Tuesday, 31 December 2013

Prietenie

Intouchables (2011)

Am tinut sa vorbesc si eu despre ceva frumos, acum, la sfarsit de an, cand fiecare este bombardat de pretutindeni si prin toate caile de comunicare cu tot felul de urari, venite din inima sau doar din varful buzelor, reale sau de complezenta, de la oameni de care iti pasa foarte mult sau de la straini cu care ai o relatie profesionala si nu i-ai vazut niciodata, de la cei care inseamna mult in viata ta sau de la cei ce-ti dau cu tifla din varful piramidei sociale  tot restul anului, de la cei carora si tu, in sinea ta, le doresti tot ce este mai bun si uneori nu prea stii sa-ti exprimi sentimentele, pentru ca vorbele par neautentice si au fost deja golite de continut de straini carora le esti client si pentru care nu reprezinti decat o sursa de profit, de cei ce le confisca pentru a le transpune in simple conventii sociale, de cei ce nu inseamna pentru tine nimic, pe care nu-i cunosti si a caror soarta nu te preocupa absolut deloc. Si ca sa nu alunec pe panta mizantropiei, ca risc sa ma rostogolesc fara placa pana la baza ei (da, mi-e dor de partie!), trebuie sa va spun ca filmul asta mi-a inmuiat sufletul care tinde sa se cam stranga ca un arici in perioada sarbatorilor, sa nu vibreze la genul de distractie fortata pe care il propune de fiecare data sfarsitul de an (cu masa-dans-muzica-bautura), sa se ofileasca si mai mult cand trecerea de fiecare zi a timpului devine perceptibila, reala, marcata in calendar de o noua borna.  
Filmul de fata se bazeaza pe un caz real si spune povestea unei prietenii aparent imposibile intre doi oameni care nu se aseamana absolut deloc, dar se aduna si, mai mult, ajung sa fie uniti de tot ceea ce pare sa-i desparta: mediul social din care provin (Philippe este bogat, Driss sarac), starea lor fizica (Philippe este tetraplegic, putand sa-si miste muschii numai de la gat in sus, Driss debordeaza de vitalitate si sanatate), interese si pasiuni (Philippe este amator de arta si de muzica clasica, Driss urmeaza reperele culturii pop a strazii), temperament (Philippe este un melancolic romantic, Driss un cinic obisnuit cu viata de pe strada, cu micile infractiuni, cu flirturile si traiul de pe o zi pe alta). 
Totul incepe in ziua cand, dintre cei veniti la interviul de angajare ca asistent personal al lui Philippe, acesta decide ca niciun alt candidat (majoritatea cu referinte si studii) nu este mai potrivit decat Driss, somerul ajuns acolo mai mult din intamplare. 
Poate subiectul ar fi predispus spre o abordare grava, cu accente dramatice, insa Olivier Nakache si Eric Toledano, echipa de scenaristi/regizori aflata deja la cel de-al patrulea lung metraj impreuna, transforma totul intr-o excelenta comedie, din care nu lipsesc ironia si cinismul, unde nimic nu este sacru si lipsa de "politete corecta" face deliciul meu, dovedind ca empatia (intre cele doua personaje principale sau cu publicul) se poate obtine fara artificii lacrimogene, ca mila nu este un ingredient al prieteniei, ca atata timp cat mintea este vie oricine, chiar si cineva incapabil sa se deplaseze singur sau sa-si foloseasca mainile, poate trai experiente amuzante, palpitante, isi poate umple viata cu intamplari interesante. Excesele verbale sau comportamentale nu dau niciodata senzatia de artificial si nu cad in patetic, fiindca isi gasesc intotdeauna justificare si rost. 
Si daca personajele par la inceput cam cliseistice, Driss reprezentand prototipul emigrantului ce invarte mici afaceri ilegale iar Philippe pe cel al aristocratului pasionat de arta, este pentru ca viata se bazeaza pe clisee si cei doi sunt reflectii in oglinda ale adevaratilor eroi ce au inspirat scenariul, Philippe di Pozzo Borgo si Abdel Sellou, povestea de pe ecran preluand multe din intamplarile reale, caci - dupa cum spune un alt cliseu - "viata bate filmul" chiar si atunci cand personajele sunt usor cosmetizate. Omar Sy, actorul ce-i da viata pe ecran lui Driss, insuflandu-i energie si o nebunie pozitiva, merita, cred eu, o si mai mare recunoastere decat premiul César obtinut, dar nici François Cluzet nu este de neglijat, conferindu-i lui Philippe distinctia si aerul ludic, intr-un rol unde singura expresivitate este data de mimica fetei si de cuvinte. 
Umbla vorba (se putea altfel?!) ca Hollywood-ul se pregateste de un remake, posibil cu Colin Firth si Chris Tucker. Nu, multumesc. Luati repede de vedeti "Intouchables" si, daca va dati seama, spuneti-mi si mie ce inseamna de fapt titlul, ca eu am trei variante si toate-s relativ corecte in context: ar fi "paria" (un invalid si un infractor, daca ne raportam la ei la fel de ireverentios cum o face filmul, ambii ar putea fi considerati niste marginalizati), "invincibili", cum suna traducerea titlului in romana, in sensul ca o prietenie solida transforma doi oameni vulnerabili individual intr-un tot intangibil sau "neimpresionabili", lipsiti de acea vulnerabilitate impiedicandu-se in aparente, care ar fi putut sa-l transforme pe unul intr-un obiect al milei si pe celalalt intr-unul al neincrederii si ar fi putut opri totul inainte sa inceapa.
Hai ca nu o mai lungesc, ca ma prinde anu' viitor scriind. Ca sa inchei in tonul filmului, as zice in primul rand sa-l vedeti si apoi v-as spune - asa, ca o urare mai atipica - sa dati o sansa in 2014, daca apare ocazia, cel putin unei persoane care la prima impresie reprezinta, ca valori, temperament si alegeri in viata, opusul a ceea ce sunteti. Nu se stie niciodata in ce fel o schimbare de perspectiva, o impartasire a experientei v-ar putea implini, daca nu ati putea castiga astfel un prieten. Poate ca nu se va intampla, dar lasati poarta sufletului intredeschisa si poate ceva nou si frumos vi se va strecura in viata... La multi ani!

1 comment:

Note: only a member of this blog may post a comment.