Thursday, 28 February 2013

Barbatul in corp de femeie

Albert Nobbs (2011) 

M-am intrebat (si n-am gasit inca un raspuns clar) ce declanseaza la cineva instinctele sexuale fata de o persoana de acelasi sex. Sa fie curiozitatea? Sa fie cromozomii? Sau poate o mai mare empatie, gandul ca persoanele de acelasi sex cunosc mai bine organismul si pot sa ofere o mai multa placere? Deziluzia, dispretul sau scarba cauzate de sexul opus? O prietenie foarte stransa in care sentimentele ajung sa se confunde si cu atractia fizica? Oricare dintre acestea? Ne nastem straight sau devenim din cauza conditionarilor sociale si religioase? Daca ar fi sa ma gandesc la grecii antici, care sustineau ca iubesc "frumosul" din orice fiinta, indiferent de sex, tind sa raspund ca in majoritatea cazurilor heterosexualitatea este un reflex dobandit si asumat in urma presiunilor mediului asupra individului. Dar indiferent care ar fi raspunsul, ca este vorba de o optiune personala sau de un impuls mai puternic decat vointa proprie, atata timp cat cei implicati fac o alegere constienta si liber consimtita de ambele parti, intr-o lume normala ea n-ar trebui sa afecteze / deranjeze pe nimeni altcineva ... 
In cinematografie, titlurile de filme cele mai cunoscute pentru a fi abordat subiectul care-mi vin in minte, toate foarte premiate si mainstream (deh, homosexualitatea, incluzand aici si transsexualismul, a cam fost de-a lungul timpului, de cand i s-a descoperit potentialul artistic, unul dintre subiectele de top pe lista oscarizatelor) ar fi Brokeback Mountain (pe care nu l-am vazut nici pana-n ziua de azi), Boys don't Cry, The Monster si recent blamatul The Kids are All Right de cei care, in tara unde unii se pretind evlaviosi, cuviosi si piosi dar nu ezita sa sechestreze persoane, sa-si considere Parlamentul tarlaua proprie si sa sfideze orice autoritate, incepand cu cea a bunului-simt, au hotarat sa-i interzica difuzarea in numele bunei tolerante crestine. Sa lasam insa oile din turma credincios-extremista pana nu ma enervez si, revenind la ale mele, daca ar fi sa compar productia de fata cu cele mentionate, este mult sub ele. 
Glenn Close este foarte "in rol", atat de masculina incat in momentul cand se imbraca intr-o rochie simti ca ceva este gresit, ai in fata ochilor un barbat in haine de femeie, nepierzand nimic din aspectul masculin. Este drept ca si trasaturile o "ajuta", insa ele sunt bine accentuate de machiaj, de atitudine, de rigiditatea miscarilor, spre deosebire de cealalta actrita in travesti, Janet McTeer, si ea (ca si Glenn Close) nominalizata la Oscar, pentru rol secundar, dar care pe mine nu m-a convins deloc. Poate de vina o fi fost si machiajul, dar arata ca o femeie cu pantaloni, nu am inteles la inceput de ce i se adresau celelalte personaje cu "domnule". 
Albert Nobbs este un majordom intr-un hotel irlandez pe la sfarsitul secolului XIX, sobru, rezervat, timid, cu singura aspiratie de a putea strange niste bani pentru a-si incepe propria afacere, pana in ziua in care cineva ca si el ii afla secretul si ii arata ca este posibil camuflajul pentru a duce o viata absolut normala, cu o partenera, ca un cuplu acceptat de rigida societate in care aparentele conteaza mai mult decat esenta. La hotelul unde locuieste si lucreaza, clientii au si ei secretele lor, important este sa se pastreze imaginea "decenta", sa nu se incalce ipocritele conventii ale societatii, cu  reminiscente, din pacate, si in gandirea contemporana.
Dorinta protagonistei de a aduce pe ecran acest personaj, pe care l-a interpretat si intr-o piesa de teatru acum vreo 30 de ani (Close este si producatoare si co-scenarista a filmului) se pare ca nu prea a tinut cont de mijloacele si resursele unei cinematografii care a evoluat mult intre timp: avem o poveste simpluta, cu un cast care nu prea impresioneaza (o suspectez ca l-a ales chiar special pentru ca prestatia ei sa iasa si mai mult in evidenta), cu un final pripit si lipsit de emotia ce ar fi trebuit sa-l insoteasca, nu am simtit nici tensiune, nici pasiune, nimic... Ca o fi de la mine, si mi-oi fi consumat toate resursele cu Amour , fiind prea devreme sa mai empatizez cu alti eroi, ca o fi de la filmul de fata, nu stiu, dar a venit, a trecut, daca nu l-ati vazut nu ati pierdut nimic...

Tuesday, 26 February 2013

Absurdul nascut din acumularea firescului

Petru Cimpoesu - Firesc

Pe masura ce o citeam, cartea asta imi reactiva in memorie o lume ramasa in amintirile din copilarie, reinviind-o prin randurile sale: sfarsiturile de saptamana petrecute intr-o baraca (vorba vine, ca era mai mare decat un apartament cu doua camere), undeva pe un deal, la schela unde lucra tata, namolul ce trecea de glezne (element necesar forajului, parca are legatura cu reglarea presiunii, nu am inteles exact cum functioneaza), cabina de pe platforma sondei de foraj care in carte vad ca este numita bosca, unde se "dadea raportul" prin telefon sau statie, intr-o insiruire de cifre mai ceva ca la "cotele apelor Dunarii".  Mai erau apoi motivele mele de incantare, piscina, in realitate un modest bazin de ciment de vreo 5 metri lungime care iarna slujea si ca patinoar, dealurile cu paduri si hatisuri prin care haladuiam impreuna cu copiii celorlalti ingineri, insiruirea de baraci si cabine pe roti de-a lungul unui drum neasfaltat care vara se umplea de praf si toamna de balti si noroaie, camioanele cu manivela, telefonistele care, in timpul unei convorbiri, intrau in discutie de cateva ori ca sa intrebe "Vorbiti?" ca si cum n-ar fi fost cele mai informate cu privire la discutie. Mi-am amintit chiar si de pisica mieunand jalnic o noapte intreaga in fata usii fiindca tata nu voia sa o mai luam inapoi acasa, in timp ce eu suspinam inauntru... sper sa-si fi gasit alti stapani mai iubitori care sa-i fi oferit o viata pisiceasca mai buna. Si mai erau revelioanele petrecute in baraca, impreuna cu celelalte familii. La unul dintre ele noi, copiii, am facut praf un televizor incercand sa ne ascundem in spatele lui si evident ca fiecare arata acuzator spre ceilalti. Nu mai stiu cine si cum a fost pedepsit, cred ca toti, prin trimitere la culcare.
Din cand in cand, cate un cuvant prafuit, inghesuit prin cine stie ce colt al memoriei, iesea la lumina: mai tineti minte cum se numeau cursurile de perfectionare? Reciclare, acum imi suna atat de deplasat, dar in contextul omului vazut ca dispozitiv automat de munca nu ma mir, poate ca interventiile medicale ar fi trebuit sa se cheme "reconditionare". Si dricolarele, vad ca in carte sunt numite "drill collar", nu stiu cati foloseau termenul corect, mai ales ca engleza nu era o limba prea folosita inainte de '89.
Firesc este romanul de debut al lui Petru Cimpoesu, publicat in 1985. Incepe ca un film "de epoca" (de epoca de aur, evident), cu inginera stagiara Iunia Poenaru repartizata la noul sau loc de munca, la o sectie de foraj de pe langa Bicaz, Ata-Brates, "unde si-a trimis Sadoveanu eroii", dupa cum spune mama sa, o cantareata de muzica usoara ajunsa la varsta romantelor. 
Prima parte a cartii, care constituie "Prologul", este jurnalul tinerei, un jurnal al vietii intr-un spatiu izolat, intr-un mediu predominant masculin, cu ritualurile si evenimentele sale la care ia parte sau este complice intreaga comunitate (fie ca sunt nunti, botezuri, inmormantari, betii, barfe, intrigi, adultere), cu senzatia de stinghereala si inadecvare a proaspetei inginere, ce incearca sa-si gaseasca un loc in ierarhia comunitatii. Jurnalul imbina perspectiva subiectiva a autoarei sale, vulnerabila si nepregatita pentru mediul in care intra, cu preocuparea scriitorului (si nu vreau sa spun "optzecist", detest asocierile fortate) fata de relatia sa cu textul, cu cuvantul scris: "Scriu cu toata increderea cuvantul, apoi, privindu-l ceva mai atenta, ceva mai mult timp, imi dau seama cat de departe e de gandul meu, cat de strain... (...) Iar ele, cuvintele, singure nu pot spune, nu-si pot spune decat neputinta. O, daca si cuvintele ar avea ganduri, gandurile lor! Atunci viata mi-ar putea spune: eu nu sunt decat un cuvant, cuvantul viata, daca vrei mai mult cauta in alta parte, poate in spatiul gol dintre mine si cuvantul care ma urmeaza..." Partea a doua, "Epilogul" (fiindca intre ele este doar acel spatiu gol dintre cuvinte), este relatata din perspectiva omniscienta a autorului imbinata cu vorbirea indirecta libera, lasand loc in scena personajelor mai importante ce graviteaza in lumea ingusta a sectiei.
Acolo unde totul are o logica, o justificare, o consecinta, absurdul si incapacitatea unei interactiuni firesti creeaza un sentiment accentuat al ratarii, al imposibilitatii gasirii unui liman, ducand la solutii extreme, pe care unii doar le gandesc, altii le pun in practica...  Iar cautarea fericirii se izbeste intotdeauna de acelasi spatiu gol dintre cuvinte.
Petru Cimpoesu are un stil dens, bogat in detalii, stie sa gaseasca registrul adecvat personajului si intamplarilor relatate, sa creeze senzatia de sufocare si incapacitate de adaptare a personajelor. Este adevarat ca, daca e sa ma intrebati pe mine, ii prefer acestei sobrietati ironia si verva din "Simion liftnicul", una dintre cele mai bune carti romanesti ale ultimilor 20 de ani, dar presupun ca, fiind si vremurile altele, "programa" era mai restrictiva cu subiectele ce se puteau aborda; e de apreciat ca a scos dintr-o tema putin ofertanta si batatorita cat de mult se putea si cartea inca sta in picioare (nu stiu in ce masura "editia revazuta" a umblat la text,  daca a introdus pasaje cenzurate in prima versiune sau a scos altele, compromisuri necesare pentru aparitia cartii in vremea respectiva).

Friday, 22 February 2013

Oscar 2013: ce-mi doresc eu si ce cred ca-si doresc "ei"

Fiindca a ramas putin timp pana la fastuoasa ceremonie de decernare a mult-ravnitelor statuete, voi incerca, ca si anul trecut, sa fac o scurta recapitulare a candidatilor, insotita de propriile-mi preferinte si predictii. 
Incep cu un fapt divers aflat de curand, unul din acele detalii minore, neglijate, care spun insa ceva despre modul in care evolueaza gandirea de-a lungul timpului, despre cum am devenit din ce in ce mai mult, multumita unei expresii care-mi este extrem de antipatica, "political correctness", o societate centrata mai curand pe aparente decat pe esenta, pe cuvintele frumoase in care este "impachetat" un esec (desi o nominalizare nu e nicidecum un esec, e tot o recunoastere a valorii, care-si distinge purtatorul din cantitatea anuala imensa de productii  mai mult sau mai putin reusite): daca pana in 1989 se folosea expresia "and the winner is...", dupa acel an s-a trecut la "and the Oscar goes to..." pentru a proteja sensibilitatea "loser"-ilor, pentru a-i face sa se simta mai bine... Mda... 

