati despre Ottavio Sebastian daca, asemenea eroului, fiinta cea mai draga pe care ati avut-o traieste acum doar in sufletul vostru...
In ultima treime a cartii, mi-am adus aminte de momentele de atunci, cand am uitat de lume si si i-am lasat pe Quincaju, calauza mortilor si pe Mancatorii de Luna ai lui Asturias sa ma poarte intr-o gradina vrajita, unde am intalnit creaturile imaginare ale lui Borges... De acolo, potecile s-au bifurcat in toate directiile marii literaturi. Si asa m-am intalnit, hoinarind pe ele, cu Marquez, Cortazar, Bioy Casares...

joi, 21 noiembrie 2013

Naufragiatii

Castaway on the Moon (2009) 

Stiam ca natia asta sud coreeana este foarte buna pe genul horror si ca producatorii americani stau tot timpul cu lupa atintita asupra ei pentru a-si gasi infinite resurse de remake-uri. Si de fiecare data esueaza cu brio, nu stiu cum se face... Sa fie de vina briza venita dinspre raul Han, cel populat cu monstri si, dupa cum vom vedea in filmul de fata, cu un Robinson Crusoe contemporan?! Sa fie de vina modul in care regizorii si scenaristii cu ochii oblici reusesc sa surprinda esenta naturii umane conturand personaje iesite din tipare si fara sa apeleze la clisee de scenariu ieftine? Tineti-va bine, filmul de fata se afla si el in vizorul hollywoodian, asa ca vedeti-l cat mai aveti timp, cat nu a ajuns inca sa fie macelarit. Sau vedeti-l oricum, dar neaparat! 
V-am facut sa credeti ca vorbesc despre un alt horror?! Nu e cazul, e o comedie romantica superba (si cam dramatica), n-as fi crezut sa spun asta despre un gen in general usurel, care nu asigura decat un divertisment de moment. Uitati-va numai la afis si precis n-o sa intelegeti nimic, desi toate elementele filmului sunt bine ascunse pe-acolo. Insa e vesel, incitant, parca ai vrea sa stii ce-i cu rata aia de plastic, intuiesti ca fata cu casca de motociclist si aparat de fotografiat este cam dintr-o alta poveste decat individul din prim-planul imaginii. 
Pe scurt (si promit sa nu va spun nimic din ceea ce nu vedeti in primele 10-15 minute din film) un individ, apasat de povara creditelor bancare, se hotaraste sa-si puna capat zilelor aruncandu-se de pe un pod. Tentativa lui esueaza, fiind purtat de apa pe o insula care - culmea - desi se afla in mijlocul orasului, este absolut pustie. Dupa ce ultimele resurse ale telefonului se consuma in discutii cu persoane ce iau apelurile lui disperate drept o gluma proasta sau vor sa-i vanda diverse pachete promotionale,  incearca din nou sa se inece, apoi sa se spanzure (proces intrerupt de o problema fiziologica ce nu suporta amanare) pentru a ajunge sa descopere placerile unei vieti simple, solitare, fara obligatii, fara carti de credit, fara ritmul infernal al vietii de zi cu zi, desi de jur imprejurul sau doar raul il desparte de blocurile turn in care civilizatia isi continua imperturbabil ritmul haotic. 
Cand spui "Castaway" te gandesti la filmul cu Tom Hanks, insa nimic nu conduce intr-acolo. Va mai spun doar ca dupa vreo juma' de ora in care vedem acomodarea eroului nostru la libertatea nou dobandita, povestea este intrerupta de aceea a unei hikikomori - va spune Wiki ce este, asa cum You Tube-ul va arata drumul spre acest film, folositi-l cu incredere, aveti numai de castigat. Ce pot avea in comun doua personaje atat de diferite, unul care refuza sa iasa din casa, altul care refuza sa se intoarca intre cei patru pereti ai unui birou, unul care prefera rutina confortabila a gesturilor fixe de-a lungul unei zile, altul care descopera in fiecare zi lucruri, situatii si abilitati noi?! Un singur indiciu si am terminat cu povestea, ca-mi vine sa v-o spun pe toate de misto ce e: taiteii cu fasole. 
De lamurit, sper ca nu v-am lamurit, dar mi-ar placea sa va fi trezit curiozitatea. Uitati-va la filmul asta, distruge orice conventii si e fascinant oricum l-ai lua: nu te poti gandi la scenariu, la constructia personajelor, la detalii de decor ca elemente separate, e un tot unitar cu elemente de Regele Pescar (stiu ca ma raportez cam mult la filmul asta, dar cand ceva ma face sa ma gandesc la el e de bine) ce te face sa razi dar si sa zambesti amar cand vezi ca poate singurul mijloc de a te revolta in fata unei societati ce te striveste, anihilandu-ti personalitatea, este auto-izolarea, insingurarea, dar te bucura sa constati ca mai sunt si alti naufragiati ai vietii ca tine, care pot gasi mai multa bucurie si placere intr-o lebada ruginita pe care s-o considere "acasa" decat intr-o vila dintr-un cartier rezidential si daca mai poti sa vezi umorul si ironia situatiei in care te afli nu esti pierdut in ochii proprii, fiindca de aceia oricum critici ai societatii ce te doreste robotul perfect nu-ti mai pasa demult.

