Saturday, 27 April 2013

Familia americana traditionala din paleolitic



The Croods (2013) 

Ca o fi fost paleolitic sau poate neolitic, nu stam prea mult sa analizam ca incepem sa ne punem intrebari legate de acuratetea istorica, de momentul cand oamenii cavernelor s-au intalnit cu sapiensii si continentele tocmai se desparteau (ori pica un meteorit?!) si nu e cazul sa fac asta cu o animatie. Motivul pentru care familia Crood este obligata sa-si paraseasca confortabila pestera, distrusa de un cataclism ce-i ameninta si-i face sa ia drumul pribegiei imi scapa, si cred ca nu numai mie. Avem de-a face cu un scenariu confuz, care pe alocuri nu stie nici el unde vrea sa duca, salvat de umorul unor replici si situatii, dar redus de atitudinea paternalista pe care se pare ca doar Pixar-ul a invatat sa o mai evite si sa nu le mai jigneasca intelectul spectatorilor mici si mari explicandu-le clar si des care este morala filmului, fiindca altfel ajungem la interpretarea de mai jos: 
Familia omului cavernelor in epoca patriarhatului era formata din capul familiei, un tata autoritar si conservator care incearca sa-si protejeze specia pe cale de disparitie, mama, un fiu cam putin la minte, o fiica pe post de animal de companie si de vanatoare si o alta fiica, mai mare, rebela si revolutionara, cea care isi doreste sa schimbe lumea din temelii si este luata oarecum prin surprindere cand asta se intampla fara voia ei. Aa, si uitam de bunica, mai vivace si mai agila decat nepotul cel dolofan. Chiar asa, cum reuseau cavemanii sa devina obezi cand toata viata si-o petreceau alergand dupa prada sau ca sa nu devina prada?!
In cutremurata (la propriu) lor existenta se strecoara si un strain ceva mai umblat prin lume si asezat ceva mai sus pe scara evolutiei, fiindca o asa mandrete de fata numai buna de maritat nu putea ramane singura si neevoluata. Si cam atat cu povestea, ca n-am avut deloc chef sa incep sa-i analizez "fineturile" scenaristice inexistente si intorsaturile surprinzatoare de situatii, suspansul pe care reuseste sa-l creeze... sper ca sesizati tonul ironic.
Ca animatie 3D, arata bine, nu zic nu, are spatialitate, are imaginatie in conturarea unor creaturi desprinse parca din povesti, si nu din istoria evolutiei speciilor (asta ar fi cam cel mai mare atu), dar este cam putin pentru a acoperi lacunele scenaristice.
Observ ca pe IMDb are un absolut nemeritat 7,5 si parca incep sa inteleg pe unde se situeaza standardele publicului. Ar fi putut sa fie o animatie de aventuri simpatica daca nu ar fi batut atat de mult apa in piua cu niste conflicte de familie banale si puerile, daca nu s-ar fi contrazis la cateva replici. De exemplu, aflam ca "trebuie sa fim uniti, ca numai astfel vom supravietui" ca la scurt timp familia sa se separe, fiindca e nevoie de spirit de sacrificiu, de sentimentul pierderii irecuperabile pentru a ajunge sa-i apreciezi pe cei la care tii... Sentimentalisme ieftine, ce plictisesc deopotriva copiii si adultii.
Si a trebuit sa las sa treaca niste timp de la vizionare ca sa-mi mai imblanzesc putin viziunea... Deci da, nevizionare placuta!

