Sunday, 31 March 2013

Ca nuca (de cocos) in perete...


Rock in Parc - 29 martie 2013, Arenele Romane

Parafrazand titlul unui mare festival rock german, Sfinx Experience, Phoenix Entertainment si partenerii lor au organizat la Arenele Romane, unde iarna revenita brusc intr-o ultima zvacnire de orgoliu a impiedicat desfasurarea concertului in aer liber, o ampla preselectie a trupelor romanesti ce vor deschide concertul The Animals din luna iunie. Concursul din 29 martie a fost a doua din cele trei etape de preselectie in care o multime de lupte romanesti se lupta pentru onoarea de a urca pe aceeasi scena cu dinoz... pardon, niste legende ale rockului care traiesc de ani buni din gloria superbei piese numite House of the Rising Sun. Probabil ca pentru deschiderea trupei lui Eric Burdon se cauta ceva cat mai apropiat stilistic, dar a fost foarte bine ca preselectia a cuprins trupe din diverse subgenuri ale rockului si metalului, poate asa se vor deschide urechile organizatorilor si ale publicului si spre zone mai putin mediatizate ale muzicii. Desi, vazand calificatele din prima editie a preselectiei, am inteles ca selectia nu este una exclusivista, bazata pe compatibilitate stilistica.
Sunet decent (cam multi basi pentru gustul meu si cateva mici defectiuni reparate rapid), bere la pret convenabil (Ciuc la 5 lei paharul), ba chiar gratuita pentru spectatorii fideli care au rezistat pana la ora 22,00, ceva gustari, cort incalzit, cateva randuri de scaune  pentru cei pe care risipa de energie i-a doborat la un moment dat, toate bune si frumoase pe partea organizarii. Un singur lucru as putea sa-i reprosez, lipsa de transparenta: ordinea de intrare pe scena nu a fost cunoscuta pana cu putin inainte de incepere, ceea ce a cauzat putin disconfort si trupelor, dar si publicului, care a avut nevoie de o doza mare de rezistenta pentru aproape 7 ore de muzica, starea sa osciland, in functie de preferinte muzicale si prestatia de pe scena, intre iritare, plictiseala, incantare, descatusarea energiei, epuizare, atentie si de la capat. Asta ar fi fost oricum inevitabil, fiindca gama stilurilor abordate de trupele inscrise in concurs, fiecare cu un recital de cate 20 de minute, era atat de variata incat nu cred ca vreun spectator ar fi putut fi multumit de tot ce asculta. Partea buna este ca pana la urma fiecare a gasit ceva pe placul sau.  
Aceeasi lipsa de transparenta caracterizeaza si procesul votarii. Se spune ca 50% este decizia publicului si 50% a juriului. Acum sa inteleg ca, pe sistemul Eurovision, daca o trupa este sus in preferintele publicului si foarte jos in cele ale juriului, nu are vreo sansa. In plus, nu se cunoaste cand/cum/unde se va desfasura procesul de votare si cum/cand/unde se vor afisa rezultatele... E dreptul organizatorilor de a alege, de care se puteau prevala si fara sa organizeze o preselectie, chiar trei, dar nu ma plang, a fost si pentru public o ocazie de a mai iesi din casa, de a mai asculta niste muzica live gratuit, si pentru trupe de a-si prezenta muzica in fata unor oameni care poate nu i-au mai ascultat pana acum, nefiind in "target"-ul lor principal.
Mi-am luat masuri de precautie, gandindu-ma la o posibila intarziere, dar se pare ca maratonul muzical a inceput la timp, asa ca am ratat primele cateva prestatii. Din ce am vazut si din ce n-am vazut, impresiile ar fi cam urmatoarele, s-ar putea sa ma insel in privinta ordinii de intrare pe scena: 

Ovidiu Anton - un baiat despre care am incercat sa aflu si altceva decat faptul ca ar canta pop rock, dar primul rezultat Google m-a linistit si mi-a taiat orice curiozitate, este un articol despre cum se plange domnul ca ar fi fost viciate rezultatele Eurovision-ului si de aceea i s-ar fi rapit sansa de a-l castiga. Deci da, cry more, genul asta de oameni nu ma intereseaza, asa ca si muzicii lui ii spun pas! 

- Neisseria -ar fi fost pe genul muzical care ma intereseaza, din pacate i-am ratat.

 - Vespera - idem, Dudu Isabel este o voce pe care o apreciez mult, de pe vremea Seven, si chiar daca muzica trupei mi se pare neinspirata, as fi vrut sa vad cum dau pe scena si cum au evoluat in ultimii cativa ani.

- Axial Lead - i-am vazut cu alte ocazii, ma bucur ca n-am ajuns la timp ca sa-i ascult chiar daca metalul progresiv e un gen care-mi place, insa timbrul vocal ma deranjeaza rau, poate e genul de voce love it or hate it, am inteles ca inflexiunile pe care eu le consider falsari sunt de fapt voite, dar urechilor mele nu le plac. Deloc. 

- Addiction - este trupa la care am intrat in sala, spre sfarsitul recitalului. Ar fi ceva potential acolo, dar astept sa-l valorifice prin compozitii mai inspirate. 

- Red Cat Bone - prima trupa a serii la care am zis "da, astia merita sa mearga in deschiderea The Animals"! In primul rand, fiindca sunt foarte din peisaj, au aerul acela flower power de blues cu inflexiuni "led zeppelinice". Am inteles ca ei ar interpreta in principal cover-uri The Doors, insa pe scena de la Arenele Romane nu era voie decat cu piese originale. Poate ar trebui sa repete mai des experienta. Este genul de muzica pe care, daca ies intr-o seara intr-un bar (era sa spun club, dar mi-am adus aminte ca singurul motiv pentru care as intra intr-unul ar fi sa gazduiasca un concert metal), imi place sa-l ascult in surdina, ceea ce numesc eu "muzica de atmosfera", as asculta-o cu placere live, ca fundal sonor al conversatiei, dar nu as cumpara un cd sa o ascult acasa. 

- Stema - NU! Cineva care s-o pricepe mai bine la genul lor muzical decat mine remarca la un moment dat "astia copiaza Muse la greu". Nu stiu, nu ascult Muse. Altcineva intreba retoric in timp ce interpretau o piesa "Asta nu e piesa la care au videoclipu'?" O fi, din nou, nu stiu, nu cunosc. In orice caz, este un electro-rock care ma oboseste si ma irita. Dupa cum m-au iritat si "emo-prezentarea" uneia dintre piese, pe care solistul vocal a anuntat-o ca fiind scrisa in dimineata despartirii de prietena sau anuntul unei alte piese "pentru iubitorii de pisici, eu iubesc pisicile". Da, eu iubesc cainii si, in general, un alt gen muzical. 

- DinUmbra - si am ajuns la nuca despre care vorbeam in titlu. Fiindca senzatia data de prestatiile dinainte era aceea de inadecvare totala a trupei la context. Nu scria nicaieri ca trupele doom-death metal nu ar avea ce cauta la concert insa, ascultand desfasurarea de forte de pana atunci, aveam exact acea senzatie din This is Spinal Tap (film cult pe care il recomand oricui canta intr-o trupa, fiindca e imposibil sa nu se fi regasit de-a lungul carierei intr-una din situatiile amuzante, penibile sau ciudate prezentate) cand trupa ajunge sa cante la o baza aviatica militara si, dupa valsuri si blues-uri, incep chitarile cu distors,  pedala dubla si, in cazul nostru, si vocea growl. Din fericire, reactia publicului nu a fost aceea din film, in fata nu s-a facut gol, dimpotriva, a fost prima trupa a serii (din ce am vazut pana atunci) care a insufletit atmosfera in asa masura incat s-a facut pogo si s-a strigat bis. Setlistul, destul de restrans, mi s-a parut o alegere foarte buna, care nu a protejat deloc urechile sensibile mai receptive la rockul soft decat la metal, cuprinzand piesele Santandrei, Embedded in Darkness, Tower of Hope si Cathar. Nu stiu daca a fost semnalul de trezire pentru un public ce torsese pana atunci in ritmul pisicesc impus de trupa dinainte, dar stiu ca baietii n-au facut deloc economie de energie si totul a sunat asa cum trebuia.
 