Si acum, iata nominalizatii si comentariile mele la principalele categorii aflate in competitie (filmele vazute, despre care am scris, contin linkul spre postarea respectiva): 

Cel mai bun film: 
 Nu am vazut inca Beasts..., am evitat Lincoln si Zero Dark Thirty fiindca imi sopteste un demon al neincrederii (intarit si de trailere) ca sunt dintr-o categorie care, daca nu esti american, risca sa te enerveze prin exaltarea unui gen de patriotism hollywoodian care-mi repugna... S-ar putea sa ma insel cu Zero..., dar cu Lincoln cred ca nu.
 Preferinta mea merge clar si detasat catre Amour, numai ca nominalizarea lui si la categoria de film strain, faptul ca ar pune industria cinematografica americana intr-o pozitie de inferioritate fata de cea europeana si ca nu exista precedente (The Artist era totusi o coproductie) ma fac sa cred ca nu are sanse, asa ca-mi aleg niste favoriti de rezerva in Argo, Pi sau Django... Vorba unui poster, "slavery sucks" fun edition vs. "slavery sucks" serious edition. Va castiga probabil Lincoln, este cotat cu cele mai mari sanse... si ma voi enerva! 

Cea mai buna actrita in rol principal
  • Jessica Chastain - Zero Dark Thirty
  • Jennifer Lawrence - Silver Linings Playbook
  • Emmanuelle Riva - Amour
  • Quvenzhane Wallis - Beasts of the Southern Wild
  • Naomi Watts - The Impossible
Fara discutie, Emmanuelle Riva! Si Jennifer Lawrence a facut un rol bun in Silver..., dar o actrita care reuseste sa creeze un personaj care aproape iti aduce lacrimile in ochi cu fiecare aparitie pe ecran, care sa te bulverseze in asa hal merita orice distinctie si mai mult pe deasupra, toata dragostea si admiratia spectatorilor. Sper si cred ca va fi recompensata, daca nu - ar fi cea mai mare dezamagire la editia asta pentru mine ... 

Cel mai bun actor in rol principal
  • Daniel Day Lewis - Lincoln
  • Bradley Cooper - Silver Linings Playbook
  • Hugh Jackman - Les Miserables
  • Joaquin Phoenix - The Master
  • Denzel Washington - Flight
 Umbla vorba ca D.D. Lewis e mare favorit, sa fie, ca Hugh Jackman nu m-a convins deloc iar Bradley Cooper are o prestatie buna, dar nu este un rol impresionant, care sa-i solicite toate resursele, cum am vazut la pretendentii la trofeu in alti ani... Pentru ceilalti nu ma pot pronunta, ca trailerele sunt prea scurte ca sa-mi dea o idee clara. Sa merg deci pe mana lor cu Lewis, daca promit ca nu ia Lincoln si premiul pentru cel mai bun film :P 

Cel mai bun regizor
  • Michael Haneke - Amour
  • Ang Lee - Life of Pi
  • David O Russell - Silver Linings Playbook
  • Steven Spielberg - Lincoln
  • Benh Zeitlin - Beasts of the Southern Wild
Si revin: ce a scos Haneke din filmul asta... mda, cum, nu e american?! Bine, bine, sa-l ia Ang Lee, foarte american de altfel :) Nuu, not Lincoln again, pleaaase! 

Cel mai bun actor in rol secundar
  • Alan Arkin - Argo
  • Robert De Niro - Silver Linings Playbook
  • Tommy Lee Jones - Lincoln
  • Christoph Waltz - Django Unchained
  • Philip Seymour Hoffman - The Master
 Aici este greu: mi-a placut Arkin, mi-a placut De Niro, mi-a placut Waltz... cred ca cel mai mult Waltz. Ii tin pumnii si ma fac ca nu observ numele lui Tommy Lee Jones. Hoffman e un actor bun, dar in afara faptului ca este despre infiintarea bisericii scientologice nu stiu nimic despre The Master, personaje, actiune... 

Cea mai buna actrita in rol secundar
  • Amy Adams - The Master
  • Sally Field - Lincoln
  • Anne Hathaway - Les Miserables
  • Helen Hunt - The Sessions
  • Jacki Weaver - Silver Linings Playbook
Cu 2 filme vazute din cele 5, as zice ca Jacki Weaver a fost poate cea mai putin impresionanta din cei 4 (actorii din Silver Linings Playbook au obtinut nominalizarea la toate cele 4 categorii individuale, un lucru care nu s-a mai intamplat de muuulti ani) si ma tem ca la celelalte categorii nu prea au sanse... Dar nici aici. Daca mi-a placut cineva din Miserables, aceea a fost Anne Hathaway. Umbla vorba ca ar fi favorita si la "ei". Imi place Helen Hunt de obicei, dar n-am idee despre acest rol.

Cel mai bun film strain
  • Amour
  • No
  • War witch
  • A Royal Affair
  • Kon-Tiki
Din celelalte am vazut doar trailere... Vreo 2 mi-au starnit interesul de a vedea ceva mai mult. Si mai este nevoie sa spun?! Sa nu castige Amour ar fi o contradictie in deciziile juriului din moment ce este singurul film al categoriei nominalizat la best movie in general. Macar aici exista o certitudine.

Cel mai bun film de animatie
Umbla vorba ca  Brave porneste din pozitia de favorit, din motive de tehnica presupun. Daca as lua in considerare ansamblul, animatie + poveste + umor si inteligenta, favoritul meu este Wreck-it Ralph. Singurul care mi-a scapat este Paranorman, voi recupera dupa...

Cel mai bun film documentar
  • 5 Broken Cameras
  • The Gatekeepers
  • How To Survive A Plague
  • The Invisible War
  • Searching For Sugarman
 Aici chiar sunt pe langa subiect, am mentionat categoria doar fiindca in urma trailerelor am ascultat o zi intreaga piesele lui Sixto Rodriguez "Sugarman". 

Cantec original:
  • Before My Time (Chasing Ice) - Music and Lyric by J. Ralph
  • Everybody Needs A Best Friend (Ted) - Music by Walter Murphy, Lyric by Seth MacFarlane
  • Pi's lullaby (Life Of Pi) - Music by Mychael Danna, Lyric by Bombay Jayashri
  • Skyfall (Skyfall) - Music and Lyric by Adele Adkins and Paul Epworth
  • Suddenly (Les Miserables) - Music by Claude-Michel Schonberg, Lyric by Herbert Kretzmer and Alain Boublil
In primul rand, nu inteleg ce inseamna la Les Miserables cantec original... o piesa compusa acum zeci de ani de pe coloana sonora a musicalului initial? una compusa special, nou-nouta? In primul caz (desi nu s-ar justifica nominalizarea), as fi ales cu totul alta, Suddenly nu mi se pare printre cele mai bune din film. Dar nu stiu ce sa zic... 
Piesa din Pi e prea atmosferica pentru a fi un cantec de sine statator, as vedea mai degraba filmul castigator la coloana sonora decat la piesa originala. 
In rest,  l-am intrebat pe cel mai documentat prieten intr-ale muzicii (YouTube) pe cine sa aleg. 
Si am constatat cu surprindere ca Scarlet Johansson a reusit sa-si mai ia o nominalizare chiar si intr-un an in care nu s-a afirmat in mod deosebit, de data asta pentru piesa pe care o interpreteaza in Chasing Ice. Prea slow pentru gustul meu!
Iar Skyfall... hmm, no! Doar pentru ca ma enerveaza Adele!
Cred ca ma opresc la piesa din Ted, Everybody needs a best friend, are un feeling a la Marylin Monroe care-mi place. Prevad ca va castiga Adela.
Si este inadmisibila absenta la aceasta categorie a celei mai frumoase piese de film a anului, Misty Mountains.

Coloana sonora:
  • Anna Karenina - Dario Marianelli
  • Argo - Alexandre Desplat
  • Life Of Pi - Mychael Danna
  • Lincoln - John Williams
  • Skyfall - Thomas Newman
Nu stiu cum "suna" Anna Karenina (am ajuns sa scriu si asta, pare bizar!) dar mi-a placut atmosfera creata muzical in Pi, as vrea sa castige. Sau poate Desplat care de prin 2007 incoace are vreo 5 nominalizari si n-a reusit pana acum sa-si ia trofeul?! Hai ca o fi a cincea cu noroc.

Scenariu adaptat:
  • Argo - Chris Terrio
  • Beasts Of The Southern Wild - Lucy Alibar and Benh Zeitlin
  • Life Of Pi - David Magee
  • Lincoln - Tony Kushner
  • Silver Linings Playbook - David O Russell
 Argo!

Scenariu original:
  • Amour - Michael Haneke
  • Django Unchained - Quentin Tarantino
  • Flight - John Gatins
  • Moonrise Kingdom - Wes Anderson and Roman Coppola
  • Zero Dark Thirty - Mark Boal
 Nu mai e nevoie sa spun... si presupun ca bataia e cu Tarantino, care nu e chiar un rasfatat al juriului, daca tinem cont ca uneori calca Hollywood-ul pe bataturi cu "incorectitudinea politica" si de la Pulp Fiction incoace n-a mai luat nimic, desi mi se pare unul din cei mai buni regizori ai industriei americane.

Imagine
  • Anna Karenina - Seamus McGarvey
  • Django Unchained - Robert Richardson
  • Life of Pi - Claudio Miranda
  • Lincoln - Janusz Kaminski
  • Skyfall - Roger Deakins
Nu stiu de ce, in ultima vreme cand aud de categoria asta ma tot gandesc la Hugo. Pentru anul asta, as merge pe mana lui Pi si pe coltii lui Richard Parker. Dintre contracandidati, ma tem de Skyfall.

Costume: 
Cele doua filme cu Alba ca Zapada au fost atat de proaste incat, sincer, nu am stat sa ma gandesc daca ar putea avea si parti bune, cum ar fi costumele... Karenina, din cum am vazut-o in trailere, nu mi-a placut, mi-a dat senzatia ca opulenta hollywoodiana a cam ignorat realitatea istorica a unei tari in care femeile din vremea respectiva isi puneau pe cap tot felul de ciudatenii patratoase (nu cunosc termenul). Un pic de exagerare am vazut si in Les Miserables, unde toaletele prostituatelor, de exemplu, nu aveau nimic din mizeria si saracia presupusa... Lincoln - nu cunosc, nu comentez! Nu stiu ce sa zic, as avea tendinta sa indic un film care nu se inspira din realitati istorice, dar nu stiu pe care, ca-s care mai de care mai slab! 

Editare de film
  • Argo - William Goldenberg
  • Life of Pi - Tim Squyres
  • Lincoln - Michael Kahn
  • Silver Linings Playbook - Jay Cassidy and Crispin Struthers
  • Zero Dark Thirty - Dylan Tichenor and William Goldenberg
 Argo m-a impresionat la capitolul asta, cu fragmentele decupate din reportajele vremii, cu reconstituirea exacta a doua realitati paralele. Si Pi ar fi de luat in calcul. 

Make-up si Hairstyling
  • Hitchcock - Howard Berger, Peter Montagna and Martin Samuel
  • The Hobbit: An Unexpected Journey - Peter Swords King, Rick Findlater and Tami Lane
  • Les Miserables - Lisa Westcott and Julie Dartnell
Cred ca nimic nu-i intrece la machiaj si coafuri pe hobbiti si dwarfi!