Tuesday, 16 April 2013

La plimbare cu Saramago

José Saramago - Calatorie prin Portugalia

Portugalia este unul din locurile unde visez sa ajung candva. Si daca nu am facut-o inca direct, ma bucur ca am reusit sa o vizitez prin puterea imaginatiei. Si ce ghid mai bun mi-as fi putut dori in aceasta calatorie decat unul inzestrat nu numai cu harul povestirii si eruditie, dar si cu capacitatea de a privi adanc in sufletul oamenilor si al locurilor, cu disponibilitatea de a asculta, de a analiza detaliile ce scapa de obicei ochiului grabit al turistului, cu o mare capacitate de a exprima esenta unei natii. 
In calatoria sa din 1979, timp de un an, Saramago si-a luat ragazul de a savura pe indelete fiecare colt, fiecare imagine, fiecare traditie sau legenda. Dupa cum marturiseste in prefata, cartea rezultata din lunga sa aventura este "povestea unui calator pe parcursul calatoriei pe care a facut-o, povestea unei calatorii care a transportat cu sine un calator, povestea unei calatorii si a unui calator reuniti intr-o contopire cautata a celui care vede si a ceea ce este vazut, o intalnire nu intotdeauna tihnita de subiectivitati si obiectivitati", o poveste formata din confirmari si revelatii, din regasiri si descoperiri, din rataciri si drumuri mai putin umblate, din bucurii si tristeti. Nu avem de-a face cu un ghid de calatorie, ci cu gandurile drumetului ce ajunge sa se identifice cu drumul, sa-l inglobeze si sa-l asimileze, transpunand sufletul portughez in propriul suflet si restituindu-ni-l sub forma acestei carti. Placerea data de orice randuri ale lui Saramago care-mi cad sub ochi este sporita de cea a descoperirii unei tari, cu traditiile, locurile si oamenii sai. 
Stiam ca noi, cei din extremele latinitatii, avem mai multe lucruri in comun decat originea limbii, insa ele se dovedesc a fi chiar si mai multe decat credeam: un anume spirit patriarhal ce domneste in satele pierdute printre coline, calusarii (la ei se numesc pauliteijos si folosesc in timpul dansului bate mai mici), ospitalitatea si disponibilitatea oamenilor de a ajuta cu o vorba sau cu un sfat drumetul ratacit, abundenta lacaselor de cult dar si a monumentelor istorice in ruina.
Experienta subiectiva este obiectivizata prin utilizarea persoanei a treia, "calatorul" fiind personajul sub ochii caruia se perinda intreaga Portugalie. Un calator care nu este strain nici de placerile oferite de o masa sau o bautura buna, nici de cele spirituale, hoinarind printre obiectivele "de bifat" si descoperiri de moment ce personalizeaza si unicizeaza experienta, fara sa-si asume vreo pretentie enciclopedica: "Deoarece calatorul nu e dator sa faca dovada de eruditie in domeniu, sa se caute in alte relatari amanuntul si rafinamentul enciclopedic. Aici este vorba despre impresii, despre ochi care cutreiera si accepta riscul de a nu capta esentialul pentru ca au fost ademeniti de accesoriu." Acolo unde localnicii nu detin informatiile dorite, imaginatia calatorului le completeaza, alcatuindu-si propriile povesti si legende ale celor vazute, transformand experienta intr-una supranaturala, precum cea a ademenirii de catre diavol intr-o biserica.
Uneori traseul urmeaza cai spontane, calatorul indragostindu-se de numele unei asezari spre care porneste fara sa stie unde-l vor duce pasii, alteori urmeaza calea unor referinte literare.
Oralitatea, colocvialitatea, vivacitatea stilului nu te lasa sa te opresti din drum, fiindca ghidul calator este mult prea fascinant. Are umor, are eruditie, poate fi cinic pe alocuri, iti istoriseste intamplari comice cu accente grotesti, precum cea a procesiunii moastelor sfantului Gheorghe de la catedrala din Braga sau povesti ramase in cronicile unor vremuri apuse.
Citind aceasta carte, te simti mai aproape de Portugalia, si cu cat te apropii ai vrea parca sa o cunosti mai bine, sa vezi cu propriii ochi Guimaraes, "leaganul natiunii", cromlehurile si dolmenele, sirurile de munti, vechi orasele purtand amprenta arhitecturii maure, castelele, panoramele despre care ne povesteste Saramago... Drumul sau ii este la fel ca si scrisul: uneori drept, alteori sinuos, capatand forma unor volute, cu divagatii, reveniri, detalii surprinzatoare aparute de unde nu te astepti, mii de azulejos multicolore ce-ti pun in fata o poveste creata din impletirea realitatii cu legenda, ce te indeamna sa vrei sa ajungi sa le privesti cu ochii tai, sa-ti creezi propria poveste, cat mai poti, cat mai e timp, fiindca, asa cum ne spune Saramago, "Calatoria nu se sfarseste niciodata. Doar calatorii se sfarsesc".