- N-as sti ce sa spun despre Warehouse sau Plastic Charm. Ceva alternativ, ceva electro-rock... Nu stiu daca e bine sau rau ca mi-au trecut pe langa urechi fara sa le remarc, tind sa cred ca e mai bine decat sa le fi remarcat in mod negativ. Poate e si "vina" anuntului organizatorilor ca berea devenise brusc gratis, uite asa este distras si mituit publicul-juriu si deturnat de la treburile serioase! Glumesc, desigur, nu ma indoiesc ca publicul responsabil a votat aaabsolut facand abstractie de orice simpatii si cunostinte :P 

- La Burning Table am auzit ceva ce mi-a cam placut, poate mi-au trezit in subconstient amintiri si nostalgii legate de trupa Survolaj, mi se pare care reusesc sa-i reinvie spiritul, adaugand niste nuante  psihedelice si alternative. Sunt cea de-a doua trupa care mi se pare ca s-ar potrivi stilistic cu Animals, daca asta ar fi criteriul de selectie.

Pe Reborn ii mai vazusem cu alte ocazii. Se pare ca receptivitatea mea la muzica lor este una conjuncturala, legata si de dispozitia mea, dar si de contextul muzical in care-i vad. Intr-un festival mai metalic, sunt una din acele trupe pe care le ascult fara foarte mult entuziasm. Aici insa, dupa ce mi-am clatit prea mult urechile cu sunete diafane si suavitati alternative, tare bine mi-au prins niste riffuri heavy si catchy, pentru a incheia seara energic.

Cea de-a doua etapa de calificare s-a incheiat, astept cu interes si curiozitate rezultatele. Care vor veni... cand, numai Maria Sa juriul stie! 

Friday, 29 March 2013

Iubirea fara iubire

H. Sienkiewicz - Fara dogma
Dupa o serie de experimentari literare mai mult sau mai putin reusite (in general ne-), am simtit nevoia unei reintoarceri la clasici, la fraza limpede si frumos curgatoare, la ambianta linistita a sfarsitului de secol 19, cand principala calitate a scriitorilor era aceea de a povesti, fara sa caute cu orice pret inovatia stilistica sau originalitatea. Si m-am oprit la Sienkiewicz, un scriitor pe care il stiam (sau asa credeam) numai din perspectiva romanelor istorice "cu pani". Volumul de fata a retrezit insa niste amintiri dintr-o perioada indepartata si, pe masura ce citeam, mi-am dat seama ca nu-mi era strain, ca ne-am mai intalnit candva, demult... Pe atunci se numea "Aniela" si facea parte din colectia "Romanul de dragoste" a editurii Eminescu. Cred ca si atunci, ca si acum, ceea ce m-a determinat sa-l citesc a fost numele autorului, dorinta de a-i cunoaste si o alta latura.
Adoptand forma unui jurnal, cartea spune povestea unui tanar aristocrat pe care cei din jur il considera promitator, insa nu are deloc energia sau increderea de a incepe ceva (nici macar o relatie serioasa), de a-si infaptui opera pe care o asteapta ceilalti din partea talentului sau, ramanand mereu o promisiune, un "geniu fara portofoliu", dupa cum se defineste el insusi. Leon Ploszowski isi diseca propriile trairi cu o precizie si minutiozitate pe care in zilele noastre le-as numi feminine, dar pentru epoca sa recunosc sufletul romantic, nelinistit, permanent in cautarea perfectiunii, temandu-se de mediocritate dar complacandu-se in ea tocmai pentru a nu esua in ceea ce ar putea intreprinde, in incapacitatea de a actiona. 
Dupa cum ii marturiseste un bun prieten protagonistului, "in calitatea mea de literat, pentru mine dogma este societatea; iar ca om, femeia iubita". De la aceasta dogma umana i se vor trage eroului nostru toata nefericirea si neimplinirile. Iubirea asta a lui, "intortocheata", dupa cum o defineste la un moment dat, imi este straina si greu de empatizat cu ea. Nu mi-au placut niciodata situatiile tulburi, echivocurile, piedicile imaginare si-mi lipseste capacitatea de identificare cu personaje pentru care caile complicate ale sufletului capata note de melodrama. Inteleg remuscarile, mustrarile de constiinta, poate si o anumita duplicitate a sentimentelor, insa nu fata de persoana iubita. Iubirea lui Leon este mai degraba o forma de (auto)tortura, un supliciu care, nefiind solitar, nu poate fi expresia unor sentimente calde fata de o alta persoana. Si la fel de greu de inteles imi e modul in care  obiectul unui astfel de sentiment se lasa devorat de el, cum poate accepta prezenta maladiva si sufocanta a celui ce se proclama invadat de un sentiment pe care nu-l pot numi dragoste. Iubirea egoista, preocupata mai mult de modul in care se reflecta in ochii proprii si ai celor din jur, de aparenta, decat de sentimentele propriu-zise, de dorinta de a nu rani persoana pe care pretinde ca o iubeste, de a se retrage din calea sa, este intretinuta cu iluzii date de gesturi, expresii, cuvinte, intr-un permanent joc al sentimentelor. 
Aniela, obiectul acestei iubiri, este o femeie inerta, lipsita de personalitate, pretinsa dulceata si suavitatea fin de siècle imi par mai degraba manifestarea unei derute a sentimentelor si a  unei confuzii ce o fac incapabila sa se raporteze obiectiv la cei din jur decat dovada virtutii sau, si mai rau, asa cum vocea "amorezatului" Leon o caracterizeaza intr-unul din accesele sale de dragoste-ura, a banalitatii virtuoase, pentru care neacceptarea iubirii devine o obligatie. 
O iubire complicata inutil, o drama creata din falsele piedici pe care eroul si le pune singur in cale,  din momentul  cand cade in bratele unei Circe, fara insa ca rabdatoarea Penelopa sa-l astepte si sa-l accepte cu toate capriciile si incertitudinile lui sentimentale, determina substanta acestei carti, formata din ezitari, impulsuri de entuziasm si momente de recul, din gesturi neterminate si cuvinte nespuse, din consideratii asupra existentei si iubirii bune de copiat in caietul cu citate al adolescentelor (chiar, or mai exista sau internetul le-a aruncat definitiv in desuetudine?). Este genul de carte ce si-ar fi putut pune o oarecare amprenta asupra mea la 14 ani, se pare ca n-a facut-o nici atunci, din moment ce mi-o aminteam pe masura ce citeam, insa nu puteam anticipa si recunoaste continuarea, dar acum este atat de departe de mine din perspectiva gandurilor si actiunilor personajelor incat nu poate nici macar sa ma induioseze... O generatie ale carei valori imi sunt foarte straine, ca si depresia maladiva de care se incojoara dupa ce isi cauzeaza singura nefericirea... 
Nu stiu cat de edificatoare este pentru psihologia masculina sau feminina, cata greutate au notiunile de moralitate si imoralitate despre care se face mare caz, dar melodicitatea frazei si puritatea cadrului arhaic, rutina mondena a aristocratiei poloneze a sfarsitului de secol XIX  au fost binevenite, fiind singurele care m-au retinut pana la sfarsit. Il prefer insa pe acel Sienkiewicz care infatiseaza bataliile reale, cele ale armatelor, si nu pe cele inchipuite din sufletul unui oarecare "geniu fara portofoliu" si fara... dogma.