Short film (animated)
  • Adam and the Dog
  • Fresh Guacamole
  • Head Over Heels
  • Maggie Simpson in The Longest Daycare
  • Paperman
Daca stiti pe unde sa le cautati, le cam gasiti pe toate online. Simpatica animatia din Fresh Guacamole, si Paperman este interesant, dar cel mai mult mi-a placut ca poveste si desfasurare Head Over Heels. 

Efecte vizuale
  • The Hobbit: An Unexpected Journey - Joe Letteri, Eric Saindon, David Clayton and R Christopher White
  • Life Of Pi - Bill Westenhofer, Guillaume Rocheron, Erik-Jan De Boer and Donald R Elliott
  • The Avengers - Janek Sirrs, Jeff White, Guy Williams and Dan Sudick
  • Prometheus - Richard Stammers, Trevor Wood, Charley Henley and Martin Hill
  • Snow White and the Huntsman - Cedric Nicolas-Troyan, Philip Brennan, Neil Corbould and Michael Dawson
Aici am dileme mari: se joaca intre primele 3. Eu as merge parca pe Avengers (spectaculos ca efecte) sau pe Pi, care pe langa  reusita totala a animarii tigrului, suricatelor, tuturor animalelor care apar in film are castig de cauza si ca prezentare generala, ca feeling vizual.

Nu am trecut categoriile care nu stiu exact ce iau in calcul pentru atribuirea premiilor. De exemplu, n-am inteles niciodata diferenta intre mixare si editare de sunet, de ce sunt doua categorii separate. Adica muzical o inteleg, dar nu cand vine vorba de inglobarea lor intr-un film. Iarasi nu pricep diferenta intre "cel mai bun regizor" si "best achievement in directing"... si cred ca mai sunt cateva categorii neglijabile pentru mine, dar foarte importante pentru nominalizatii in cauza.

Cam astea ar fi optiunile mele. Atasez la final un poster care circula pe net in ultima vreme, cu statuetele Oscar reprezentate de personaje din filmele castigatoare ale tuturor celor 84 de editii de pana acum. Daca sunteti curiosi sa vedeti ce reprezinta fiecare statueta gasiti si varianta cu legenda. 
Pentru statueta de anul acesta, as prefera ca imaginea sa reprezinte o batrana... sau un batran, caz mai probabil, numai ca ma tem ca batranul respectiv va avea joben si tacalie...
Bucurati-va de spectacol daca va nimeriti duminica noaptea incepand cu ora 2,00 in fata HBO-ului  (eu o sa-l pierd, snowboardul e mai important decat o ceremonie pe care o pot vedea in reluare) si sa ne auzim cu bine saptamana viitoare.


Thursday, 21 February 2013

Aventuri in lumea arcadelor

Wreck It Ralph (2012)

A fost odata, pe vremea cand jocurile tip arcade erau in mare voga, acum vreo 20-30 de ani, cand printul din Persia sarea peste capcane si bulina devoratoare din Pac-man inghitea tot ce-i iesea in cale, cand instalatorii Mario si Luigi se luptau cu creaturile amenintatoare ale canalizarilor, un urias pe nume Ralph, al carui rost pe lume era sa distruga iar si iar, la nesfarsit, imobilul de pe care priceputul mester Fix it Felix il repara. Si tot asa, zi de zi, o luau de la capat, pana cand Ralph se hotaraste ca nu mai vrea sa fie baiatul rau care locuieste la groapa de gunoi si nu este niciodata invitat de personajele din joc la petrecerile aniversare, fiind detestat de toti, in timp ce Felix castiga medalii de onoare. Asa ca dupa ce aparatele se inchid, in momentul cand jocurile au viata lor independenta si eroii au capacitatea de a intra in alte jocuri, singura conditie fiind aceea de a nu muri in ele, fiindca nu mai este posibila invierea, Ralph intra in "Hero's Duty", un first-person shooter pentru a obtine si el o medalie. Odata cu ea, va primi insa si un mic extraterestru, pe care il va duce in apetisanta lume a dulciurilor, "Sugar Rush", unde cursele de masini se desfasoara printre acadele, bomboane si rauri de ciocolata.
N-am sa povestesc toate intamplarile prin care trec eroii, amenintati de pericolul suprem, acela ca un afis cu "out of order" sa troneze asupra masinii in care isi traiesc viata din fata jucatorilor, ramanand pentru totdeauna prizonierii unei lumi care sa-si piarda sensul. N-am sa pretind nici ca am inteles toate referintele, bogate si variate, la personaje din jocurile reale (cele 3 mentionate fiind unele imaginare), am recunoscut prea putine din ele, fiindca microbul gaming-ului m-a prins mai serios ceva mai tarziu, odata cu aparitia MMORPG-urilor, dar fie ca va place sa evadati in lumile imaginare propuse de jocuri, fie ca le considerati o pierdere de timp si nu va desprindeti de viata reala, acest omagiu adus jocurilor nu are cum sa va lase indiferenti.  Fiindca dincolo de nivelul "nerd" se afla cel al degustatorului de animatii inteligente, cu suflet si verva. Chiar daca nu ies prea mult din tiparele traditionale, cu aceeasi lupta dintre bine si rau, personajele nu sunt unidimensionale, se dovedeste pe parcurs ca unele dintre ele nu sunt ce par a fi si primul impact poate insela, actiunea este frumos condusa si jocurile de cuvinte savuroase : avem un personaj pixlexic (veti afla cum si de ce loveste dislexia pixelata), la un moment dat niste eroi cad in Nesquick sands si aproape ca sunt inghititi de acestea,  unui personaj-bomboana, dupa ce este torturat prin lingere pentru a spune tot ce stie, fiind lipit undeva, i se spune "stick around" si multe, multe altele, intr-o lume unde peisajul este format in mare parte din acadele, jeleuri, ciocolata, bomboane colorate si apetisante, care m-a facut sa mananc aproape o cutie de Raffaello in timpul vizionarii :)
Anul asta as zice ca pentru prima data Disney a depasit Pixar-ul, iar "vinovatul" este Rich Moore, omul principal din spatele neuitatului serial de animatie Futurama. Ii acord ceva credit si lui John Lasseter, membru de baza in echipa Pixar, care apare aici pe afis in calitate de producator executiv.
Spre deosebire de majoritatea animatiilor, actorii si-au inregistrat vocile impreuna, in aceeasi camera, situatie care a lasat loc de improvizatii si spontaneitate. De exemplu, John C. Reilly, vocea din spatele uriasului Ralph, este creditat la scenariu  cu additional story material. Iar animatia este excelenta, pastrand nota lumii de provenienta a personajelor, de la cea patratoasa a jocului de unde vin Ralph si Felix, pana la cea realista a sergentului Calhoun din "Hero's  Duty".
Una peste alta, un filmulet foarte amuzant, care mi-a oferit mai mult decat asteptam de la Disney.

BONUS:

Frankenweenie (2012) 


Tot sub umbrela incapatoare Disney a fost creata si cea mai recenta animatie scrisa si regizata de Tim Burton. De data asta, a iesit ceva mai bine decat in cazul ultimelor sale filme artistice, desi este intr-o continua reciclare a ideilor anterioare. 
Micutul Victor (Frankenstein, cine altcineva?!) este foarte atasat de cainele sau Sparky, singurul prieten. Mai preocupat de stiinta decat de sport (n-am inteles de ce in ochii parintilor asta era un lucru grav), se refugiaza in podul casei, locul unde-si desfasoara experimentele. In momentul in care Sparky este lovit de o masina, se declanseaza tragedia. Si de aici stiti exact ce va urma, nimic imprevizibil si surprinzator, fiecare pas te duce la concluzia care prinde viata sub ochii tai, prin aceeasi metoda prin care insusi regizorul isi aduce inapoi ideile din cimitirul gloriei unde se afla Corpsebride, The Nightmare before Christmas, Vincent si acelasi Frankenweenie, in versiunea "short", din 1984. Un alt stop motion filmat in alb-negru, in atmosfera light horror (cat sa nu sperie copiii), in genul acela dulce-amar promovat de Burton, unde monstrii prind viata (printre acestia fiind si testoasa Shelley) si ameninta sa distruga oraselul in sarbatoare. Cum se va termina stiti deja din primele secvente ale filmului, cand micutul Victor le prezinta parintilor sai filmul pe care l-a facut... 
Placut vizual, simpatic de urmarit, dar imi pare rau sa vad ca din palaria imaginatiei lui Tim Burton nu mai sare cam de multisor un iepure nou...  Ar cam fi timpul unei reinventari: a subiectelor, a accesoriilor dark, a paletei de culori, a magiei...

Wednesday, 20 February 2013

Armata americana si New Age-ul

The Men who Stare at Goats (2009)

Am vrut sa vad acest film in primul rand pentru intrigantul titlu si in al doilea rand pentru o distributie ce-i reuneste pe afis pe Ewan McGregor, George Clooney, Kevin Spacey, Jef Bridges, Stephen Lang si... o capra, de fapt mai multe dupa cum vom vedea. 
Acum, privit strict ca o comedie, nu este foarte amuzant: cand dadea sa se dezlantuie, cand prevedeai ca urmeaza niste secvente pline de haz, situatii originale care sa provoace rasul, ramaneam doar cu un zambet, parca ceva o inhiba, se retragea, devenea prea serioasa sau isi pierdea tempo-ul. E drept ca-mi creasem asteptari destul de ridicate holbandu-ma la afis (ca sa raman in nota filmului), dar nu cred ca e doar o discrepanta intre ele si ce am primit, ci faptul ca filmul porneste de la o idee din care se putea scoate mai mult. Asta a fost prima impresie. A doua impresie, data fiind cantitatea de ciudati pe centimetru patrat de pelicula, a fost ca ori scenaristii, ori regizorul, ori toti trei erau fumati bine. Cine s-ar fi gandit sa ia in serios avertismentul de la inceputul filmului - "More of this is truer than you would believe" - dupa un asa delir scenaristic? Uneori nu stii daca sa razi sau sa te enervezi, cand dai de acel gen de stupiditate impinsa la extrem, marca  umorului absurd.
Partea cu adevarat nebuneasca, care m-a facut sa rad mult mai mult retrospectiv, dupa ce am vazut filmul, a fost ca toata adunatura aia descreierata e reala si cat se poate de luata in serios in armata americana. In 2004, Jon Ronson, care a participat si la scrierea scenariului filmului, a scris o carte despre potentialul implementarii conceptelor New Age in cadrul armatei, ce investiga un program al Departamentului de Securitate american aplicat in cadrul razboiului din Irak, carte insotita si de un documentar in trei parti, intitulate "The Men Who Stare at Goats", "Funny Torture" si "The Psychic Footsoldiers". The New Earth Army a existat, cu tot cu rugaciunile lor inchinate soarelui, cu antrenamentele ciudate de acutizare si control al puterilor paranormale, cu tehnicile de tortura a prizonierilor irakieni (eu parca auzisem la vremea respectiva ceva despre Metallica, nu despre muzica din desene animate), cu  antrenamentele in tehnici de manipulare care sa determine adversarul sa actioneze asa cum iti doresti. Este chiar hilar cum niste oameni sus-pusi au putut fi convinsi sa atribuie fonduri unui astfel de batalion de hipioti ticniti cu pretentii samanice...
Filmul imbina aceste realitati cu clisee New Age, folclor urban (la un moment dat si despre Bruce Lee una din supozitiile asupra cauzei mortii spunea ca ar fi fost ucis de o palma energetica, o atingere blestemata, o lovitura primita candva care se activeaza atunci cand cel care a dat-o decide ca a venit momentul), referinte la alte filme, din pacate cam repetitive (este amuzant - primele 50 de ori cand se puncteaza asupra ideii - sa-l vezi din nou pe Ewan McGregor in rol de Jedi) si ceva imaginatie. Dar simt ca abordarea asta pierde pe undeva, ar fi putut fi o satira a razboiului mult mai savuroasa decat a iesit, dar ne plimba prea mult prin povestea fiecaruia dintre personaje. Cred ca mi-as fi dorit mai multa (inter)actiune, mai mult comic de situatii, ca material era din belsug. Poate s-a intentionat sa mearga mai mult decat era nevoie pentru o comedie pe abordarea de film documentar. E ca si cum m-am holbat la capra indelung, dar nici n-am omorat-o cu privirea, nici n-am inteles ce vrea de la mine!