duminică, 17 noiembrie 2013

Catre organizatorii de concerte

Niste concerte metal  16 noiembrie 2013 

Fratilor, prieteni or dusmani sau indiferenti necunoscuti, roacari or whatever,

E sambata, deci toata lumea trebuie sa dea buzna sa organizeze concerte, da?! Sa distreze cat mai mult publicul. Si sa-l traga de maneca fiecare cu oferta lui, care mai de care mai apetisanta, sau macar mai "de criza"... Ca doar maine majoritatea nu trebuie sa-si  miste curu' trist la scarbici, right?! Lumea se va trezi la o ora rezonabila, cu un cap mare sau fracturat in zeci de bucati, pierdut in desertaciunea unei noi zile a unei iluzorii libertati dar fericit ca  ziua in cauza este una de trandaveala sau de stare legumicola... Nu va grabiti sa va bucurati de ea, va asteapta o vesnicie de astfel de bucurie in scurt timp (chiar daca vi se pare lung, la scara universului, e mai mic decat un graunte de nisip, asa ca nu va temeti, viata doare dar trece repede) ;)
V-ati prins, asta nu e o cronica de concert,  desi am postat vreo 3 afise ale concertelor care s-au perindat prin seara asta in Bucuresti, ci una de ura si frustrare ... Nu conteaza la care din ele  am fost, fiindca omniscienta mea nu are virtuti de dedublare, si nici nu voi vorbi despre vreunul... fiindca ar fi probabil unul la fel de trist si anonim ca si celelalte... poate cu mai mult sau mai putin succes... Pentru ca asa se intampla lucrurile in metalul underground romanesc... de unde mai nou doar Dudu (dati click cu incredere, cea mai buna piesa a lui, sau puteti incerca si asta) de la Seven mai scoate capul, prin emisiunea de larga audienta si respiratie nationala numita Vocea Romaniei. Nu despre ea este vorba in insiruirea mea de fraze mai mult sau mai putin coerenta... 
Ci despre modul in care organzatorii de concerte (de prin tara sau doar bucuresteni?! Nu stiu, spuneti-mi voi, daca aveti idee) se saboteaza reciproc. Ce bine ca e sambata, ce bine ca tot roacarul poate sa zaca maine ca o larva, revenindu-si din excesul de alcoale, eventual trezindu-se alaturi de o creatura straina, stresata, incurcata si stingherita de propriile-i abuzuri bahice... Ce bine ca la un moment dat va veni ziua de luni si totul va fi uitat iar noi ne vom dizolva din nou in masinaria in eterna miscare, in morisca animalica fara de sfarsit a vanatorului si a prazii, a jocului de a pretinde ca ne/simtim  (nu stiu daca ar trebui sa-l scriu intr-unul sau doua cuvinte)  bine, ca traim, ca timpul ar trece cu folos... ce inseamna oare folos cand vine vorba de implacabilul timp??! Da, bine, truisme... poate as regreta la un moment dat aceasta postare daca as reciti-o, dar nu voi comite imprundenta.