Wednesday, 10 April 2013

Romeo si Julieta in "Twilight"

Warm Bodies (2013)

R. si Julie se iubesc si, ca in orice poveste de dragoste care se respecta, provin din lumi diferite. Ea este vie, el este un zombi care reinvata treptat sa gandeasca si sa vorbeasca, lucru ce-i va provoca o criza existentiala. Pana acum, nimic neobisnuit. Si nici in continuare nu va fi, plotul avand destule scapari si lasandu-te cu multe intrebari legate de modul de rezolvare a situatiilor. La un moment dat, cand lumea se afla in plin razboi, cei doi eroi alearga nici ei nu stiu spre ce si de ce. Si nu e singura, dar nu voi insista asupra lor, fiindca nici nu avem de-a face cu vreo pretentie artistica sau de profunditate. 
Scenariul merge pe drumuri foaaarte batatorite, dar o face cu gratie. Fiindca ceea ce face filmul simpatic si vizionabil este modul in care nu se ia deloc in serios, gasind tonul potrivit, fara sa cada in ridicol sau in (auto)parodierea cliseelor de care nu este strain. Este ceea ce ar fi putut fi "Twilight" daca nu ar fi fost atat de prost: un film cu actori decenti (Nicholas Hoult si Teresa Palmer) care nu joaca precum cei doi bolovani de dincolo, cu replici amuzante pe alocuri (mai ales vocea interioara a lui R. a carui constiinta incepe sa se trezeasca dupa ce s-a hranit toata viata lui de nemort cu creierele celor vii), care nu are pretentia de a iesi din granitele divertismentului de moment pentru a deveni o capodopera (eventual una a prostului gust emfatizat, cum a facut-o confratele adulat de generatii de adolescenti), dedramatizand total povestea. Cand un film iti pune in fata premisa "hei, uita-te la mine, nu-ti voi schimba viata dar o sa incerc sa te amuz cateva minute" tinzi sa-l privesti cu mai multa ingaduinta decat pe unul care-ti promite soarele si luna, toti vampirii sclipitori si varcolacii penibili roind in jurul unei fiinte lipsite de orice expresivitate. 
Sa zicem ca daca ati vazut si v-au placut filme ca Zombieland sau Shaun of the Dead s-ar putea sa aveti fata de filmul asta aceeasi atitudine ca si mine. Este mult sub ele, e o pierdere de timp, dar una placuta, avand ca atu principal simtul umorului, cu multe referinte la povestea clasica a lui Shakespeare, fara sa lipseasca nici faimoasa scena a balconului. Creaturile horror lasa deoparte orice atmosfera dark (ce se regaseste doar in machiajul eroului principal), capatand slabiciuni, pasiuni, preferinte, redevenind umane.
Faptul ca nici povestea de dragoste, nici lumea post-apocaliptica nu sunt luate in serios reduc riscurile unei pomposenii stilistice inadecvate, facandu-ma sa-l consider reusit in ceea ce si-a propus. Singura inovatie dorita - care ii iese bine - e aceea de a ne prezenta lumea din perspectiva "cealalta", care era pana acum vazuta drept una abrutizata, monstruoasa, lipsita de suflet.
In concluzie, a fost neasteptat de bun pentru cat de prost ma asteptam sa fie! De vizionat cand vrei sa dai "shut down" creierului si doar sa te delectezi, fara sa incerci sa cauti nu stiu ce explicatii pretioase si ridicole despre inadecvarea individului la mediu si dorinta lui de integrare, despre evolutie spirituala si puterea dragostei care poate face sa creasca o inima acolo unde lipseste.