Tuesday, 19 February 2013

Povestea copilului venit din lumea spiritelor

Ben Okri - Drumul infometat

Ca sa nu ma suspectati de vreo intoleranta la un anume gen de proza, ce imbina naratiunea cu imagini poetice, dupa ce am dat de pamant cu Baricco, am sa va povestesc astazi despre cel care a reprezentat in ultima vreme o noua revelatie literara pentru mine. Acest scriitor nigerian, Ben Okri, are in scrisul lui  ceva din magia lui Rushdie cand ne transporta in viziunile sale onirice. Fiu al unei printese igbo ce i-a hranit imaginatia din copilarie cu legendele locale, descopera la 10 ani tragedia din Biafra. Emigrat la Londra, va continua sa fie sfasiat intre frumusetea unei traditii si a unei culturi putin cunoscute occidentalilor si realitatile sociale, mult mai vizibile strainilor.  Despre aceasta Africa paradoxala va vorbi in cartile sale, in care refugiul din lumea reala, cea a foametei si violentei, are loc intr-o lume a vracilor, vrajitorilor, spiritelor sau animalelor vorbitoare. 
Azaro este un copil-spirit, menit sa renasca la nesfarsit din aceeasi mama si sa se intoarca repede in lumea nemuritoare. Intr-o buna zi, decide sa mai ramana printre oameni, sa traiasca o viata mai lunga pe pamant, stiind dinainte de a se naste ca soarta sa nu va usoara: 
"Aceia dintre noi care intarziau in lume, ispititi de vestile despre evenimente uimitoare ce aveau sa vina, treceau prin viata cu ochi frumosi si predestinati, purtand cu ei muzica unei minunate si tragice mitologii. Gurile noastre rostesc profetii obscure. Mintile noastre sunt invadate de imagini ale viitorului. Noi suntem cei diferiti, cu jumatate din fiinta noastra mereu in lumea spiritelor."
Viata lui Azaro pe pamant se va dovedi exact cum a prevazut-o: o permanenta oscilare intre lumea oniric-mitologica si cea reala, ambele pline de viziuni halucinante, fie desprinse dintr-o realitate ce scapa de obicei perceptiei umane, fie din imaginatia unui copil ce descopera lumea intr-o calatorie initiatica prin viata. 
Fiu al unui tata pe care greutatile vietii l-au invatat sa fie aspru si uneori crud dar nu l-au doborat, incercand cu demnitate sa faca cele mai grele munci pentru a-si intretine familia, supus permanent presiunilor proprietarului cladirii ai caror chiriasi sunt, si al unei mame ce castiga cu greu cate ceva din comertul ambulant, Azaro este un copil sarac, dar bogat sufleteste, fiindca are acces la o lume invizibila, aceea a spiritelor, fiinte stranii, diforme, desprinse parca din Capriciile lui Goya. Prea putine sunt prietenoase, majoritatea sunt amenintatoare, dorind sa-l rapeasca sau sa-l ucida. Locurile predilecte de adunare a lor par sa fie barul condus cu mana de fier de doamna Koto, faimoasa pentru ciorba sa de ardei, si padurea, din ce in ce mai imputinata pe masura ce civilizatia se extinde. 
Pe fondul credintelor animiste, progresul isi face loc treptat in viata oamenilor: primul ziar local pe care il vede Azaro este vitrina fotografului, ce imortalizeaza evenimentele din viata comunitatii; se introduce curentul electric, drumurile se extind. Promisiunile electorale si mita creeaza un paradox, acela al laptelui ce se scurge prin canalele orasului infometat...
Povestea curge sinuos ca meandrele unui rau, imbinand imaginile crude, reale, violente cu cele psihedelice, de un lirism intens, produse de o lume atat de diferita. Ben Okri scrie bine, in plus are de partea lui si exotismul, fascinatia pe care o creeaza lucrurile noi, proaspete, imaginarul unei culturi despre care stim prea putin, fiind mai mult acaparati de faptele concrete, reale, de problemele cu care natiunea sa continua sa se confrunte. Nigeria nu este doar tara in care Partidul Bogatilor si Partidul Saracilor se lupta pentru suprematie, ci si tara in care regele drumului isi asteapta inca ofrandele. Inteleg ca poate in intentia autorului realitatile sociale sunt mai dureroase si mai palpabile, iar povestea lui Azaro este doar o forma de a ne spune povestea unei natiuni, insa eu am rezonat mai mult la partea onirica, fantastica si cred ca as fi preferat ca toata cartea sa ramana in acest registru. E prea frumoasa pentru a o "murdari" cu jocuri politice, violente si dure... Este doar o observatie absolut subiectiva, inteleg perfect ratiunile si justificarile autorului, dar prefer sa vad in Azaro nu un reprezentant al unei natiuni in lupta pentru libertate si o viata mai buna, ci un abiku, un spirit coborat dintr-o lume misterioasa si impenetrabila.

Sunday, 17 February 2013

Dovada suprema a iubirii


Amour (2012)

Nu stiu cum s-a intamplat, dar anul acesta am vazut de Valentine's Day (si da, imi place sa gasesc in orice moment festiv prilejul unei mici bucurii, chiar daca e de sorginte crestina, pagana, budhista sau consumista, autohtona sau de import, e bine ca exista si ca reprezinta repere in timp care din cand in cand ma trag de maneca sa ma scoata pentru cateva ore din rutina cotidiana) unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste din ultimii ani. Nu este acea iubire ambalata frumos pe care o serveste cinematografia americana,  nu are nimic din canoanele pe care ea le promoveaza din rasputeri, ci un sentiment facut din micile complicitati de zi cu zi, din bucuria de a impartasi ani si ani aceleasi valori, de a privi aceleasi filme, de a asculta aceeasi muzica si de a indragi aceleasi carti... Este iubirea care ramane chiar si cand obiectul ei se degradeaza si cu greu mai poate fi recunoscuta persoana de odinioara... dar stii ca ea exista acolo, intr-un colt al unui invelis mult prea subred, ai vrea sa faci orice ca sa o recuperezi, sa-i oferi cateva secunde de fericire, dar esti atat de neputincios... 
Ajunsi la batranete, Georges si Anne, fosti profesori de muzica, au o viata activa, nu si-au pierdut nimic din entuziasmul si placerea de a savura muzica, mai ales cand pe scena se afla unul din fostii lor elevi, ajuns un pianist celebru, cu care au pastrat legatura. Pentru 5-10 minute ai impresia ca intri in intimitatea unei familii linistite, care-si traieste anii senectutii cu bucurie si demnitate. Lipsa oricarei coloane sonore de acompaniament, a oricarei muzici de fundal, iti da insa o senzatie apasatoare, de disconfort, care se accentueaza treptat, culminand cu apa curgand la nesfarsit intr-o chiuveta, in acele secunde interminabile cand stii ca ireparabilul s-a produs... 
Este adevarat ca efectul vizual are o forta de impact mai mare decat cuvantul scris sau vorbit. Pentru mine,  Amour  a insemnat cinematografic ceea ce a insemnat in literatura Roth (prin  Fantoma iese din scena sau Orisicine). Daca prin Roth descopeream ca si in literatura moartea este la fel de generatoare de anxietate si lipsita de orice speranta ca si in afara ei, disparand lumina consolatoare a unui Ivan Ilici, de exemplu, filmul asta aduce pe ecran intreaga tragedie a existentei, parca preluand o idee a aceluiasi Roth, care spunea la un moment dat ceva de genul "Old age isn't a battle; old age is a massacre". Si daca intr-o carte imaginatia te protejeaza, iti "idilizezi" involuntar in minte viziunea degradarii, regizorul Michael Haneke, aflat la primul sau film in limba franceza, este neiertator cu spectatorul: cadru cu cadru, intr-un ritm lent, atent la fiecare detaliu, iti infatiseaza toata suferinta, toata decaderea, simti cum te cuprinde o senzatie de sufocare, un nod se pune in gat si parca ai vrea sa fugi, sa evadezi din fata propriilor temeri (nu stiu altii, dar eu le am) de batranete, dependenta fizica de ceilalti, moarte lenta si constienta... Ramai insa pironit in scaun, in sala nu se mai aude nici musca (ceea ce rar mi s-a intamplat la un cinematograf, mai ales ca ma temeam ca majoritatea publicului va veni crezand ca vede un film de dragoste - si este, dar nu in sensul romantic), fiecare este adancit in propriile temeri ce i se pun in fata si mana indreptata spre punga de popcorns se opreste in aer si se retrage rusinata, ca si cum ar savarsi o impietate. 
De mult nu m-a mai rascolit un film cu intensitatea asta... Iar Emmanuelle Riva (pana sa citesc, nu facusem legatura ca ea era actrita care mi-a placut acum multi ani in Hiroshima, mon amour) face un rol urias. Cu fiecare aparitie pe ecran, nodul meu din gat crestea, abia l-am stapanit sa nu rabufneasca sub forma de lacrimi (chiar nu ma stiam emo la filme,  nu cred ca mi s-a mai intamplat), nu am putut nici o secunda sa ma gandesc ca e doar o iluzie, o alta magie a ecranului, sa-mi regasesc detasarea de spectator. Eram acolo, in acea casa claustrofobica, alaturi de eroi, auzeam tacerea, replicile si apa, curgand, picurand sau clipocind, in realitate sau in vis... Numai cuvinte de lauda si pentru Jean-Louis Trintignant, partenerul sau, imaginea acestei iubiri protectoare, devotata pana la actul suprem... 
Este un film incomod, dureros, sobru si cu o incredibila acuratete vizuala, pe care ma tem ca cinismul tineretii, in cautare de divertisment,  l-ar putea aprecia drept lent si plictisitor... Dar nu e un film care sa-ti spuna o poveste, de aceea m-am si ferit sa dau prea multe detalii despre situatia in care sunt pusi eroii, ci unul care rascoleste, cu impact emotional adanc.
Pentru a pastra ceva din starea filmului, va las in compania lui Alexandre Tharaud, pianistul real care in film joaca rolul fostului elev al cuplului, interpretand o "Bagatela" de Beethoven: 