Ok, imi pierd sirul ideatic al gandurilor, nu vorbeam despre mine si despre starile mele aici, ci despre un fapt meschin pe care l-am observat prin underground-ul autohton... Poate o fi si prin maintsream-ul muzical, dar acolo gusturile-s mai variate, mai impartite si masa receptoare mai consistenta. In lumea asta mica insa, exista situatii in care oameni care canta intr-o seara undeva regreta ca nu vor ajunge la un alt concert pe care ar fi dorit sa-l vada. Exista organizatori  de concerte  - nu stiu care va fi ales primul aceasta nefasta zi - care inteleg prin concurenta sabotaj, stiind ca la concertele de gen ar avea aceleasi si aceleasi figuri, pe zi ce trece tot mai ridate, dar incapatanandu-se sa aleaga aceeasi data pentru un un alt show. Cine ar avea de castigat?? Nimeni. De pierdut?! Toata lumea. Si trupele private de publicul care ar fi dorit sa le vada, doar pentru ca in aceeasi seara are concert o alta trupa pe care doreste sa o vada mai mult, si publicul, format din cand in cand chiar din membri ai unor trupe care au concert intr-un alt loc, la kilometri distanta si, nu in ultimul rand, chiar dumneavoastra, dragi capete patrate care va hotarati sa puneti in aceeasi zi, in acelasi oras, la aceeasi ora concerte din acelasi gen... Nu v-ati fi simtit mai comfortabil cu mai multa lume?!
Ceea ce propun eu poate e o utopie, dar poate s-ar concretiza chiar aici, in lumea noastra reala cu mai putine orgolii: daca toti vreti concerte in ziua de sambata (si inteleg optiunea, e cea mai potrivita zi a saptamanii), ce-ar fi, in loc sa incercati sa va furati spectatorii unii celorlalti, sa colaborati, si sa faceti impreuna un fel de "saturday night tour"?! 3 concerte, sa zicem, cate au fost asta-seara, cu un bilet complet la pret de 2 ori doua intrari la pret de una si jumate sau ceva de genul asta; ce-ar fi ca in loc sa vanati capra sau sa rontaiti varza sa incercati sa prindeti cate ceva din fiecare (capra pe varza?! whatever, era rata, dar la romani exista oricum vorba ca "merge si asa"), sa inceapa concertele, sa zicem, la 19, 21 si 23... (sa presupunem ca cel mai apetisant nume penru public se sacrifica si ramane ultimul, ca la orice festival care se respecta si lasa headliner-ul la ora de maxima audienta, de obicei aia la care la noi se alearga dupa ultimul metrou). E drept ca ar necesita un efort suplimentar din partea spectatorului (bilet RATB, bani de taxi, metrou sau depinde unde-s locatiile), dar nimeni nu-l trage de maneca, poate in continuare sa mearga la unul singur din concertele in cauza, sa ramana si sa-si bea mintile dupa aceea acolo,  dar e bine intotdeauna sa existe o alternativa.  Nu de-alta, dar poate se plictiseste exigentul public si vrea altceva.
Cine a avut urechi de auzit, poate o sa ia in seama ce bombaneste un carcotas pe-aici. Poate ca e in natura umana si in continuare stimatii organizatori nu se vor abtine de la a continua concurenta cat se poate de loiala care nu avantajeaza pe nimeni. Vor exista si in viitor concerte in care trupele canta doar pentru prieteni... Daca vor sa asculte o trupa doar pentru placerea personala si pentru a se considera un organizator de concerte si nu se supara, eu nici atat nu o voi face!
Have fun in continuare, stimabili facatori si desfacatori de prestatori de servicii muzicale!