Wednesday, 27 March 2013

Patru personaje in cautarea unui autor


Antoni Casas Ros - Enigma

In cel de-al doilea roman al sau, acest scriitor care de curand  a reprezentat o revelatie pentru mine continua, sub o alta forma, sa exploreze sarbatoarea din centrul spatiului vid.
Cautarile fiecaruia dintre cele patru personaje au dus in viata la alegeri si optiuni stranii, ce i-au transformat in niste (auto)marginalizati, incapabili sa inteleaga si sa comunice cu majoritatea celor din jur, dar simtind o atractie puternica pentru cei asemenea lor. Fiecare dintre ei ascunde cate un secret, cea mai transparenta fiind Zoe, studenta care si-ar dori sa devina scriitoare, liantul dintre ceilalti trei: Joaquim, profesorul ei, un "asasin" literar care amputeaza paginile finale ale cartilor, in semn de protest fata de lipsa de inspiratie sau de curaj a autorilor, Ricardo, poetul criminal ce le recita poezii victimelor inainte de a le ucide si Naoki, japoneza a carei viata este marcata de o alta crima. Cu totii sunt uniti si de pasiunea comuna pentru literatura, poezie in special, pentru intelegerea profunzimii si perfectiunii cuvantului scris.
Daca as fi fost Joaquim si aceasta carte mi-ar fi cazut sub ochi (nimic nu este imposibil in lumea metaliterara a personajelor din Enigma), probabil ca as fi distrus-o. As fi inceput cu sfarsitul, si as fi continuat pagina cu pagina, pana la inceput. Desi ideea de pornire era interesanta, rezolvarea fiecarui conflict, complex sau trauma se afla in consolarea sexuala. Chiar si misteriosul club Onyx, in care Ingerul vindeca ranile trecutului, are un aer de promiscuitate, de ritual sado-masochist. Fiecare dintre cei patru are la un moment dat relatii sexuale cu celelalte trei, in combinatii de cate doi, trei sau patru: iubirea-dorinta, iubirea-admiratie, iubirea salvatoare, iubirea spirituala, fiecare trebuie sa-si gaseasca o forma tactila, concreta de manifestare, lipsita de orice inhibitii sau principii.
Daca Teorema lui Almodovar, pe care intr-un pasaj auto-referential autorul o descrie, prin vocea unuia dintre cele patru personaje, drept "o poveste absurda, in care un cerb trece prin viata unor personaje lipsite de consistenta pentru a disparea pentru totdeauna", ''literatura animaliera", "roman fara cap si coada" m-a surprins placut, aici, in schimb, Casas Ros nu face decat sa urmeze calea batatorita de un Bruckner sau Houellebecq. Referintele literare din carte imi dau senzatia ca aspira spre ceva mai mult decat teribilismul intelectualist cu tenta pornografica rezultat, fiindca scenele in cauza nu au acea senzualitate poetica in masura sa le scoata din aceasta categorie si sa le includa in cea erotica.
Romanul polifonic in care personajele se completeaza si duc mai departe povestea, scriindu-si cartea si destinul, pana la un final aproape detectivistic, aminteste si de Pirandello, insa ideile bune sunt inecate in hedonismul ce intuneca partea de cautare, explorare, incercare a deslusirii unei enigme ce se va dovedi cea a propriei existente. N-am inteles de ce este nevoie ca la baza oricarei evolutii spirituale sa stea sexualitatea dezlantuita, fara bariere, de ce a trebuit sa se mizeze pe aceasta carte, deloc una castigatoare, cand Casas Ros poate, dupa cum a aratat in Teorema.., sa creeze atmosfere stranii si frumoase, sa conduca un fir epic ce continea o premiza incitanta.
Totul a devenit prea artificial, prea greoi si cautat, pana si limbajul tinde sa-si piarda naturaletea, sa exagereze. In conditiile astea, omagiul adus unor scriitori precum Vila-Matas, Bolano, marchizul de Sade sau Pessoa parca nu-si mai are locul in context...
Pana acum,  in materie de Casas Ros am primit una calda, una rece... Mai citim.

Saturday, 23 March 2013

Curajos sau teribilist?

 
Witold Gombrowicz - Trans-Atlantic

Am refuzat si continui sa refuz sa citesc o carte despre care se vorbeste mult in ultimele luni in Romania, pe numele ei "De ce este Romania altfel" fiindca intrebarea din titlu contine o afirmatie pe care o resping, un "altfel" care, chiar daca nu se precizeaza, isi contureaza conotatia negativa. Poate mai incitant pentru mine ar fi fost titlul dosarului pe care redactia revistei Dilema Veche l-a dedicat cartii acum vreo luna, "Este Romania altfel?", ce cuprinde o dezbatere pe marginea cartii, la care a luat parte si autorul. Mi-am dat seama ca intuitia mea a fost corecta si avem de-a face cu aceeasi tema a complexului national in care, dupa cum am spus si  cu alta ocazie ne identificam cu multe alte popoare. Daca in cartea de la linkul amintit era vorba despre complexul egiptean, in cea despre care vorbesc azi avem de-a face cu cel polonez. O fi doar senzatia mea, dar patriotismul acerb pare sa contina intotdeauna un complex care se justifica printr-o dorinta de "revizuire a atitudinii noastre fata de popor - atat de radicala incat ar putea sa ne modifice total starea de spirit si sa elibereze energii care ar putea ca in final sa fie benefice si poporului", dupa cum marturiseste in prefata Gombrowicz, care afirma, de asemenea, ca este cartea cea mai incarcata de patriotism si mai curajoasa pe care a scris-o. 
Inspirata de propria experienta a autorului ca emigrant in Argentina (distanta dintre doua tari separate de un ocean tinde intotdeauna sa estompeze nuantele inchise si dorul de "acasa" sa idealizeze realitatile, de aceea patriotii la distanta mai patrioti decat cei din tara mi se par o specie cam ipocrita), unde a ajuns in 1939, la inceputul razboiului, si a ramas peste 20 de ani, cartea prezinta perioada de inceput a exilului, cand tanarul scriitor decide sa ramana la Buenos Aires cu doar 96 de dolari in buzunar. Patrunde curand in lumea colorata, absurda, grotesca si bizara a Legatiei poloneze, in cadrul careia se duce propriul razboi, altul decat cel din tara.
Acum nu stiu in ce masura traducerea lui Ion Petrica, acelasi care a tradus si Cosmos, unde n-am avut obiectii (cu dezacorduri de genul "- Mie nu-mi place Untul prea Untos, Papanasii prea Papanasi, Pasatul prea Pasatos, iar Crupele prea Crupoase")  sau decizia redactorului (ma indoiesc ca este a autorului) de a reda cuvintele mai dure prin puncte de suspensie, cum n-am mai vazut de pe vremea cenzurii comuniste, pentru a proteja pudoarea hartiei, ratand intentia autorului de a soca, fac un deserviciu textului, ii dilueaza esenta. Sau, dupa cum mentionam la inceput, poate e doar respingerea mea fata de unele subiecte. Desi stilul lui Gombrowicz nu imi este strain, n-am gasit aici ceea ce speram: o carte care sa ma uimeasca, sa ma socheze, sa ma scuture de maneca, sa-mi trezeasca o reactie. 
N-am gasit decat un exercitiu de stil: oralitatea este unul din atuurile autorului, insa abuzul de majuscule nejustificate (da, inteleg sa scrii Polonez cu majuscula, dar nu si Pechinez, si nu pentru ca ar fi un caine minuscul), logoreea obositoare si halucinanta nu-s chiar My Cup of Tea, ca sa raman in registrul autorului. Parca o voce monotona imi tine o pledoarie despre nationalism, despre toleranta sexuala (n-am oricum nici un strop de homofobie), despre confruntarea dintre valorile traditionale si noutate, modernitate, intrupate de tata si fiu, Tomasz si Ignacy, degenerand in tablouri de comedie grotesca cu accente melodramatice al caror gen de umor nu l-am gustat deloc. Toata aceasta cavalcada haotica mi s-a parut obositoare si concentrarea cu care trebuie citita cartea nu este justificata de placerea data de lectura, cum a fost cazul cu Cosmos. Din fericire, a fost subtire, nu a trebuit sa ma chinui prea mult timp cu ea, fiindca altfel ar fi ajuns probabil in categoria de "carti incepute si niciodata terminate despre care nu-mi permit sa scriu".