Friday, 15 February 2013

Porumbelul salvator


Jim Crace - Casa molimei

"Bolile ies din trup prin talpa piciorului. De aceea, pe cand se gaseau din plin porumbei si la fiecare masa se servea carne oamenii din generatia parintilor lui legau cate un porumbel viu de picioarele copiilor bolnavi. Si lui i se intamplase. Cand avea opt sau noua ani, luase o boala de la capuse si fusese paralizat aproape doua zile, pana cand fratele lui fusese trimis cu o plasa ca sa prinda o pasare, iar matusa lui i-o legase de picioare, prinzandu-i aripile si spatele pe talpi. (...) Ramasese cu el ca sa fie sigura ca nu se misca, il ajutase sa se usureze intr-un vas de lut, il hranise cu lingura pana cand, dupa doua zile in care ii simtise pieptul caldut si inima care-i batea in talpi, porumbelul nu se mai zbatuse, ramanand rece si tacut. Isi facuse treaba."
Asemenea lui, Franklin, plecat impreuna cu fratele sau spre est pentru a se imbarca pe un vas catre Europa, locul de care se leaga toate visele oamenilor intr-o America post-apocaliptica, devastata de pandemie, cutremure, gaze otravitoare, ce au redus deopotriva populatia umana si animalele, va deveni un porumbel salvator pentru tanara si frumoasa Margaret, izolata de comunitate de teama ca boala de care suferea ar putea fi contagioasa, si isi vor continua drumul impreuna. Cuplul acesta aminteste intr-o oarecare masura de un altul, cel format din tatal si fiul din The Road, cartea lui Cormac McCarthy, de asemenea manat de speranta ca la capatul drumului vor gasi o posibila salvare. Pentru Franklin si Margaret, destinatia este dincolo de ocean, intr-o tara unde "porcii mistreti alearga prin paduri gata fripti, cu furculitele infipte in spinare". 
Subiectul nu este nou si, ca in orice carte sau film de gen, intalnim intreaga galerie de personaje dezumanizate, hotarate sa profite de nenorocirea comuna: banditi, negustori de sclavi, secte (simpatica imaginea Baptistilor Mainii, care considera ca mana face lucrarea diavolului, iar Domnii Neajutorati, pozitionati cel mai sus in ierarhia comunitatii, nu si le folosesc deloc, fiind dependenti total de cei din jur). Decaderea civilizatiei descatuseaza instinctele primare si nevoia de supravietuire impinge catre acte extreme. 
In mijlocul exodului general, Franklin si Margaret se descopera treptat, fiind separati si din nou reuniti de cursul evenimentelor, invatand nu numai lectia supravietuirii, dar si pe cea a iubirii si grijii fata de celalalt, incercand sa-si pastreze umanitatea. 
Nu se precizeaza timpul in care se desfasoara actiunea, insa America ideala, cea de pe vremuri, se desprinde ca una rurala, cu un cod al bunelor maniere riguros, pe care unii dintre supravietuitori inca incearca sa-l urmeze, ce prevedea de exemplu ca persoana tanara sa deschida o discutie cu cea mai in varsta, daca esti singur si intalnesti un grup, il saluti primul, daca stai jos si ceilalti sunt in picioare ei saluta primii, de asemenea ii saluti primul daca mergi pe jos pe cei care sunt calare...
Desi ma pasioneaza cartile cu scenarii post-apocaliptice, modul in care il dezvolta autorul mi se pare cam plat si distant. Am avut tot timpul tendinta sa compar cartea cu The Road si trebuie sa spun ca pierde cam la toate capitolele: stil, atmosfera, prezentarea calatoriei... Daca, de exemplu, fragmentul descoperirii ultimei cutii de Coca-Cola din The Road emotioneaza, descoperirea unui binoclu, "teava de spion", relicva a civilizatiei anterioare, ma lasa rece. Nu se creeaza acea stare de gratie in care sa-ti pese de personaje, sa vrei ca ele sa reuseasca, sa ajunga la capatul unei calatorii unde sa gaseasca ceea ce-si doresc. Nici motivatiile eroilor nu prea sunt sustinute (decizia lor finala te face sa te intrebi de ce a fost nevoie de calatorie), nici modul in care se construieste atmosfera nu m-a prins, nu are acea rezonanta dark care sa te faca sa vibrezi, sa tresari in ritmul spaimelor si angoaselor eroilor. Poate pentru cineva care nu a citit The Road inainte cartea asta poate convinge, nu mi-a dat sentimentul pierderii de timp, pe alocuri m-a prins, chiar daca are o constructie destul de slabuta, te face la fiecare capitol sa te indoiesti asupra modalitatilor alese de autor pentru a duce mai departe povestea, dar n-am putut sa-mi reprim senzatia de deja-vu. Fiind vorba despre supravietuire in conditii extreme, ar fi fost nevoie de ceva mai mult pentru a crea tensiunea necesara decat mijloacele pe care ni le ofera Jim Crace. Ambii autori adopta un realism minimalist in exprimare, dar daca la McCarthy cuvantul are putere evocatoare, foamea si spaima devin palpabile, la Crace nu au rezonanta dorita, citesti cartea cu placere, dar fara incarcatura emotiva.

Thursday, 14 February 2013

Jocurile de culise ale politicii


The Ides of March (2011)

Voi cum credeti ca e mai bine? Sa ai niste alegeri in care fiecare sa-si determine reprezentantul printr-o simpla stampila sau sa restrangi din ce in ce mai mult cercul, sa ai "candidati la functia de candidat" si tot asa, pana cand la sfarsit, vorba unui alt film, va ramane doar unul? Eu zic ca sistemul european este ceva mai onest, chiar daca da cateodata nastere unor aliante foarte dubioase, in care doctrinele si platformele se duc de-a dura si singurul interes comun este cel de a prelua puterea... Bine, sa folosesti adjectivul "onest" cand vine vorba de politica este mult prea mult...
Am ocolit la vremea lui acest film, si fiindca stiam ca ma va indispune si-mi va confirma termenii in care gandesc despre jocul politic, dar si pentru ca ma temeam ca va fi, ca realizare, o productie arida si putin interesanta pentru spectatorul neamerican. M-am inselat! Gratie HBO-ului, am avut ocazia sa-l vizionez de curand si nu-mi pare rau deloc, nu m-a surprins decat in masura in care credeam ca aranjamentele de culise se limiteaza, pe scurt, la "daca ma aliez cu tine, eu ce primesc?" Sunt ceva mai mult, merg atat de departe cat este dispus cineva sa avanseze in cariera. Si filmul nu s-a dovedit deloc plictisitor, dimpotriva, a fost chiar palpitant, cu intorsaturi de situatie si capcane mai mult sau mai putin banuite...
Stephen Meyers (Ryan Gosling) este un tanar idealist, inteligent si pasionat de ceea ce face, destul de sus plasat in ierarhia echipei de campanie a guvernatorului Mike Morris (George Clooney), care crede sincer in onestitatea acestuia, in ideile sustinute, in capacitatea de a avansa intr-un mediu unde este nevoie de tradare, minciuna, cinism si joc dublu pentru a ramane pe linia de plutire. Treptat, va invata toate aceste lucruri si va sti, la momentul potrivit, sa le aplice.
Ar fi putut sa ramana un excelent thriller politic (cum se doreste) daca nu ar fi capatat conotatii de melodrama (se pare ca formarea holywoodiana cere ca oricata seriozitate ar avea subiectul sa primeasca si o intriga amoroasa) care ma fac sa ma intreb: e ceva in neregula cu stagiarele astea? sunt un fel de groupies pentru politicieni? care este rolul lor intr-o campanie / in preajma unei figuri proeminente a politicii in afara de obiect al dorintelor, instrument sexual de manipulare si plimbatoare de hartii / cafele? Serios, ce se presupune ca fac fetele astea?!
Idele lui Martie, stim cu totii, au ramas in istorie ca un moment al tradarii, in care complotul s-a concretizat si si-a aratat forta de a rasturna un imparat. Poate nu intamplator ziarista de la New York Times permanent in cautare de informatii, se numeste Ida. Ca reprezentanta a mass-mediei, ofera ceea ce se asteapta de la ea: santaj, scurgeri de informatii (nu se poate vorbi de tradare din moment ce nu are vreo obligatie de onestitate fata de nici unul dintre candidati), dar chiar si aceasta dorinta de a obtine prima cele mai proaspete stiri, cu orice pret, se va intoarce la un moment dat impotriva sa, ca un pumnal bine plasat.
Vizual, filmul este sobru, clasic, respectand canoanele abordarii "de campanie electorala": ati observat ca toti candidatii americani apar in poze usor din lateral, cu privirea in sus - spre viitorul luminos :) - avand in spate, mai mult sau mai putin vizibil steagul american? Cred ca in curand va deveni un standard si la noi, unii cu steagul, altii cu crucea, fiecare cu ce are in dotare. Deocamdata, mesajul pe care vor sa-l transmita inca ai nostri catindati e ca se uita drept in ochii alegatorului si nu au nimic de ascuns.
Dar sa nu deviez, nu stiu de ce, filmul asta ma tot predispune sa o fac, sa ma gandesc la comparatii intre "aici" si "acolo" intre "cum mint ai lor" si "cum mint ai nostri", intre gradul necesar de compromisuri pentru care sa-si gaseasca justificari cand isi analizeaza constiinta (in caz ca le-a mai ramas ceva din ea dupa alegeri). Am constatat la un amic, pe care-l stiu din vremurile cand nu intrase inca in politica in ce fel reuseste sa-ti altereze personalitatea, cum ajungi sa iti schimbi discursul chiar si cu cunoscutii care incearca sa-ti aduca aminte ce sustineai cand erai doar un tanar idealist aspirant la fotoliul de parlamentar, sa-l transformi intr-unul studiat, lipsit de naturalete si spontaneitate...
Vad ca numai pe langa discut despre filmul asta, dar asta e de bine, nu ca n-as avea ce spune, ci fiindca e un film care te face sa te gandesti putin, chiar daca nimeni nu este atat de naiv incat sa-si fi inchipuit vreodata ca imaginile de pe ecran nu-si au corespondent in realitate... E de vazut, chiar daca Clooney regizorul si Clooney scenaristul ar fi putut scoate putin mai mult din subiect.

Wednesday, 13 February 2013

In numele Tatalui...