vineri, 15 noiembrie 2013

Pasarea de aur a fericirii

Mesa Selimovic - Dervisul si moartea

"Am fost patru frati si toti patru am cautat pasarea de aur a fericirii. Unul a cazut in razboi, unul a murit de oftica, pe unul l-au ucis in fortareata. Eu pe a mea nu o mai caut."
Lumea lui Ahmed Nurudin, dervisul unei comunitati din Bosnia sfarsitului de secol XVIII, ajunge sa fie cu totul bulversata de pierderea fratelui sau, torturat si ucis fara vina. Un univers construit din certitudinile si adevarurile absolute ale Coranului, vizionare si profetice, se prabuseste la impactul cu realitatea, atunci cand eroul constata ca turnul de fildes al invataturilor sfinte este atat de departe de viata, unde nedreptatea, indiferenta, razbunarea fac legea, unde cadiul, muftiul si muselimul, figurile supreme ale autoritatii politice si religioase, sunt mai degraba masti grotesti intr-o lume kafkiana cu practici birocratice generatoare de abuzuri si tragedii. 
Auzisem despre cartea asta de multa vreme si m-am tot ferit de ea fiindca subiectul are o predispozitie spre tratarea intr-un anume gen literar pe care-l detest, acela creator de best-sellere bazate pe conspiratii si mistere ce ascund sub pomposenia unor spoieli istorice sau filozofice toata goliciunea senzationalismului à la Dan Brown. Prea de multe ori am citit sau auzit ca ar fi o "capodopera" pentru a-mi inspira incredere. Dar fiindca am descoperit-o intamplator (chiar oi fi cumparat-o eu?! ce inger sau demon m-o fi impins? probabil febra vreunui targ - apropo, maine ma duc la Gaudeamus!) am inceput sa o citesc intr-o seara, inainte de culcare, gandindu-ma ca am in fata ceva foarte light cu virtuti soporifice. Da, unele carti sunt cele mai bune somnifere! N-a fost cazul, asa ca am recuperat-o din biblioteca cartilor uitate si am citit-o cu din ce in ce mai multa uimire, cu pasiunea si surprinderea descoperirii unui alt Scriitor.
Monologul halucinant al seicului tekiei mevlevilor, Nurudin, adresat cerului si infernului urmeaza meandrele conflictului dintre viata reala si ideologie, intr-o naratiune lirica, densa, incarcata cu reflectii si amintiri, cu speranta si regrete. Avem de toate in el: singuratate, frica, dar si revolta, curaj, ura, manie. Este un drum catre adevar ce trece prin descoperirea de sine, unde limita dintre dreptate si nedreptate este extrem de fragila si presarata cu acte surprinzatoare de tradare. Atunci cand ura invadeaza un suflet pur, hranit de spirit si de certitudini ideologice, se va dezlantui treptat in eroul nostru un mecanism ce il poarta spre distrugere, intr-o gradare bine dozata, ce lasa in umbra voit anumite etape, intuita poate chiar din primele pagini, cand Ahmet este fascinat de personalitatea revoltata si sumbra a unui fugar razvratit, Ishak.
Urmarind resorturile interioare ce se declanseaza in el, intelegem ca ura nu este intotdeauna ceva de condamnat, ci uneori are proprietati terapeutice, este un sentiment uman, o dovada de iubire uneori. 
Conflictul intern este minutios explicat, detaliat, justificat: fiecare gand sau actiune are varianta opusa, la fel de corecta si la fel de scuzabila, singura posibilitate ramane in ceea ce nu s-a intamplat inca, in evenimentele declansatoare ale viitoarelor intamplari, sursa tuturor framantarilor si incertitudinilor.
Un singur lucru este cert aici: pasarea de aur a fericirii e doar o amagire. Nu o cautati in aceasta carte din care a zburat demult, alungata de tonurile sumbre ale unei existente in care nici pragmatismul, nici idealismul nu par sa aduca raspunsul la intrebarile si cautarile eroului. Dar nici n-ar trebui sa cautam vreun raspuns intr-o carte, poate doar pe acela la intrebarea "mi-am petrecut bine orele in care am citit-o si nu am facut altceva?" Pentru Dervisul si moartea, raspunsul este DA, din toata inima!

miercuri, 13 noiembrie 2013

Get Happy!


Un scurt metraj de animatie care ma obsedeaza in ultima vreme.

Si altul care ma obsedeaza de ceva timp (mai ales muzica):


Toamna asta plumburiu-friguroasa ma deprima. Sa fie vara, zic! Sau iarna!