Thursday, 21 March 2013

Din paradis in iad


Giorgio Bassani - Il giardino dei Finzi-Contini

Bassani s-a nascut in 1916 intr-o familie de evrei din Ferrara si, asemenea eroilor sai, si-a petrecut tineretea in Italia lui Mussolini, in anii in care legislatia antisemita facea aproape imposibil accesul la educatie, la o dezvoltare si un drum in viata ales conform aspiratiilor personale. A scris poezii, proza scurta, romane, dar s-a remarcat in special ca editor la Feltrinelli, unde avea sa publice Ghepardul lui Lampedusa. 
Il giardino dei Finzi-Contini face parte din ciclul Il romanzo di Ferrara, o serie de volume in care isi propune recuperarea memoriei unui oras prin portrete singulare ale unor inadaptati social, evrei, homosexuali, stigmatizati de oprobriul public sau de legi injuste.
Protagonistul, eul narativ ce nu va capata un nume, exponent al clasei medii a comunitatii evreiesti, vizitand o necropola etrusca, isi aminteste de tragicul destin al familiei Finzi-Contini, reprezentanta aristocratiei, proprietara unui domeniu ce-i facea sa viseze pe cei din jur, o gradina a Edenului ale carei porti aveau sa se deschida odata cu intrarea in vigoare a legilor rasiale, ce au creat o solidaritate inexistenta pana atunci.
Este o lume a paradoxurilor, in care unii evrei sunt chiar mai increzatori in doctrina si aspiratiile fasciste decat italienii, o epoca tulbure in care destine despre al caror final aflam chiar din primele pagini incearca sa-si construiasca o normalitate, un sens. Primii fiori ai iubirii, frenezia fireasca a tineretii, exuberanta si vitalitatea capata aici o nuanta trista, nostalgica, umbrite fiind de constientizarea sfarsitului. Cei doi frati Finzi-Contini, Alberto si Micol, Giampiero Malnate si protagonistul se intalnesc in fiecare dupa-amiaza sa joace tenis si sa discute despre arta sau politica, pe domeniul bogatei familii din Ferrara. Plutesc in aer sperantele si visele unei varste cand totul pare posibil.
Bassani exceleaza in acuratetea descrierilor si in gradarea unei tensiuni ce nu capata nici un moment amprenta ororii sau a cruzimii razboiului ce avea sa curme prematur vietile membrilor familiei ramasi dupa moartea lui Alberto, ci doar pe cea a tristetii, a unei nelinisti ce creste in intensitate, a nostalgiei iubirii din tinerete pierdute pentru totdeauna, avand acel ton dulce-amar care m-a atras si la Mondiano. La Bassani, insa, nu avem o cafenea, ci o gradina a tineretii pierdute, un simbol al linistii si sigurantei, un refugiu in fata vremurilor tulburi, ce va fi distrus de invazia brutala a Istoriei.
"Nella vita, se uno vuol capire veramente come stanno le cose di questo mondo, deve morire almeno una volta." Este ceea ce se intampla cu naratorul in momentul cand indescifrabila si schimbatoarea Micol ii refuza inima, este ceea ce poate se va fi intamplat si cu o intreaga natie, care dupa aceea se pare ca a invatat mult mai bine come stanno le cose di questo mondo.

Gradinile Finzi-Contini a fost publicata si in limba romana, in 1972, la editura Univers, colectia "Romanul secolului XX" si reeditata in 2007 in colectia "Cotidianul", cartea fiind si ecranizata de Vittorio de Sica in 1970.


Tuesday, 19 March 2013

Oz in tara minunilor


Oz the Great and Powerful (2013) 

Povestea de fata se petrece inainte ca Oz sa fi devenit marele vrajitor din tinutul cu acelasi nume, pe vremea cand se numea Oscar Diggs si era un magician de balci, un seducator fara scrupule ce visa la o glorie viitoare, sperand sa imbine farmecul personal cu stiinta unui Edison (da, partea cu ridicatul in slavi a lui Edison m-a cam deranjat, oricine citeste putin se lamureste ca Edison era un plagiator ordinar care a furat inventiile de la Tesla si altii mai putin norocosi, fiind creditat pentru munca altora... dar nu e nici primul si nici ultimul caz din istorie si cate or fi cele nedescoperite. Nu-i vorba ca or fi fost cateva si ale lui, dar cine e prins ramane in continuare suspect). Urmarit de partenerul uneia dintre cuceririle sale, isi gaseste refugiul intr-un balon si se trezeste aruncat, asa cum se va intampla mult mai tarziu si cu micuta Dorothy, in magicul tinut unde trei vrajitoare se lupta pentru suprematie. Venirea lui este vazuta ca indeplinirea unei profetii stravechi, fiind privit drept salvatorul regatului oprimat de vrajitoarea cea rea. 
De la Evil Dead si Spider Man, Sam Raimi trece in lumea Disney, adoptand o constructie vizuala ce aminteste poate prea mult de Alice in Wonderland a lui Tim Burton. Jocul cu paleta cromatica, trecerea dintr-o lume monotona, in alb-negru, intr-una miraculoasa si imprevizibila, imaginile cu care ne rasfata filmul sunt cele mai reusite aspecte ale lui. 
La polul contrar, as numi o anumita stagnare in desfasurarea povestii, o lupta luuunga spre final nu prea spectaculoasa, nici amuzanta, o anumita detasare, ca si cum scenariul nu gaseste coarda potrivita pentru a rezona cu acel copil din noi ce-si aminteste cu nostalgie de Judy Garland, omul de tinichea, leul cel fricos si sperietoarea de ciori, chiar daca urmeaza cu acuratete povestea, inventand pretexte si justificari pentru actiunile personajelor si ceea ce ele vor deveni in povestea pe care o cunoastem cu totii. Emotiile nu au profunzime si chiar daca papusa de portelan si maimuta vorbitoare induioseaza pe alocuri, eroii principali parca nu reusesc sa convinga... 
Imi place Franco in general, dar aici mi-a dat senzatia ca ii lipsea ceva ca sa devina "the great and powerful", sau cum ar spune personajul lui, ramane doar "a good man", si nu "a great one". Nu stiu daca era nevoie de ceva mai mult simt al umorului sau o doza mai mare de "nerv", de determinare, dar continua sa joace de la cap la coada rolul unui dezorientat care parca nu-si afla locul in lumea in care a ajuns, desi va deveni lumea lui. 
La fel si Mila Kunis, al carei personaj nu impresioneaza deloc, simt lipsa unei verigi acolo, cea dintre inocenta si rautate, o transformare care ar fi trebuit sa aiba o dozare ce lipseste cu desavarsire. Este un film pentru copii, e drept, dar chiar e nevoie ca Disney sa-i trateze cu acea superioritate ostentativa a adultului care considera ca simplificarea in alb-negru (si nu e o aluzie la culori) este mai bine inteleasa si primita de cei mici?! Mi se pare ca scenariul le cam subestimeaza inteligenta. Evident ca nu putea lipsi nici cantecelul pe care nu se pot abtine sa nu-l introduca in fiecare productie, chiar daca nu e vorba de o animatie. 
Una peste alta, adunand bunele si relele, i-as da un 6, dar imi pare rau sa spun ca 4 puncte se duc la departamentul de grafica si efecte.