Dorli Blaga - Tatal meu, Lucian Blaga

Faptura "de nicaieri coborata-n/ imperiul mumei,/ auriu, tanar, proaspat ulcior/ rupt din coastele humei!" a ajuns acum la 83 de ani. Asumandu-si paternitatea nu ca pe un merit, ci ca pe responsabilitate, Dorli Blaga s-a simtit permanent obligata moral sa lupte pentru publicarea mostenirii filozofice si literare a tatalui sau, cu modestie, fara sa perceapa niciodata capitalul de celebritate literara ca pe o piedica in calea realizarii personale. Constienta de latura afectiva a oricarei judecati de valoare privind opera lui Blaga, le-a refuzat si si-a impus o autocenzura, oferind cand era cazul doar informatii documentate, nu si opinii personale. 
De aceea, intr-o incercare de reimprospatare si pastrare in memoria colectiva a celui care era intr-o vreme poetul si dramaturgul meu preferat din literatura romana (au mai trecut niste ani de-atunci, am mai citit niste carti, nu mai am certitudini, nu ma mai hazardez sa privesc un autor drept "cel mai"), motiv pentru care am si vrut sa aflu mai multe, cartea de fata se doreste nu doar un omagiu, ci si o evocare istorica, o alta marturie despre niste ani spre care unii dintre noi (si nu incetez sa ma minunez si sa ma intreb prin ce resorturi), in special cei mai tineri, care nu i-au trait direct, privesc cu nostalgie si regret.
Din pacate, rigoarea pe care si-a asumat-o in misiunea de publicare a operei Tatalui (Tatal si Mama apar intotdeauna scrisi ca substantive proprii, sunt unici, priviti cu mult respect si admiratie) s-a transmis si in acest volum de memorii, care ar fi trebuit mai degraba sa poarte titlul "Eu, fiica lui Lucian Blaga". Fiindca este nu atat o carte despre scriitor asa cum s-a conturat in amintirile de copil si adolescenta ale lui Dorli, ci o carte despre Dorli, despre copilarie, oamenii pe care i-a cunoscut, prieteni, mediul in care a crescut, mai tarziu lupta permanenta de promovare a operei lui Blaga, cenzura, dosarele de la Securitate, notele informative, formalitati (semnare de contracte, discutii despre publicare). Lipsesc, sau apar doar tangential, acele amintiri pe care speram sa le gasesc in carte: intamplari din viata de familie sau literara, ce carti citea, cum scria, tabieturi, momentele care generau inspiratia, chiar si - de ce nu? - picanterii ("muzele" sunt amintite doar trecator si Dorli tine sa sublinieze ca a inteles  necesitatea prezentei lor in viata creatoare a  poetului), genul de povesti care sa faca mai accesibila o personalitate, sa o coboare de pe soclul unde a pus-o istoria literara, sa o poata apropia de generatiile tinere, acele generatii impotriva carora autoarea are pe alocuri rabufniri de sarcasm si acreala (vorbind despre o victima a Revolutiei: "A murit ca sa fim noi liberi, macar sa spunem ce gandim... sa furam cat putem si sa-i dispretuim pe cei in varsta. ")
Din punctul acesta de vedere, am gasit cartea destul de searbada, constituindu-se prea putin intr-o reflectare a figurii paterne, mai degraba tatal fiind doar una dintre persoanele importante ce i-au umplut viata cu sens: "Amintirile despre Tata, Tudor sau copii nu se termina niciodata."
Aproape un sfert din volum contine corespondenta de familie, si explicam acum vreun an aici de ce nu apreciez deloc publicarea acestui gen de literatura... Desi recunosc ca, intrand putin prin ea, am gasit mult mai mult despre omul Lucian Blaga decat in restul cartii, apar si amanunte indecent de intime, ca de exemplu cele privind "gigantici omoroizi" sau migrenele, care nu intereseaza posteritatea.
In rest, gasesc contextul in care situeaza prezenta lui Blaga mult prea vast. Chiar scria cineva ca titlul este oarecum derutant, ingustand orizontul de asteptare al cititorului. Nu stiu daca este vorba de o "ingustare" sau de o mica trisare constienta, de stabilire a unui "centru de interes" in jurul caruia cartea nu graviteaza suficient, dincolo de care vrei sa patrunzi doar daca ceva te atrage, te impinge sa citesti mai departe. Iar Dorli Blaga, spre deosebire de Monica Lovinescu sau Jeni Acterian, nu are acea arta de a povesti frumos, transformand memoriile in eseu sau povestiri, ci are mai degraba rigoarea unui cercetator, pentru care sunt mai importante faptele propriu-zise decat modul in care le filtreaza prin propriile emotii si sentimente. Poate tocmai din prea multa dragoste, din respect, de teama sa nu derapeze inspre osanale inchinate celui a carui opera a promovat-o si aparat-o toata viata, scrisul sau este exact, precis, dar imi da senzatia ca are o anumita crispare, nu lasa gandurile si imaginile sa curga si implicarea afectiva, acolo unde se simte, pare sa fie la fel de studiata, de trecuta prin filtrul anilor, deloc usori, in care publicarea operei lui Blaga era o adevarata lupta.
Parafrazand citatul cu care se incheie volumul, am iesit incet din aceasta carte, dar imi cer scuze ca am trantit putin usa...

Tuesday, 12 February 2013

Rebela printesa Merida si aventurile ei

Brave (2012) 


Nu pot sa cred! Trebuie sa incep cu asta, fiindca mi se pare ca nivelul de paranoia a atins cote incredibile. Cautand eu afisul filmului, sa il postez mai sus, printre primele rezultate legate de printesa Merida, simpaticul personaj al acestei animatii, apar tot felul de aberatii privind orientarea ei sexuala si exemplul pe care-l da filmul fetitelor. Inca ma minunez cat de departe poate merge prostia si ce asocieri poate genera: cum se creeaza un personaj oarecum atipic in lumea printeselor (dar nu singular, si Mulan avea alte preocupari mai importante decat aceea de a-si gasi un sot), cum apar speculatii privind lesbianismul sau. Daca e sa o luam asa, eu as acuza-o de zoofilie, nu gasiti, domnilor paranoici, ca-si petrece cam mult timp cu propriul cal? chiar si cu un urs... Fiindca motivatiile par sa nu conteze, asa ca merge si ursul, desi stim ca nu este ceea ce pare: nu are importanta ca pretendentii oferiti sunt caricaturizati intentionat pentru a nu i se da nimic bun de ales, ca biata printesa este luata ca din oala de decizia de a fi maritata, ca temperamentul ei baietos si independent nu predispune la aranjamente (sunt destule fetite care gasesc mai palpitant sa joace fotbal cu baietii decat sa se plictiseasca modeland prajiturele din noroi pentru papusi si asta nu inseamna ca vor deveni lesbiene cand vor creste), ci ca ofera un exemplu negativ de rebeliune si independenta micilor spectatoare... Ha! Saraca printesa! 
Trecand peste tampeniile pe care le spun unii asa-zis jurnalisti lipsiti de simtul masurii si revenind la povestea noastra, Merida este o printesa scotiana pasionata mai mult de arcul si plimbarile sale calare decat de tesut sau invatatul bunelor maniere. Pusa in fata deciziei parintesti de a-si gasi un sot, se hotaraste sa caute un mijloc prin care sa evite casatoria aranjata cu unul dintre cei trei pampalai care i se ofera si recurge la serviciile unei vrajitoare, pentru a-si determina mama sa renunte la idee. De aici, lucrurile se complica, ritmul se accelereaza si, fara ca intriga sa devina ramificata sau imprevizibila (in fond este un film pentru copii), povestea are umor, comicul de situatii ii antreneaza in aceeasi masura si pe adulti ca si pe cei mici. 
Chiar daca nu e neaparat genul de animatie Pixar subtila, cu replici care sa aiba conotatii diferite in mintea unui adult, este placut, fara scaderi de ritm, fara momente stagnante, cu un personaj care mie mi s-a parut adorabil. Nu i-am vazut deloc egoismul de care este acuzata. Egoism si incapatanare nu inseamna sa abdici de la propriile standarde, sa-ti legi viata de a cuiva doar pentru ca asa au decis parintii. M-am saturat printesele docile si suave promovate de Disney, asa ca micuta rebela cu claia ei de par roscata mi-a fost tare simpatica si m-am bucurat ca povestea iese oarecum din tipare si nu avem aceesi ciorba dulceaga reciclata cu un print si o printesa care au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Merida este poate unul dintre cele mai naturale personaje propuse de animatie. Fiecare copil simte ca parintii nu il inteleg suficient, ca nu comunica indeajuns, ca nu-si poate exterioriza sentimentele sau explica motivatiile alegerilor sale in fata lor. Fiecare copil ajunge la un moment dat sa se caiasca pentru unele din deciziile proprii si sa incerce sa indrepte ce a stricat. Numai ca in genul acesta de filme, premizele sunt cele ale unei lumi reale. Conventiile cer ca in povesti totul sa fie idealizat, doar ca Brave imbina putin registrele, punand in pielea unei printese atitudinea unei fete moderne. Nimic fals, nimic fortat, nimic incredibil.
Si am lasat pentru final punctul cu adevarat forte al filmului: animatia. Fiecare suvita, fiecare unduire a hainelor, fiecare detaliu este creat cu multa grija, e un pas inainte in standardele vizuale oricum inalte promovate de Pixar.  Daca mai adaug si faptul ca povestea se petrece in Scotia, va dati seama ca animatorii nu au ratat deloc ocazia de a ne servi niste peisaje frumoase, de a ne incanta privirea. 
Nu este cel mai bun film al lor, de acord, dar ar putea fi cel mai bun film de animatie al anului trecut, in care oferta nu a fost prea bogata. Urmeaza sa vad cu ce s-a prezentat si Tim Burton (Frankenweenie).

Monday, 11 February 2013

Copistul de oameni


Alessandro Baricco - Mr. Gwyn

Zice lumea ca acest Baricco este mare scriitor, asa ca am tot incercat sa ma apropii de el (cu Ocean Mare si Novecento), dar cum in urma volumelor aparute in Romania nu am reusit, am zis ca poate daca citesc ceva in original  mi se va sterge cumva senzatia pe care mi-au dat-o traducerile, de limbaj fortat, care incearca sa suplineasca facilitatea unor idei cu tenta coelhiana prin muzicalitate si figuri de stil.
Mr. Gwyn incepe bine, are o idee simpatica si originala: un scriitor englez cunoscut, Jasper Gwyn, publica intr-o zi in Guardian o lista de 52 de lucruri pe care nu doreste sa le mai faca niciodata. La 43 de ani, hotaraste ca printre aceste lucruri se afla si scrisul. Nu este vorba de o pierdere a inspiratiei ci, dupa cum si-a motivat si Philip Roth anul trecut decizia de a se opri din scris, constata ca si-a pierdut interesul si pasiunea in domeniu. In plus, eroul nostru doreste sa schimbe perspectiva, sa faca ceva cu totul diferit, sa-si gaseasca un sens in viata. Premiza interesanta a cartii porneste de la meseria pe care o adopta, aceea de creator de tablouri scrise, de copist de oameni, de pictor de suflete. Portretele sale sunt create din cuvinte ce incearca sa surprinda esenta, intreaga imagine a protagonistului, istoria lui. Modul in care dezvolta insa autorul aceasta idee nu m-a prins deloc: repetitiv, monoton, insirand aceleasi si aceleasi tabieturi necesare pentru a intra in starea de gratie a creatiei. Iar personajele principale, Mr. Gwyn si asistenta sa, Rebecca, fata cu chip frumos si cu corp disproportionat, primul model al tablourilor sale, raman destul de sterse si neconvingatoare. Sa nu mai amintesc ca ma deranjeaza din start ideea rolului mesianic al scriitorului / autorului, certitudinea capacitatii de cuprindere a unei personalitati in 4, 5, 10 pagini...  
Baricco are un anume gen de... nu stiu cum s-o numesc, infatuare literara poate, prea multe certitudini, prea multe sentinte, fraze banale, platitudini pe care le tranteste cu aerul ca ar spune un mare adevar absolut, de genul "Quando muore qualcuno, agli altri spetta di vivere anche per lui (Cand cineva moare, ceilalti trebuie sa traiasca si pentru el)"; "tutti siamo qualche pagina di un libro, ma di un libro che nessuno ha mai scritto (J.G. spunea ca suntem cu totii paginile unei carti, dar ale unei carti pe care nimeni nu a scris-o)." Daca ar fi sa scrie cineva cartea pe care o reprezint, sper din tot sufletul ca acela sa nu fie Baricco!
Din pacate amprenta lui Melville (imaginea de pe coperta este formata din cuvinte din Bartleby) nu a ramas decat pe coperta, nu si in scrisul lui Baricco, ce-si pastreaza manierismele constatate si in cartile citite in traducere, chiar daca aici delirul poetic anterior are o mai mare coerenta epica.
E o carte facuta din prea multe taceri pentru un pictor al cuvintelor, simti ca panza ramane pe undeva goala, ca are detalii nefinisate, ca ii lipseste fluiditatea si se termina cu o investigatie detectivistica fortata, ce putea lipsi. Cu Mr. Gwyn, cred ca incercarile mele de apropiere de acest scriitor au luat sfarsit. Sa nu intelegeti ca e o carte necitibila, dimpotriva, este cursiva, usor de citit, dar obositoare prin repetitia imaginilor, prin senzatia ca are ceva important de spus, dai paginile mai departe, o duci pana la capat si acolo te simti cumva dus de nas si constati ca revelatia promisa nu a avut loc. Pentru mine e o carte slabuta, chiar daca nu o pierdere totala de timp (mi-a retinut totusi atentia pana la sfarsit, desi cred ca mai mult prin promisiunea neonorata de a capata o turnura surprinzatoare si de dragul limbii italiene), citind si alte opinii am vazut oameni mai mult decat incantati...