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Un caz nerezolvat

Memories of Murder (Sarinui Chueok) (2003) 

V-am povestit de curand despre un film coreean care m-a impresionat. Si cum fac de fiecare data cand se intampla asta, incerc sa aflu cat mai multe despre regizorul si actorii in cauza. Pe trei dintre protagonistii din Gwoemul ii regasim in filmul de fata, la prima vedere un thriller in lunga traditie a filmelor cu "serial killeri". Cum ma asteptam insa deja de acum din partea regizorului si scenaristului Joon-ho Bong, nimic nu este atat de simplu si de previzibil cum pare. Americanii ar trebui si in domeniul asta sa ia lectii de la sud-coreeni, dupa cum se intampla si in genul horror, sa invete cum un scenariu poate sa conduca o investigatie cu tensiune si coerenta, fara nimic fortat, reusind sa-ti dea senzatia ca fiecare pas duce mai aproape de rezolvare dar este totusi atat de departe, ca fiecare victima cu care-si construieste asasinul parcursul va fi ultima... 
Stim de la inceput ca filmul se bazeaza pe un caz real ramas nesolutionat, primul serial killer pe care l-a cunoscut Coreea, intr-o epoca (la inceput ma gandeam ca este imediat dupa razboi dar nu, prima crima are loc in 1986) cand un regim militarizat adauga si mai multa tensiune atmosferei unei localitati mici in care un asasin incepe sa ucida. Nu ma pasioneaza pe mine prea mult filmele cu detectivi, presupun ca pentru cei intr-adevar atasati de gen  asta ar trebui sa fie unul de referinta din moment ce chiar si eu l-am vazut cu placere. 
Joon-ho Bong reuseste sa-si implice spectatorul prin planurile variate de receptare pe care i le pune in fata: poti sa admiri modul cum isi construieste povestea, poti sa fii mai apropiat de atmosfera, de ineditul unor procedee si situatii, de umanitatea eroilor, mai apropiati de investigatorii din viata de zi cu zi decat de cei cosmetizati de filmele americane, sau sa adopti abordarea psihologica, aceea a confruntarii dintre doua stiluri de investigatie, cel traditional, aproape inchizitorial, bazat pe obtinerea prin forta a unor marturisiri de multe ori neadevarate, smulse doar prin constrangere si teroare, abordat de detectivul autohton, de moda veche, si cel atent la detalii, inspirat de scoala americana a FBI-ului, adus de voluntarul venit de la Seul pentru a ajuta la rezolvarea cazului. 
Unghiurile de filmare, cadrele sunt foarte bine alese, uneori ai senzatia ca privesti un documentar, alteori poezia lanurilor sub bataia vantului in care sunt ascunse cadavrele victimelor te duc cu gandul mai degraba spre scoala de cinematografie chineza. 
Totul, de la ritm si dezvoltarea personajelor la intorsaturile de situatie, momentele tensionate presarate cu elemente de comedie ce amintesc de Gwoemul, film intr-un registru mult mai putin serios, construiesc doua conflicte solide, bine reprezentate, cu detalii savuroase: primul este cel traditional, intre justitie si criminal, cel de-al doilea cel din cadrul justitiei, unde presiunea mass-mediei ajunge sa ii impinga reprezentantii la acte extreme. 
Ignoranta si violenta unor ani intunecati ai istoriei coreene se reflecta in gesturile si starile locuitorilor acestui satuc pierdut printre lanuri si paduri, ce exprima toata teama si neincrederea oamenilor in fata unei politii ce foloseste probe falsificate si smulge declaratii neadevarate prin violenta. 
Detaliile ce tin de mediu, de cadrul in care este plasata povestea nu fac decat sa intensifice senzatia unui razboi ce nu se incheie niciodata, a unui conflict ce va ramane mereu in istorie drept un caz nerezolvat si fara putinta de rezolvare. Criminalul nu poate fi gasit fiindca el este pretutindeni, este expresia terorii fara chip si a unui sistem bolnav...