Sunday, 17 March 2013

Oameni de rand


José Saramago - Lucarna

"Ar fi trait linistit, ar fi avut linistea gandurilor adormite, asa cum se intampla cu omul de rand. "Omul de rand", se gandea el, "ce expresie stupida! De unde sa stiu eu care e omul de rand! Vad mii de oameni in timpul zilei, ma uit cu atentie la zeci dintre ei. Ii vad seriosi, zambitori, inceti, grabiti, urati sau frumosi, banali sau atragatori, si ii numesc oameni de rand. Ce-o crede fiecare dintre ei despre mine? Pentru unii oi fi urat, pentru altii frumos, sau banal, sau atragator. La urma urmei, si eu fac parte din oamenii de rand. Pentru unii poate si eu am gandurile adormite. Fiecare dintre noi inghite zi de zi doza de morfina care adoarme gandurile. Obiceiurile, viciile, vorbele repetate, aceleasi gesturi, prietenii monotoni, dusmanii lipsiti de ura veritabila, toate adorm. O viata plina!... Care dintre noi ar putea sa spuna ca traieste din plin? Toti avem de gat jugul monotoniei, toti speram, naiba stie ce! Da, toti speram! Unii mai vag decat altii, dar toti se asteapta la ceva... Oamenii de rand!..."
Protagonistii cartii sunt locatarii unei cladiri din Lisabona, cu vietile lor comune, cu aspiratiile, visele, iubirile, sperantele, preocuparile, relatiile, gandurile, pasiunile fatise sau ascunse, zbaterea permanenta pentru ziua de maine sau pentru a pastra aparentele onorabilitatii, micile sau marile drame ce se petrec sub acelasi acoperis. Ca intr-o casa de sticla, le vedem evoluand, interactionand, discutand, certandu-se, sfidandu-se, acuzandu-se, dispretuindu-se, iubindu-se sau urandu-se, facand dragoste, citind, ascultand muzica, lucrand sau dormind. Intre peretii ei nu lipsesc adulterul, incestul, violul, lesbianismul, violenta, iubirile interzise sau doar inchipuite. Este un loc unde intimitatea fiecaruia este disecata, discutata de vecini, blamata, dar unde nu se ezita sa se apeleze la cel blamat pentru a oferi ajutor, unde unii tanjesc dupa ceva nedefinit, altii dupa ceva precis, unde aparentele sunt mai importante decat realitatea si urechea ciulita a comunitatii surprinde si diseca fiecare ridicare de ton sau fiecare zvon soptit ori schimbare in tabieturile si obiceiurile celorlalti. 
Tanarul Abel patrunde in acest microunivers in calitate de chirias al cizmarului Silvestre si al sotiei sale, pretinzandu-se un observator detasat al celor din jur: familia formata din cele doua surori si fiicele uneia dintre ele; Lidia, privita drept femeia usoara din imobil, la care nu ezita sa apeleze pentru ajutor un cuplu "respectabil", format din Anselmo (ce are o pasiune pe care o considera frivola pentru fotbal, pretinzand ca-l dispretuieste, dar fiind un adevarat "google" in domeniu) si Rosalia, pentru angajarea fiicei lor; Emilio si sotia sa spaniola, Carmen, a caror viata impreuna este un calvar si singurul care-i uneste este micutul Henrique; Justina si Caetano, cuplul ce si-a pierdut fiica, legat de ura si dispret reciproc. Aproape fiecare are cate un secret, cate o frustrare, cate un punct sensibil la care ceilalti nu au acces, o povara ce-i apasa pe toti si pe fiecare in parte, reflectand ca o oglinda personaje consacrate mai tarziu de opera lui Saramago. 
Cartea are un destin chiar mai tenebros si mai complicat decat al eroilor sai: refuzul publicarii in 1953 il determina pe autor sa incredinteze manuscrisul unei edituri al carei raspuns pozitiv avea sa vina abia in 1989, cand autorul a considerat ca este mult prea tarziu si a interzis publicarea pana dupa moartea sa. Asa ca reprezinta un mesaj peste timp, un gand de dincolo, de care ma apropii cu piosenie si respect, insa nu cu entuziasmul dat de fiecare dintre cartile precedente (ca publicare) / ulterioare (ca moment al scrierii). Mi-a lipsit invaluirea serpuitoare si muzicala a frazei, mi-a lipsit invadarea extraordinarului in lumea banala. Daca numele autorului ar fi fost altul, as fi zis ca e o carte buna, dar fiindca este Saramago, unul dintre zeii mei literari, as zice nu aici isi da masura geniului, si e firesc sa fie asa, avand de-a face cu o carte scrisa la inceputurile carierei sale literare. Capacitatea de analiza, simtul detaliului sunt acolo, insa din punct de vedere al structurii e poate cea mai "seaca", mai lipsita de simboluri carte a lui, cel putin din cele publicate in romana, portugheza fiindu-mi inca o limba inaccesibila. E "vina" lui ca a impus dupa aceea un standard literar atat de inalt :)

Monday, 11 March 2013

Inainte de razboi

Cirkus Columbia (2010)

Cu putin timp in urma, regizorul bosniac Danis Tanovic m-a incantat cu filmul pentru care acum 12 ani primea Oscarul, asa ca am purces la vizionarea filmografiei sale si bine am facut. 
Daca acolo actiunea se petrecea in plin razboi, filmul de fata se desfasoara cu putin timp inaintea lui, in perioada cand destramarea Iugoslaviei tocmai incepea, cand ostilitatile firesti dintre oameni incep sa capete conotatii politice si sa atribuie nationalitatii, sarbe sau bosniace, o antipatie al carei obiect era pana atunci vazut in neintelegerile firesti din viata unui mic orasel de provincie. 
Personajul principal, Divko (interpretat de actorul omniprezent al filmelor lui Kusturica, Predrag Manojlovic), se intoarce acasa odata cu schimbarea regimului comunist, dupa 20 de ani petrecuti in Germania, cu o noua partenera, alungandu-si nevasta (fanii serialului Lost vor avea o surpriza vazand actrita) si pe fiul pe care nu-l cunoscuse niciodata, revendincandu-si proprietatea. Stapan pe sine, lucid, calculat, Divko este constient de puterea banului, mai precis a marcii germane, si de faptul ca intregul oras ii sta la picioare, mai ales din momentul in care singura fiinta la care pare sa tina, motanul Bonny, dispare si ofera pentru gasirea lui o recompensa de 2000 de marci. 
Atmosfera se creeaza treptat, in primele 15-20 de minute ai senzatia ca este unul din acele filme lente care ar putea sa nu duca nicaieri (decat la vreun premiu pe la un festival european), insa constructia se dovedeste pana la urma impecabila si, odata cu evadarea pisicii, asistam la reactivarea acelor mecanisme pe care Tanovic le stapaneste cel mai bine, de manevrare a tragicomicului rezultat din violenta si tensiune, cu ironie dar si cu o empatie ce-ti face personajele apropiate. Intr-o localitate marunta, pierduta in Bosnia inceputului anilor '90, pune in scena intreaga desfasurare de forte a unui conflict, un No Man's Land la scara mica.
Tonurile si accentul povestii se schimba permanent, fiind cand amuzante, cand poetice, cand triste. Imi place viziunea lui Tanovic, care mizeaza pe simplitate, nu incearca sa incarce inutil coloana sonora sau sa uimeasca prin efecte de imagine, reusind insa sa creeze un anumit lirism, un ritm interior al filmului in care nimic nu este fortat, impins excesiv. Totul decurge firesc, reactiile personajelor isi gasesc justificari si se contureaza treptat. Daca, de exemplu, la inceput Azra, tanara amanta a lui Divko, apare ca un obiect de decor inert si inexpresiv, neavand aproape nici o replica, pe masura ce se formeaza relatiile dintre personaje o observam evoluand, transformandu-se intr-un personaj in masura sa influenteze desfasurarea povestii si sa intervina in destinele celor din jur.
Ceea ce admir cel mai mult la aceasta viziune este modul in care, dand senzatia unui discurs nu foarte serios, filmul contine de fapt o intreaga analiza a resorturilor declansatoare si a modului de desfasurare a conflictelor. Construieste subtil o metafora a razboiului, reusind sa ramana sincer, simplu, asemenea tanarului Martin. Chiar si atunci cand este razboi, mai ramane loc de iubire, de reconciliere, de speranta, in timp ce caruselul vietii continua sa se invarteasca...