Sunday, 10 February 2013

Violenta aici si acolo

Haevnen (In a Better World) (2010)

Am un defect (printre multe altele): cand vine vorba de Oscaruri, tind sa reactionez ca un suporter pe stadion: imi iau in brate "echipa" favorita si ma frustreaza sa vad ca nu castiga trofeul. In 2011, pentru film strain, aveam chiar doua: excelenta comedie grotesca, surpriza placuta a cinematografiei grecesti, denumita Dogtooth si, ca un premiu de consolare daca era sa nu fie, Biutiful, unde il sustineam si pe Bardem in competitia pentru cel mai bun actor (pierduta in favoarea lui Colin Firth pentru rolul din The King's  Speech). Ambele au pierdut in favoarea acestui film danez, al carui titlu l-am tradus mult timp, prin asonanta cu cuvantul englez, prin "paradis", ca sa aflu ca de fapt inseamna "razbunare". Asa ca l-am ocolit o vreme si nici acum, dupa ce au trecut anii, nu i-am "iertat" victoria. 
Drept pentru care am avut tendinta sa-l privesc foarte critic, poate nu eram nici in cea mai buna dispozitie pentru el, fiind genul de film care are nevoie de o anumita stare de receptare, de o disponibilitate mai mare decat i-am acordat la momentul vizionarii.
Nu e un film rau, are atmosfera, are tensiune (din pacate intrerupta de pozele "de calendar" cu peisaje asupra carora voi reveni mai jos), are o idee pe care urmeaza si o construieste frumos, aceea ca violenta este pretutindeni la fel, nu exista o lume mai buna sau mai rea, abuzul se manifesta cu la fel de multa cruzime in lumea asa-zis a treia, in Africa, unde un doctor se straduieste sa salveze vieti intr-un spital de campanie, si in cea burgheza din Danemarca. Civilizatia nu este o garantie a cenzurarii unor impulsuri primare (dupa cum am vazut acum ceva timp si in Carnage), sunt suficiente o intamplare, un cuvant, un gest care sa dezlantuie un raspuns ce adauga suferintei si mai multa suferinta... Susanne Bier (discipola intr-ale regiei a lui von Trier) ne arata asta intr-un stil minimalist, tensionat, lipsit de alte artificii vizuale in afara acelor imagini ostentativ frumoase de care vorbeam, ce se succed odata cu alternarea locatiilor, Africa si Danemarca, fara legatura cu actiunea propriu-zisa a filmului (sau poate aveau, daca te straduiesti poti gasi in orice o semnificatie, ca de exemplu frumusetea si impasibilitatea naturii in fata urateniei si micimii umane, bla-bla etc.).
Christian este un copil ramas orfan de mama, care si-a transformat tristetea in agresivitate si a invatat sa nu uite si sa nu ierte. Transferat la noua scoala, se va imprieteni cu Elias, fiul doctorului din Africa, un copil timid si lipsit de aparare in fata sicanelor colegilor. N-am sa dezvalui la ce duce aceasta prietenie, insa este un film sumbru, lipsit de speranta, in care aproape fiecare personaj ajunge la un punct sa-si dezvaluie latura intunecata, acea doza de rautate ce zace chiar si in cei mai buni dintre noi si, cand vine momentul,  este starnita, provocata sa iasa la lumina. 
Ce m-a deranjat cel mai mult, si nu am cum sa nu o spun, sperand ca nu dezvalui prea mult, este concluzia fortata ca "totul va fi bine" picata hodoronc-tronc la finalul unui film in care nimic nu e bine si nici nu exista motive de optimism. Parca anuleaza tot ce am vazut pana atunci, nu se justifica deloc si iti lasa un gust amar, o senzatie ca totul a fost doar un artificiu pentru a ti se servi pe tava  cliseul cu oamenii care-si regasesc umanitatea si linistea in urma unor experiente revelatoare... Cand sfidezi moartea si ii imbratisezi apropierea, reconcilierea cu viata in modul in care are loc pare cel putin artificiala, ca sa nu zic de un total prost-gust tezist. Dar deh, este un subiect serios, grav, sumbru, care da intotdeauna bine in ochii criticii, bifand cateva din temele decalogului subiectelor castigatoare la Oscar, si anume misiunile umanitare din Africa, problemele de constiinta si cuplu (a caror rezolvare este la fel de fortata ca si finalul) si copiii fata in fata cu violenta.

Saturday, 9 February 2013

Defectiune + defectiune = perfectiune


Silver Linings Playbook (2012) 


Pat (Bradley Cooper) si-a petrecut o vreme intr-un azil de nebuni, suferind de tulburare bipolara, dupa ce aproape l-a omorat in bataie pe amantul sotiei sale. Tatal sau (Robert de Niro) sufera de tulburare obsesiv-compulsiva. Mama (Jacki Weaver) trebuie sa aiba si ea ceva traume stand intr-o casa cu doi sariti de pe fix, fiecare cu stolul propriu de pasarele. Tiffany (Jennifer Lawrence) sufera de o depresie cauzata de moartea sotului. Cumnatul ei, Ronnie (John Ortiz), se simte stresat si depasit de ritmul in care-si desfasoara viata. Pe prietenul lui cel mai bun, Danny (Chris Tucker), Pat l-a cunoscut cand erau amandoi internati la ospiciu. Asta ca sa intelegeti cata nebunie pe metru patrat cuprinde filmul asta!
Cand lumea in care traiesti este usor diferita de ceea ce oamenii tind in general sa perceapa ca fiind normalitatea, exista tot felul de restrictii auto-impuse, de dificultati de comunicare si relationare, de  temeri si suspiciuni, astfel ca iubirea nu poate fi ceva firesc, ci o lupta, o amenintare si o provocare. Premiza filmului face ca toate cliseele comediilor romantice sa fie abolite, singurele momente in care revin fiind probabil ultimele 5 minute. Pana acolo, nu avem parte de vreo imbratisare sau vreun sarut, ori de cuvinte frumoase, ci de o lupta surda intre cei doi protagonisti, intr-o relatie ce se construieste prin santaj. In calea nevoii de intelegere, de comunicare, de un prieten se ridica permanent barierele neincrederii intr-o lume a carei perceptie este intr-un fel acutizata, data fiind "sensibilitatea" eroilor. Fiindca asa cum bufonul regelui era singurul care avea dreptul sa spuna adevarul si lumea din jur sa rada, considerandu-l nebun, si eroii nostri, Pat si Tiffany, isi permit sa schimbe replici taioase, sincere, sa puna degetul pe rana, sa nu se ascunda in spatele ipocriziei promovate de conventiile sociale, ceea ce ingreuneaza crearea unei relatii bazate pe sentimente reale, ca sa nu mai vorbim de faptul ca ambii au in spate o relatie cu final trist, chiar daca din motive diferite.
Filmul reuseste sa emotioneze fiindca este bine facut, are replici bine scrise, ce nu cad prada sentimentalismelor ieftine, mizeaza pe actori buni (chiar si cadrele de filmare zabovesc mult asupra chipului si expresivitatii protagonistilor, sunt multe scene in care chipul lui Bradley Cooper sau al lui Jennifer Lawrence umple ecranul), este alert si creeaza personaje atipice. Pana si de Niro este scos din tiparul in care l-au incadrat in ultimii ani comediile proaste cu Ben Stiller, primind - in sfarsit - un rol de care sa fie mandru.
 Au trecut 32 de ani de cand Oscarul  n-a mai avut nominalizari la toate rolurile, masculin si feminin, principal si secundar, din acelasi film, cum este cazul aici cu primii 4 din cei mentionati la inceput. Poate ca cea mai meritata nominalizare, care sper ca va fi si cea castigatoare, este cea a lui Jennifer Lawrence, care face cu adevarat un rol mare (chiar mai bun si mai nuantat decat in Winter's Bone, unde am remarcat-o). Este plina de o expresivitate naturala, neostentativa, intra perfect in pielea suspicioasei si ranitei Tiffany, iar duetul pe care-l face cu Cooper functioneaza ireprosabil. 
Scenariul se joaca frumos cu registrele, strecurand in momentele mai grave cate o remarca sau un gest care sa destinda atmosfera, dar ceva mi se pare ca se pierde pentru a fi cu adevarat un film mare, cu sanse reale la Oscar: ramane prea mult in registrul comediei, ajungi sa nu mai iei deloc in serios afectiunile de care se presupune ca sufera personajele, lipseste o componenta de drama care l-ar fi condimentat si l-ar fi transformat intr-o optiune serioasa la titlu. Stiu ca rolul filmului nu era sa ne serveasca teze si intrebari esentiale despre functionalitatea individului disfunctional, dar un pic de atmosfera care sa consolideze povestea si sa o scoata din zona light, oferind o mai mare credibilitate modalitatii de tratare a tulburarilor lui Pat ar fi ajutat. Asa, nu ma pot impiedica sa nu ma intreb la final, asemenea povestilor care se terminau cu "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" ce se va intampla cand va izbucni un nou episod de tulburare bipolara... Continuarea, in Blue Valentine sau alt film de genul asta!