miercuri, 6 noiembrie 2013

Mai multi oameni sfarsiti




Giovanni Papini - Povestiri stranii 

"Povestirile din acest volum au fost scrise in primii ani ai secolului. Ca atare, arata multe semne ale tineretii si indeosebi mania noutatii pana la extravaganta, a paradoxului pana la absurd, a rasturnarii pana la delir. Exista, de asemenea, multa candoare alaturi de frenezia intelectualista; in plus, exista, ici-colo, o lipsa de prejudecati a unui moralist naiv, care uneori se salveaza in comic si in satira. Si, in sfarsit, exista, daca nu ma insel, putina poezie."
Este nota cu care autorul isi deschide volumul si ii caracterizeaza foarte bine continutul, o selectie de nuvele din tinerete facuta in ultimii ani ai vietii; o nota urmata de trei prefete, adresate poetilor, filozofilor si eruditilor, fiindca orice lucrare este receptata si interpretata diferit, in functie de categoria de cititori, asa ca Papini a simtit nevoia sa aduca argumente in favoarea lecturii pentru cel putin trei dintre acestea, mentionand, in totala coerenta cu spiritul cartii, ca ar putea scrie intr-o zi o carte formata numai din prefete.
Fiindca nu ma incadrez in nici una din categoriile elitiste carora le adreseaza autorul pledoariile pentru lectura volumului, receptarea mea poate include si "arhaicele glasuri ale lucrurilor si infricosatoarele taine ale oamenilor", si "superioritea fantasticului intern asupra fantasticului extern al celorlalti nuvelisti", si "metamorfozele eroilor folclorului", carora le pot adauga aceasta cautare tragica a absolutului ce l-a impins pe autor spre extreme ideologice, sentimentul de superioritate cu care-si ia de mana cititorul si incearca sa-i arate cu orice pret geniul. Nu ma intelegeti gresit, imi place Papini din Gog si din Un om sfarsit, insa aici sesizez o umbra de teribilism adolescentin, o dorinta irezistibila de a surprinde si epata, ce-l impinge catre un stil pe alocuri cam pompos si ostentativ pentru gustul meu.
Povestirile din volum au o tema comuna, acel spirit al cartii de care vorbeam mai sus: pornesc de la o trasatura a personajului, de obicei pozitiva si comuna, si o gradeaza treptat, o imping spre absolut, amplificandu-i consecintele pana la a o transforma in exact contrariul ei. Sau, dimpotriva, o particularitate negativa ajunge sa se transforme intr-o calitate, sa fie idealizata si exaltata drept o incarnare a perfectiunii. Si de fiecare data, subiectul este un pretext pentru ca Papini sa-si exprime sarcasmul si ironia la adresa semenilor, in mijlocul carora se simte un geniu solitar, chiar daca atitudinea sa in viata nu l-a scutit de alegeri oportuniste, devenind un fel de scriitor oficial al regimului fascist... De obicei fac distinctia intre viata si opera (desi nu au cum sa nu se influenteze una pe celalalta), pastrandu-ma strict in cadrul celei din urma, cea care conteaza si ramane, insa aici nu m-am putut abtine sa nu punctez un paradox al unui autor caruia i-au fost atat de dragi paradoxurile.
Si ca sa nu va mai plictisesc cu teorii generale, sa dau si cateva exemple ce ilustreaza tema volumului: don Juan, in tinerete un idealist ce privea iubirea ca pe ceva sacru, portretizat in literatura ca imagine a nestatorniciei sentimentelor, s-a aflat de fapt in permanenta in cautarea dragostei, a senzatiilor care sa-i umple inima, transformandu-se in figura tragica a celui ce nu poate iubi; un criminal macinat de vinovatie se pedepseste cu inchisoare voluntara, insa asa cum crimele au ramas nedescoperite, si detentia voluntara trebuie sa ramana la fel; un om isi pierde sinele; altul este macinat de dorinta de a fi cel mai bun crestin posibil (si cum altfel ar putea fi decat infaptuind pacatul suprem, crima?); altul sufera de lene absoluta; scriitorul tenebros si demonic se dovedeste in realitate un barbat amabil si mult prea banal; un pictor ajunge sa-si urasca atat de mult operele incat poate fi impins la crima de dorinta de a le recupera ca sa le distruga.
Ati prins ideea, cam toate povestirile functioneaza pe principiul cu care este caracterizat unul dintre personaje: "in toate cazurile se straduia sa mearga impotriva firii proprii, astfel incat l-am vazut de multe ori beat pentru unicul motiv ca vinul nu-i placea si nu-i placuse niciodata". Cam asa am citit si eu cartea: m-au exasperat unele exagerari, tenta pe alocuri senzationalista, tragerile la tema, dar povestioarele m-au prins.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Trenuri care vin si pleaca