Friday, 8 March 2013

O melodie strabate timpul


Radu Paraschivescu - Astazi este mainele de care te-ai temut ieri

Istoria intalnirilor mele literare cu Radu Paraschivescu are si bune si rele: Ghidul nesimtitului nu am putut sa-l citesc, desi se spune ca e marele lui "hit". Am rasfoit cartea de cateva ori in librarie, insa mi-a dat senzatia genului de satira facila promovata inainte de '89 de revista Urzica. In plus, oricare ar fi interpretarea privind categoria mea de apartenenta, nesimtiti sau nu, nu ma consider in target: daca este un ghid adresat direct nesimtitului, el stie oricum sa se descurce si fara sa aiba nevoie de sfaturi binevoitoare. Daca este un ghid de recunoastere a nesimtitului, iarasi nu am nevoie, sunt prea ostentativi pentru a se pierde in peisaj.
Am descoperit apoi, in Cu inima smulsa din piept, o proza livresca incarcata de parfumul epocilor trecute, placuta, careia pot sa-i trec cu vederea izul cam dulceag fiindca m-a prins. De Fluturele negru nu m-am putut apropia pentru ca - nu radeti, ca nu-i de gluma - am lepidopterofobie (nu stiu de ce oamenilor li se pare mai normala o fobie de inaltime, de spatii inguste sau largi, de serpi... ) si m-am temut de ce-as putea gasi in carte. Serios, nu citesc carti / vad filme cu "the obscene "f" word" in titlu :)
Romanul de fata este practic al doilea meu contact cu opera lui Radu Paraschivescu. Pretextul ii este oferit de o balada irlandeza, nu foarte veche, din anii '70 ai secolului trecut, care face insa trimitere la epoca foametei din Irlanda de la jumatatea secolului XIX, un cantec ce a cunoscut numeroase versiuni, dintre care o atasez pe cea a trupei The Dubliners: 

Este cantecul pe care Michael Flaherty (acest Jean Valjean irlandez mai putin norocos) il aude cantat de fratele si prietenii sai dincolo de zidurile inchisorii unde a ajuns pentru ca foametea l-a constrans sa fure. Este cantecul cu care detinutii (printre care se afla acelasi Michael) insotesc loviturile de bici ce ii pedepsesc pe confratii lor. Si este cantecul pe care un alt Michael, descendent al acestuia, il canta impreuna cu galeria, insotind victoria clubului Liverpool. Autorul inventeaza practic o biografie a unei melodii, ce devine un imn de revolta, de iubire, de libertate, de descatusare, de solidaritate si compasiune, langa care rasuna mereu cuvintele nebunului prevestitor, "Astazi este mainele de care te-ai temut ieri", cuvinte ce anunta un destin al infrangerii...
Daca prima parte a cartii contureaza povestea si creeaza asteptari privind evolutia sa, cea de-a doua, jurnalul condamnatului, imi pare punctul sau de rezistenta si probabil as fi apreciat mult mai mult cartea daca nu ar fi existat si acea a treia parte. Fiindca stilul lui Radu Paraschivescu nu-mi da senzatia ca s-ar imbina deloc cu patosul barbatesc necesar atunci cand e vorba sa transpui fotbalul in literatura, care sa exprime un anume gen de pasiune fara dulcegarii, cu nerv, elan, eventual si ceva violenta, dar cu convingere! Pentru non-microbisti, interesul se pierde total. Pentru microbisti, printre care ma numar, nu este deloc convingator, este prea plat si detasat pentru a inspira si sustine pasiunea dorita, mai degraba aud glasul unui comentator de fotbal dornic sa arunce din cand in cand cate o metafora decat pe cel al unui scriitor pasionat. Asta a fost prima impresie, la meciul "cormoranilor" cu Juventus. La finala Champions League cu Milan m-am enervat total, iubesc Milanul de prin anii '80, cand olandezii  sai faceau spectacolul pe care in ultimul deceniu l-a asigurat in fotbal Barcelona. Am suferit ca un caine turbat la meciul amintit, in care Milan conducea la pauza cu 3-0 pentru ca Liverpool sa egaleze si sa castige la penalty-uri. Pe langa incarcatura subiectiva, cauzata de neplacerea de a revedea derulandu-mi-se in fata imaginile acelui meci din perspectiva adversa (si ma indoiesc ca englezii i-ar numi pe italieni "broscari", asta e doar un cliseu stupid autohton, stiut fiind ca natia franceza e chiar mai mare consumatoare de "pui de balta" decat cea italiana), lipseste, dupa cum spuneam, pasiunea, acel "ceva" care sa-ti redea tensiunea momentelor...
Mi-e greu sa gasesc un contraexemplu de carte care sa transpuna fotbalul in literatura si care sa aiba "ceva"-ul amintit (nu am citit Febra stadioanelor, desi imi doresc), dar in cinematografie el apare de exemplu in Victory (Drumul spre victorie), filmul acela cu Stallone si Pele unde, in ciuda tezismului crunt, meciul propriu-zis are ritm, are suspans, are culoare. Si culmea, daca-mi aduc bine aminte, desfasurarea era cam tot ca in Milan-Liverpool, doar ca acolo parca se revenea de la 4-0 la 4-4.
In concluzie, daca partea a treia lipsea, ar fi fost un roman placut de citit, in dulcele stil clasic, asa e doar tolerabil. Sau va puteti opri din lectura la pagina 178, putin dupa jumatate (da, din pacate partea plictisitoare este si cea mai lunga...).

Wednesday, 6 March 2013

Baiatul care vorbeste cu fantomele

ParaNorman (2012)