Wednesday, 6 February 2013

Sarbatoarea din centrul spatiului vid



Antoni Casas Ros - Teorema lui Almodóvar

Dupa cum am mai spus si cu alte ocazii, pentru mine scriitorii sunt doar niste minti creatoare. Am preferat intotdeauna sa nu le atribui un chip, un corp si am evitat sa cunosc oamenii care se ascund in spatele numelui de pe coperta, de teama ca nu cumva perceptia asupra unei persoane sa-mi altereze (in bine sau in rau) receptarea operei. Asa ca nu, multumesc, nu ma intereseaza cum se prezinta un autor in afara spatiului cuvantului scris, nici daca are ochii albastri sau parul ondulat, nici daca are ticuri verbale sau gestuale, nici daca se imbraca elegant sau sleampat, nici daca are sau nu un chip... Ceea ce lumea considera misterul autorului acestei carti, despre care s-a speculat chiar ca ar fi un pseudonim sub care se ascunde o alta persoana, porneste de la un accident suferit la varsta de 20 de ani, care i-a mutilat chipul si l-a constrans, din repulsie fata de propria imagine si cu gandul ca le-ar putea-o starni si celorlalti, sa traiasca ascuns, solitar, departe de semenii sai. 
Dincolo de acest fapt real sau pretins real, incepe fictiunea autobiografica ce se desfasoara straniu, crud si suprarealist, ca intr-un film de Bunuel, cu personaje grotesti desprinse parca din arsenalul imaginilor cinematografice al lui Almodovar. De altfel, cartea are ceva din stilul unui film precum La piel que habito, ar trebui sa spun probabil invers, fiindca ii este anterioara.
Cu cat gandul ca aparitia sa ar putea sa-i dezguste pe semeni il acapareaza mai mult, cu atat naratorul devine mai preocupat de propria-i corporalitate, de explorarea si autoexplorarea fizica, intr-un proces de regasire a identitatii pierdute, fiindca "un om fara viata e un pronume nehotarat". 
Scrisul se transforma in purificare, in incercare eliberatoare de a umple cu o sarbatoare centrul spatiului vid pe care si l-a creat in jur si in suflet, recompunand prin cuvinte si imagini o lume in care sa-si vindece suferinta si singuratatea. Ocazia ii este oferita personajului nostru de propunerea lui Almodovar, regizor aflat in permanenta cautare a straniului si alienarii din sufletul fiintelor damnate, de a face un film pornind de la viata lui, incepand cu momentul accidentului declansat de aparitia brusca a unui cerb in fata masinii ce a cauzat moartea sotiei si mutilarea sa,  continuand cu relatia cu transsexualul prostituat(a) Lisa, reintalnirea cu cerbul, fantasma ce-i bantuie existenta, intr-un proces simbolic de vindecare, incercarea de a capata un nou chip, constientizarea faptului ca singuratatea i-a fost data ca o sansa, ca o oportunitate de a explora lumea intr-un mod mai profund. 
"Vointa scriitorului de a-si refuza alta identitate decat cea textuala" ma unge pe suflet. Omul fara chip ne reda noua, cititorilor, puterea de a privi, intr-un roman straniu si fascinant ca un film al lui Almodovar; el regaseste bucuria din mijlocul propriei tragedii invatandu-ne ca frumusetea nu inseamna neaparat armonie, ca dincolo de chipul sau asimetric ca intr-un tablou al lui Picasso este un suflet care nu trezeste mila sau compasiune, ci empatie si admiratie. Discursul autoreferential al lui Casas Ros nu cade in derapaje emotionale sau in vreo retorica a damnarii, ci este unul rafinat, aratandu-ne ca frumosul din centrul creatiei literare este mai durabil si mai palpabil decat moda trecatoare impusa de criteriile unei estetici fizice ancorate in lumea aparentelor, lipsita de continut. Dincolo de reflectiile care te fac sa te opresti din cand in cand din lectura si sa meditezi putin, construieste si scene de mare impact vizual, alcatuite cu precizia indicatiilor unui scenariu cinematografic, creand cadre suprarealiste ce-ti dau totusi o stare de liniste, de armonie, de normalitate, ca de exemplu: "Conteaza prea putin ca pe canapea se afla un cerb, o prajitura in cuptor, un androgin, o femeie in varsta si un barbat cu fata misterioasa, ce conteaza este ca suntem cu totii aici, in clipa asta, si ca se petrece ceva."
Casas Ros, personajul sau naratorul, nu mi se pare nicidecum un ciudat (si trebuie sa spun ca incerc o anumita satisfactie cand vad consternarea si deruta unei lumi literare obisnuite sa aiba toti autorii etichetati frumos, cu nume, prenume, poza, scoala literara de apartenenta), ci genul de om pe care-l invidiez ca spune unele lucruri pe care le gandesc intr-o forma mult mai frumoasa decat as putea eu s-o fac.

P.S. Constat ca in ultima vreme imi plac din ce in ce mai mult cartile publicate la  editura Vellant. Bravo lor!

Tuesday, 5 February 2013

Cautand un loc sub soare



Catalin Dorian Florescu - Jacob se hotaraste sa iubeasca 

Totul incepe ca o pictura suprarealista: o furtuna, un cal in flacari, un strain poposind intr-un sat banatean numit Triebswetter ("vreme tulbure", o premonitie a vremurilor ce urmau sa vina), astazi cunoscut sub numele romanesc de Tomnatic ... Dupa ce suntem avertizati din prima propozitie a cartii ca "in orice furtuna se ascunde un diavol", asistam la nasterea lui Jacob, fiul lui Jakob, baiatul nascut de doua ori, intr-o alta furtuna, pentru a-i urmari viata marcata de marea furtuna a istoriei. Printre atatea furtuni si vijelii mai este oare posibila iubirea?
In ultima vreme, tema destinului individual pus in contextul destinului colectiv in perioada comunista a devenit una recurenta in literatura noastra. Si chiar daca autorul acestei carti, despre care am mai scris si aici, traieste de destul de mult timp in Elvetia, tara in care romanul de fata a fost premiat, experientele, radacinile, seva din care-si extrage inspiratia pentru carti par sa fi ramas tot in spatiul nostru.
Catalin Dorian Florescu stie sa spuna o poveste care sa curga frumos, usor de citit, chiar daca ne plimba prin vreo 3 secole de istorie a unei familii, de la impulsivul stramos care, intors din peregrinari prin lume, a ucis niste nevinovati pe locul unde credea ca se afla casa lui, trecand prin istoria unui alt stramos, ce si-a calauzit de-a lungul Dunarii compatriotii pentru a fonda la marginea Imperiului Austro-Ungar o comunitate de svabi, ajungand pana la la Elsa Obertin, mama lui Jacob, plecata in America si revenita acasa, casatorindu-se in pripa, cu primul solicitant, doar pentru a nu lasa neamul Obertin sa se stinga. Acel prim venit avea sa dovedeasca aceeasi pasiune pentru pamantul si bunurile proprii ca si un Obertin autentic, intrecandu-i insa prin spiritul sau de organizare. Jacob nu a fost niciodata copilul pe care si l-ar fi dorit, asa ca viata avea sa-i rezerve umilinta, tradare, minciuna, moartea celor la care tinea dar, mai presus de toate, un razboi la sfarsitul caruia originile germane erau cel mai rau lucru posibil, chiar si pentru cei ce se tinusera departe de conflict in toti acei ani, fara a imbratisa convingerile naziste.
De multe ori, vedem istoria din perspectiva invingatorilor, a celor ce au avut de suferit si apoi, iesind la liman, au rescris-o in favoarea lor. Ori poate din perspectiva celor ce isi exprima cu o voce mai puternica punctul de vedere... Uitam ca nu numai evreii, sau romanii, sau polonezii au fost deportati si au avut de suferit, ca nici invingatorii nu au avut o atitudine mai plina de compasiune umana din momentul ce raportul de forte s-a schimbat si natiunea germana a avut si ea de platit un pret scump... Nu cred in razboaie cu victime de o singura parte si nici in razboaie cu dreptatea de o singura parte... Sper ca n-o sa ma numeasca nimeni "nazi" pentru asta, desi orice afirmatie tinde sa fie hiperbolizata si filtrata prin prisma propriilor pasiuni si convingeri.
Am vazut ca prin hatisurile abisale ale internetului cineva se indigna vehement  impotriva acestei carti, acuzandu-i autorul de falsificarea identitatilor, folosirea unor nume reale din registrul starii civile al satului in care se petrece actiunea si punerea intr-o lumina proasta a stramosilor veniti din Lorena ca sa il intemeieze ... Oare de ce elementele non-fictionale strecurate in fictiuni ii fac pe unii sa priveasca totul ca o non-fictiune?? N-am inteles niciodata, si spuneam asta si in legatura cu Rushdie, cum un roman poate sa fie "controversat", nu vad nimic controversat, indiferent de subiect, intr-o opera de fictiune care poate sa exprime din punctul meu de vedere orice cat timp o face cu talent... Iar lui C.D. Florescu talentul de povestitor nu i se poate nega, in ciuda unor retineri subiective si de multe ori inevitabile cand citesti un roman bogat in continut narativ legate de proportii, de insemnatatea sau justificarile unui personaj in ansamblul textului.

Sunday, 3 February 2013

Cand "strumfii" isi baga nasul unde nu le fierbe oala


No Man's Land (2001) 

Ca tot vorbeam zilele trecute ca-s in cautarea revelatiei cinematografice pe anul asta, a filmului caruia i-as da Oscarul cu amandoua mainile, fara retineri, cred ca l-as fi gasit in acest No Man's Land daca nu ar fi fost atat de vechi si nu l-ar fi luat deja (in fata lui Amélie, pe merit, as zice acum, dupa ce l-am vazut, desi nici Le fabuleux destin... nu era un film slab), cu tot cu Globul si cu premiul pentru scenariu la Cannes. El este filmul care m-a facut sa rad, sa zambesc amar, sa cad pe ganduri, sa ma implic afectiv, un film bosniac a carui actiune se petrece intre cele doua linii ale frontului, intr-o transee unde soarta aduce impreuna un soldat sarb si unul bosniac. Nu va ganditi la nu stiu ce film facut special sa smulga lacrimi, sa compatimesti soarta unei natii (eu, ca de obicei, tind sa vad calea de mijloc, asa ca le compatimesc pe ambele in aceeasi masura, mai ales ca nici sarbii nu au fost chiar singurii vinovati pentru macelurile care au avut loc prin fosta Iugoslavie, cum a inoculat ideea prin media "jandarmul modial"), nici la un film de razboi, cu multe impuscaturi si explozii. Este mult mai mult decat atat: o comedie amara, o drama tragicomica, nici nu stiu cum sa-l numesc, din care nu lipsesc nici compasiunea, nici o subtila analiza a "vinovatilor", dar are acea latura profund umana si individuala care rezuma cel mai bine, pornind de la soldatul marunt care se uita la celalalt soldat prin catarea pustii si de obicei nu ezita sa apese pe tragaci de teama ca in secunda urmatoare ar putea fi el insusi mort, incapacitatea de comunicare si imposibilitatea concilierii partilor in conflict. 
Intr-o noapte cetoasa din 1993, un pluton bosniac este condus spre tabara, numai ca rataceste drumul si va nimeri chiar in bataia gloantelor inamice. Un singur om reuseste sa se salveze, aruncandu-se intr-o transee. Dintre cei doi soldati sarbi veniti sa inspecteze terenul, doar unul va supravietui... Acesta nu este inceputul unei frumoase prietenii, ci al unui joc in care raportul de forte este permanent in schimbare, al unei discutii comice si amare despre razboi, vinovati, cunostinte comune, una care poate ar fi avut cu totul alt rezultat daca nu ar fi intervenit ziaristii si "strumfii", asa cum sunt numiti castile albastre, forta europeana de mentinere a pacii, al caror rol de arbitru in conflict este unul pur decorativ, de observator si aducator de ajutoare umanitare. Situatia celor doi, carora li se va adauga pe parcurs un al treilea, va genera tot felul de valuri, reactii, actiuni menite nu atat sa gaseasca o solutie, fiindca singurii care o cauta sunt cei trei direct implicati, ci sa protejeze sau sa imbunatateasca o imagine. Cu ce rezultate, n-am sa va spun, fiindca e un film din categoria "musai", despre un subiect foarte serios dar cu o abordare deloc scortoasa si rigida, care a gasit exact acel mod natural de exprimare care ma unge pe suflet. 
Se spun si cuvinte normale, se spun si cuvinte pompoase, replici taioase sau savuroase, naive sau acide, sentinte subiective sau adevaruri general valabile, unul dintre ele rostit chiar de un "strumf" care-si simte inutilitatea si statutul de incurca-lume in fata celor doua natii in conflict ce-si pun speranta in ei, preluate de o ziarista: Neutrality does not exist in the face of murder. Doing nothing to stop it is, in fact, choosing. It is not being neutral
Regizorul si scenaristul Danis Tanovici a ridicat foarte sus stacheta cu filmul sau de debut, l-a condus spre final intr-un mod impecabil, facandu-ne sa radem in timp ce ne arata ca nu este nimic de ras, gradand intrarea in scena a personajelor si accelerand ritmul pe masura ce ne apropiem de final. A spune ca este un film despre razboiul din Bosnia este cea mai facila interpretare, a spune ca e despre meschinaria naturii umane este cea mai trista. Ca sa ramanem intr-o nota vesela, este despre oameni, strumfi si hiene, cum ii numesc eu pe jurnalistii care adulmeca un subiect morbid si ii dau tarcoale sperand sa insface o halca mai mare de audienta.