Bohumil Hrabal - Trenuri cu prioritate

N-as fi crezut ca o carte ce-si plaseaza integral actiunea intr-o gara marunta de provincie din Cehoslovacia celui de-al doilea razboi mondial poate fi atat de savuroasa daca nu ar fi purtat pe coperta garantia numelui unui autor descoperit recent, atat de acaparator si coplesitor prin volumul de povesti revarsate asupra cititorului dintr-o suflare, intr-o exaltare a vietii si a frumusetii gesturilor si intamplarilor marunte, ce se coloreaza spre final in tonurile intunecate ale mortii, haosului si violentei aduse de razboi.
Milos, un tanar elev impiegat, este primul din familie ce-si castiga banii din munca cinstita, dupa un strabunic ce a trait mai toata viata din renta, un bunic hipnotizator, convins de  propria-i capacitate de a opri tancurile inamice prin puterea mintii si un tata care, atunci cand nu mestereste diverse obiecte din fierul vechi gasit, il vinde. De la ei a mostenit insa si spiritul practic ce-l impinge spre o meserie, si idealismul ce-l va transforma intr-un erou, aura tragi-comica a unui Charlot ce ne povesteste despre viata sa. Revenit la lucru dupa o incercare de sinucidere din cauza esecului in viata sentimentala, Milos este cel care ne introduce in peisajul aparent monoton, dar incarcat cu gesturi si fapte marunte ce-si regasesc corespondentul in marea istorie, aceea traita si construita si de personajele cartii, prin actiunile lor, neglijabile in aparenta, dar semnificative prin constientizarea unei forme de opozitie in fata raului. 
Prin gara trec zilnic spre si dinspre front tot felul de trenuri al caror continut este insasi materia razboiului: trenuri pline cu oameni, soldati, refugiati sau raniti, cu provizii, cu armament, cu animale vii, intr-o succesiune a etapelor luptei. Invingatori si invinsi, cu totii se supun unor reguli dictate de masinaria cruda pusa in miscare de istorie si de aparatul birocratic. Imi dau seama ca, spunand astea, va asteptati probabil la o carte anosta sau amara, intunecata. Dar cehii, aceste "puslamale care rad" din randul carora provine si Hrabal, stiu sa dea savoare si farmec oricarei situatii, sa submineze autoritatea rigida prin abordarea comico-ironica, sa fie acizi razand si sa rada plangand, ramanand hedonisti pana la ultima suflare, transformand tragedia mortii intr-un imn al vietii. Si Hrabal stie sa exprime aceasta bucurie intr-un mod atat de particular, de naucitor incat uiti ca pana la urma e o poveste despre viata si moarte si te bucuri, tresari, te intristezi, zambesti alaturi de Milos Hrma, ingenuu si hotarat, sovaitor si riguros, infantil, naiv, melancolic, idealist si curajos, construindu-si povestea vietii intr-o tesatura magica, intensa, dulce-amara, de intamplari si personaje pitoresti.
E una din putinele carti care ma fac sa-mi doresc sa vad si filmul, castigator al Oscarului pentru film strain in 1967, fiindca reuseste atat de bine sa construiasca niste imagini ce raman intiparite in minte, incat mi-au deschis curiozitatea de a afla cum au fost ele valorificate vizual pe ecran.
Dincolo de primul impact, cand fluxul coplesitor de imagini si cuvinte a luat sfarsit, ramane o tacere care te bantuie, te face sa reflectezi, sa intorci pe toate partile aceasta metafora a libertatii si sensului vietii, cu alegerile pe care le facem si rezultatele lor si intelegi, pentru a cata ora, ca totusi este trist in lume... si ca ramane din ce in ce mai putin timp... Sa radem, deci, cat mai putem.