Norman este un copil introvertit, privit de cei din jur (adulti si colegi deopotriva) ca un ciudat, fiindca are darul de a vorbi cu spiritele nelinistite ale mortilor, care in loc sa-si vada de drum spre paradis mai au de rezolvat pe pamant niste lucruri. Pana intr-o zi, cand de el si talentele lui va depinde supravietuirea intregii comunitati.
Am vazut pe IMDb cateva pareri indignate ale unor parinti carora cica li s-ar fi speriat copchiii si n-au mai putut sa doarma dupa ce s-au uitat la aceasta animatie. La mine, problema a fost cumva inversa: ParaNorman nu este o animatie horror, ci mai degraba o parodie de horror. Nu m-a prins deloc atmosfera, care incearca sa adopte stereotipiile filmelor cu zombie dar intr-o perspectiva mult indulcita, personajele mi-au dat senzatia ca-s cam unilaterale si schimbarile lor de atitudine se intampla brusc si fara explicatie (sora si batausul scolii care decid sa-l protejeze pe Norman in momentul cand toti ceilalti il condamna, dupa ce si ei il abandonasera), discursurile moralizatoare despre rezolvarea neintelegerilor cu cei din jur prin comunicare mai ca m-au facut sa adorm in ultima treime... 
Are si cateva puncte bune, nu zic nu, primul dintre ele fiind animatia stop motion. Apoi culorile, detaliile mediului inconjurator, designul personajelor, faptul ca la un moment dat previzibilitatea actiunii ia putin un alt curs decat cel imaginat, dar pe ansamblu stau si ma intreb: cui i se adreseaza animatia asta? Daca pe copii ii sperie si mie mi se pare mult prea soft, care e targetul? Totul e prea evident, prea multe clisee puse pe tava, este ca si cum ai fi animat un film cu zombi american si la un moment dat incearca sa fie mai "profund"si sa vireze spre horror japonez, numai ca acolo atmosfera se dilueaza si eu ma pierd odata cu ea, incepe sa mi se para totul extrem de plictisitor si previzibil, chiar daca imaginile arata foarte bine. 
Pe alocuri este amuzant, dar in ochii mei ii lipseste cu desavarsire componenta horror pe care si-o revendica si pe care multi i-o recunosc. Da, poate te sperie daca ai 5 ani! 
Nu pot sa nu remarc inconsistenta plotului: de ce aveam nevoie la inceput de un copil care vede fantome si discuta cu ele pentru a ajunge apoi intr-o lume apocaliptica cu vanatoare de vrajitoare si niste zombi speriati si complexati de gloata celor vii care actioneaza asa cum ar fi trebuit sa o faca ei?! Parca filmul ar fi pornit pe o idee si ar fi continuat cu alta, desi povestea cu fantome care se prefigura initial era mai simpatica dupa mine, ar fi putut pastra tonul light de comedioara, fara sa-l strice incercand sa faca ceva prea lipsit de atmosfera ca sa fie horror si prea "cu monstri" si aluzii care sa-i indigneze pe parintii ce vor sa-si creasca pruncii intr-un palat de cristal, feriti de "urateniile" (de altfel imaginare) ale lumii...
Iar finalul... pleaase! imi creeaza o mancarime a cerebelului discursurile moralizatoare introduse fatis in desenele animate... chiar au nevoie copiii de dadaceala si nu sunt in masura sa traga si singuri o invatatura? Poate ca pledoaria in cauza mi-a lasat gustul final de fapt si m-a facut sa privesc retrospectiv intregul film cu mai mult scepticism decat as fi vrut. Cand ajung sa gasesc punctul principal de atractie al unei povesti in partea tehica si nu in ceea ce reprezinta istorioara propusa in sine parca ceva e putred... si nu doar mana desprinsa de trupul unui zombi cu care eroii joaca volei in masina.

Monday, 4 March 2013

Schi (trans)alpin sau acrobatic?


Transalpina Ski Resort, 24 februarie 2013 


Pe vremea cand in Bucuresti ploua ca la sfarsitul lui noiembrie, in Muntii Lotrului zapada se asternuse intr-un strat care pe alocuri depasea un metru. S-a dovedit din nou adevarata vorba mea de incurajare cand e sa plec in creierii muntilor dintr-un oras prin care iarna n-a mai trecut de vreo doua luni, cand nu stiu daca webcam-urile nu preiau o imagine strategica, dintr-o zona ceva mai practicabila cu dispozitivul de alunecat din dotare, si anume ca "daca aici ploua, la munte ninge". Fiindca acolo totul era alb si a continuat sa ninga si in cele doua zile cat am stat in zona. 
Daca la inaugurare, in decembrie, am luat pulsul locului fara echipament, acum m-am hotarat sa testez si partia nou-infiintatei statiuni, despre care se zvoneste ca in vreo 5 ani va deveni locul cu cel mai mare numar de kilometri de partie din tara, cam 80. Sunt ambitii mari, se vehiculeaza ca termen de comparatie St. Moritz, dar deocamdata, avem numai 2 kilometri, fiindca partia principala, in lungime de 2,4 km era practicabila doar de la punctul intermediar al telegondolei, cea de la telescaun nu functiona deloc si mai era deschisa portiunea de teleschi, unde nu renta deloc pentru mine sa ma chinui sa urc 10 minute (ar trebui sa inventeze cineva teleplaca, discriminare fata de schiori!)  ca sa cobor 1 minut un segment aproape plat. 
Vazuta de jos, partia parea apetisanta. M-am convins ca nu era cand chiar am muscat la propriu din ea, fiindca in partea de sus era mai potrivita pentru profesionistii din schiul acrobatic decat pentru amatorii "de week-end", ca mine. Am inteles ca dimineata trecuse ratracul, insa - ghinion - eu am frecventat in ambele zile doar tura de dupa-amiaza (un pass pe jumatate de zi era 30 de lei, din punctul asta de vedere mi s-a parut foarte convenabil) cand zapada se rostogolea in mormane pe partie si noi, cu totii, printre ele, parca eram la concursul de mogule. Sau de moguli?! Nu am remuscari sa dau vina pentru orice nu merge bine in tara pe moguli... Deci si de calitatea partiei evident ca tot ei sunt vinovati!


Fara legatura cu mogulii (oare?), am petrecut noaptea in ceea ce inainte de '89 incepuse ca o constructie a unei noi statiuni, pe malul lacului inghetat din poza de mai sus, Vidra, unde pe vremuri se antrenau canotorii olimpici. Hotelul este in continuare o ruina, la fel si o instalatie de telescaun ruginita (din pacate sau din fericire se afla intr-un loc prea izolat pentru adunatorii de fier vechi - spun din pacate fiindca nu vad cum ar putea fi reconditionata, asa ca reciclarea e mai buna decat paragina si din fericire ca nu risca sa fie furata, ciorile - si prin asta nu ma refer la tigani, ci la tiganii hoti - nu se avanta unde se avanta vulturii). Singurele spatii functionale sunt cele 5 vile in care nimic nu pare sa se fi schimbat in ultimii 25 de ani. Am inteles ca ar apartine sindicatelor, asa ca nu se stie cand si daca va face cineva vreo investitie. Nu ma plang de conditii atata timp cat am un pat in care sa dorm, dar a fost o idee buna sa am aeroterma cu mine.
Caderea unui regim a dus si la decaderea Vidrei, un proiect ucis din fasa. Sper ca ultima schimbare de guvern sa nu duca la abandonarea unui proiect al Ministerului Turismului dat in folosinta intr-un stadiu mult prea timpuriu. Nu ma intelegeti gresit, e bine ca exista, dar totul are un aer de improvizatie ce ma face sa apreciez si mai mult partiile de la Brasov, chiar cand sunt aglomerate si cu hartoape, pietre sau gheata. Fiindca aici neajunsurile sunt mai mari si mai multe: lipsa spatiilor de parcare (este cam ciudat sa lasi masinile insirate de-a lungul drumului dintre Vidra si Obarsia Lotrului ingustat si mai mult de troienele de pe margine, incat abia se poate strecura o masina de pe un sens de mers), a celor de cazare (cele doua cabane de la Obarsia Lotrului si vilele de la Vidra nu asigura necesarul de locuri, deja se zice ca afluenta de turisti ar fi depasit asteptarile), senzatia de santier pe care o da intreg complexul, de la ulita innamolita (in ciuda zapezii de pe margini) la macaralele ce construiesc probabil un viitor hotel.
Daca as fi avut nevoie la toaleta ar fi trebuit sa iau o lopata si sa mi-o deszapezesc mai intai?! 
Am inteles ca pe undeva, prin cladirea in constructie (probabil viitorul hotel) la parterul careia se afla casa de bilete si spatiul de inchirieri ar fi existat si o baie mai omeneasca, n-am investigat, dar nu m-am putut abtine sa nu pozez "ecologicele" care fac deja parte din peisajul invernal, fraternizand cu brazii din jur. 
Bilele albe merg spre varietatea posibilitatilor de linistire a capriciilor stomacului, de la bulz si friptane pana la sandviciuri si ciorbe, de la ceaiuri si un delicios vin fiert - se cunoaste ca e zona viticola prin apropiere ;) - pana la tarii si elixiruri de incurajare pentru cei care vor sa abordeze partia cea valurita ca niste experti, desi n-am vazut nici unul care sa fi incercat o saritura, o figura, o rasucire in aer... Deci elixirul nu functioneaza :P 
 
Mai este loc de crescut, mult as zice, desi pentru a deveni cu adevarat o statiune ar mai fi nevoie de ceva defrisari pe la baza, pentru a crea locuri de parcare si cazare. Chiar daca nu-mi place deloc ideea ca invazia civilizatiei in locurile salbatice cere sacrificarea naturii, din moment ce a inceput, ar cam fi cazul sa  nu lase locul in stadiul de provizorat actual. 
La plecare a iesit si soarele si m-a indemnat sa fac vreo cateva poze pe drum. Parca altfel arata brazii (frumosi oricand, de altfel) intr-o alta lumina decat cea data de nuantele plumburii ale norilor si cetii... 


Pentru cei care vor sa studieze mai indeaproape inclinarea partiei (starea este nerelevanta, va spun eu ca nu-i asa parfumata cum pare in clip), atasez si un filmulet de pe YouTube cu intreaga coborare (tot de la punctul intermediar, vad). Autorul sau a avut mai mult noroc decat mine, probabil fiindca a mers chiar la inceput, dupa inaugurare, cand inca nu se aglomerase: 


Asa cum am vazut soseaua Transalpina aparand in locul unui drum forestier de ale carui peisaje se bucurau doar cei putini, "cunoscatorii", si asta e un loc pe care l-am vazut nascandu-se, crescand, transformandu-se din natura in stare pura in ceea ce probabil va deveni in urmatorii ani un loc foarte frecventat de amatorii de sporturi de iarna... Ma bucur si nu prea, e drept ca iarna nu prea ajungeam pe acolo, si cand o faceam nu era pentru sport, dar cand vad boxe puse la marginea partiei ma infior si ma intristez si parca am senzatia ca mi s-a confiscat dreptul la liniste... Poate ca oamenii simt nevoia de galagia familiara doar pentru a-si infunda cu ceva urechile ca sa nu auda plansul padurii sacrificate, vuietul copacilor ce privesc tematori inaintarea buldozerelor, strigatul ingrozit al pasarilor al caror cuib se prabuseste odata cu ei (cu copacii, cu oamenii de pe partie, intelegeti ce vreti).

Saturday, 2 March 2013

Povesti de citit inainte de culcare



Stefano Benni - Il bar sotto il mare

"Un tip intra intr-un bar... " Ar putea fi inceputul unui banc, insa in cazul de fata este intrarea intr-o lume fantastica si plina de povesti savuroase. Fiindca barul in cauza se afla pe fundul marii si este populat cu tot felul de personaje desprinse din lumea reala sau din cea imaginara (de exemplu omul invizibil sau sirena). Fiecare dintre ele este este infatisat pe coperta si identificat intr-o fotografie cu siluetele numerotate. 23 ar fi cu totii, daca punem la socoteala si puricele cainelui negru, si-l punem, fiindca si el are o poveste de sus, ca toti ceilalti. 
Stefano Benni este pentru mine ca o animatie Pixar: poate fi citit cu aceeasi placere ca un autor de povesti pentru copii sau adolescenti dar si ca un scriitor pentru adultii ce savureaza limbajul, sensurile duble, referintele ce pot scapa celor mici. Este placut, surprinzator prin inovatiile lingvistice, ironic, comic, ingenios in modul cum isi compune povestea. Daca strainii il compara in general cu Daniel Pennac, pentru italieni (si cam asa l-am vazut si eu cand am dat prima oara de o carte de-a lui, La Compagnia dei Celestini) este mai degraba un fel de Terry Pratchett. Ei zic chiar invers cand il descopera pe Pratchett, ca ar fi un Stefano Benni englez cu accente de Monthy Python :)
Una dintre temele lui preferate este barul (este deja a treia carte care contine cuvantul "bar" in titlu, dintre celelalte doua  am citit Bar Sport, o imagine vie si comica a barului italian tipic) vazut nu ca un loc in care sa-ti bei cafeaua, ci ca un spatiu care descatuseaza fantezia, unde situatiile desprinse din lumea concreta sau imaginara trec dincolo de barierele realului. Iar structura aleasa, aceea a unor povestiri independente, spuse de personaje diferite, creeaza o provocare pentru autor, dandu-i libertatea de a se juca cu registrele stilistice, de a crea diversitate, schimbari de atmosfera si ton, trecand de la o nota grava cu accente poetice la umor, de la tristete la ironie, de la premizele unei posibile realitati la cele ale mitologiei si fanteziei. In libertatea asta insa e si un risc: cand nu ai o structura unitara, care sa urmareasca un fir clar, este mult mai usor sa apara diferente mari, cu unele povestiri sa rezonezi, cu altele nu... pentru cele mai putin interesante, nu pot decat sa dau vina pe personajul narator, ca de exemplu sirena, a carei povestire mi s-a parut un fel de banc sec, sau a batranei, unde nu am gustat ancheta micutei investigatoare Priscilla Mapple (descendenta literara este mai mult decat evidenta) cauzata de moartea unui coleg de scoala.
Dintre cele mai reusite, as evidentia povestea parazitilor care pot "imbolnavi" un text si schimba sensurile pana la a-l face ininteligibil, pe cea a lui Matu-Maloa, spiritul marii ce se indragosteste de capitanul dandy al unui vas mai preocupat de tinuta si bunele maniere ale marinarilor decat de navigatie, o "mica sirena" reinventata in corpul unei balene, povestea dictatorului care, primind vizita Sefului Oamenilor Buni, in care nu e greu de recunoscut imaginea Papei, se pregateste sa-l intampine cat mai bine (ucigand toti torturatii ca sa nu se spuna ca exista tortura in tara sa, mamele celor disparuti ca sa nu spuna ca fiii au disparut, toti detinutii, ca sa nu se creada ca inchisorile erau pline) si... va avea o intalnire care schimba viata. Dusmania dintre Ahile si Hector are de data asta ca mobil o bicicleta picata din senin in fata lor, ce-i va duce la duel:
"- Ci sto - disse Ettore - non ho paura di te, ladro di biciclette. 
- Non vale. Mi insulta prima di cominciare. 
- Era una citazione colta da cinefilo... 
- Cinefilo sarai tu - gridò Achile. " (Am gasit intreaga povestire aici, pentru cine are chef si curiozitate sa-si exerseze italiana).
Puteti afla ce cadou foarte pretios ii aduce de pe Pamant un extraterestru iubitei sale din multimea de tentatii, cine este Oleron, omul care isi inventeaza o existenta tenebroasa desprinsa parca din lumea lui Lovecraft sau, dimpotriva, o realitate mai la indemana celor din jur, cum actioneaza o chitara fermecata cu un defect de fabricatie. Excelenta si povestirea cu cinematograful Splendor, un corespondent literar al cinematografului Paradiso, unde sambata este zi de filme interzise minorilor, "Adults Only". Intrebat cine este acest "Adults Only", patronul le explica localnicilor ca e un regizor american specializat in filme "porcografice", al carui nume apare pe afisul celor mai multe filme.
Dupa cum spunea naratorul la inceput, "petrecem jumatate din viata luand in deradere lucrurile in care cred ceilalti si cealalta jumatate crezand in ceea ce altii iau in deradere". Unde se termina normalitatea si incepe nebunia stabileste fiecare cititor, dar pentru cateva ore am locuit si eu in Sompazzo, satucul imaginar faimos pentru sfecla si mincinosii sai, un punct de reper al unei lumi in care fantezia dezlantuita da nastere celor mai incredibile imagini. Daca stam sa cautam putin, le gasim corespondenta in lumea reala si ne dam seama ca fiecare poveste contine o picatura de realitate (sau mai multe) ori fiecare fapt din viata reala poate cuprinde un strop de magie.
C.S. Lewis parca spunea ceva de genul ca intr-o buna zi vei fi destul de batran ca sa incepi din nou sa citesti povesti. Cred ca incep sa imbatranesc...