Sunday, 7 April 2013

Un om indragostit de carti


Alberto Manguel - Jurnal de lectura. Un Don Juan al cartilor

Despre Manguel am mai scris aici si aici, asa ca nu gasesc necesar sa fac din nou o prezentare a lui.  Asa ca incep prin a contrazice subtitlul acestei carti, spunand ca nu este un Don Juan al cartilor. El nu-si seduce si abandoneaza iubitele, ci le pastreaza in continuare in sufletul sau, le cinsteste memoria cu o calda afectiune si frumusetea lor il inspira in viata la fiecare pas.
Jurnalul de fata nu este o succesiune de recenzii sau de consideratii legate de cartile citite, ci mai mult una a starilor si ideilor prilejuite de actul lecturii, o reflectare a lor in viata, ca un ghid ascuns ce-i calauzeste pasii pe drumul cunoasterii si implinirii personale.
Aceasta poveste a cartilor reflectata in povestea vietii se intinde intre iunie 2002 si mai 2003; cate o carte pe luna, cunosc cam jumatate dintre ele, pe altele nu iar vreo doua imi amintesc ca le-am citit candva, dar nu stiu mai nimic despre ele, de exemplu cea a lui Conan Doyle, pierduta printr-un "detective novel spree" al copilariei. Bioy Casares, Wells, Kipling, Chateaubriand, Conan Doyle, Grahame, Cervantes, Buzzati, Sei Shonagon, M. Atwood, Machado de Assis sunt autorii ce-i prilejuiesc reflectiile de fata, "trezirile", pentru ca, dupa cum spune autorul in prefata, "fiecare carte exista intr-o conditie de vis, pana cand mainile care o deschid si ochii care o parcurg ajung sa trezeasca la constienta cuvintele". Sunt lumi care continua sa se povesteasca, universuri ce ni se repropun de fiecare data cand deschidem o carte. Si toata bogatia lor se rasfrange asupra acestei lumi, in care ne ducem trecatoarea existenta, si o infrumuseteaza, deschizandu-ne noi porti spre magia unor tinuturi imaginare sau reale, nascocite inaintea venirii noastre si care vor dainui mult dupa ce vom fi plecat.
Pentru Manguel, cartile sunt prietenii ce-i insotesc calatoriile prin lume si prin viata. O revenire la Buenos Aires ii creeaza senzatia naufragiatului de pe insula lui Morel: este un oras bantuit de fantome, oameni care au fost si poate nu mai sunt, captati in amintire, in acel timp cand i-a cunoscut, populandu-i locurile familiare cu proiectia amintirii lor. Un drum la Londra il poarta pe o alta insula, aceea a lui Moreau, aprofundand simbolistica unei carti care in copilarie ii oferea doar deliciul aventurii, fascinatia descoperirii. Luna atentatului asupra World Trade Center ii este dedicata literar "Memoriilor..." lui Chateaubriand, generand consideratii despre pierdere, toleranta, terorism. "In ochii nostri, istoria pare sa se petreaca prin comparatie", istoria mare se impleteste cu cea mica, individuala, aceea creata din pierderile acumulate prin varsta si experiente, metamorfozand propriile aspiratii. Turneul de lansare in Germania al unei carti se afla sub "Semnul celor patru" al lui Conan Doyle.
Si tot asa, fiecare lectura provoaca legaturi, evocari, amintiri, trimite la o alta, creeaza punti intre experientele si situatiile vietii reale. Exista, dupa cum este firesc, divergente de gust intre mine si autor: nu-i imbratisez deloc pasiunea pentru "Kim" al lui Kipling sau pentru "Pacientul englez", de exemplu. Insa imi place mult abordarea lui literara subiectiva, care se impleteste cu eruditia si cu meticulozitatea si spiritul organizatoric al bibliofilului ce savureaza placerea intocmirii de liste: o lista a amintirilor despre Buenos Aires, alta a insusirilor cetatii ideale a lui Aristotel, a oamenilor de stiinta nebuni, un inventar al lucrurilor primite de la prieteni inspirat de o lista a lui Kipling, o enumerare a romanelor politiste preferate, a cartilor de pe noptiera ("de la piciorul patului meu") dintr-un anumit moment, a oraselor preferate sau a cartilor despre o anumita tema. Imi place relatia dintre el si carti,  care "nu au cunostinta de existenta mea. Ele se trezesc la viata pentru ca eu le deschid si le intorc paginile, dar nu stiu ca eu sunt cititorul lor." Imi place si cum scrie, tonul adoptat, uneori ironic, alteori empatic fata de carti si de oameni sau cu accente nostalgice, simplu, elegant, provocator pe alocuri, cu multa pasiune si entuziasm, stiind sa atraga atentia, sa indrume cititorul fara pedanterie sau snobism spre cartile pe care le considera esentiale, un esential ce nu ocoleste nici zona considerata in general mai "frivola" a literaturii, precum romanele politiste sau de aventuri.

Wednesday, 3 April 2013

Posesivitate patologica

Pozitia copilului (2012)

Reticenta mea din ultima vreme legata de neorealismul romanesc a trebuit sa capituleze de data asta in fata unui film caruia trebuie sa-i recunosc nu doar calitatile artistice, de forma, ci si pe cele de continut. Regizorul Calin Peter Netzer, impreuna cu Razvan Radulescu (de la care evident ca aveam asteptari mari, avand o experienta bogata ca scenarist pentru filmele lui Cristi Puiu sau Radu Muntean, dar care m-a incantat  mai ales ca scriitor, cu Teodosie cel Mic), a ales sa se detaseze de abordarea aceea inerta a cinematografiei romanesti care nu-mi mai spunea nimic in ultima vreme, oferindu-ne o perspectiva absolut implicata si subiectiva a personajului principal. Si tocmai asta e motivul pentru care, desi povestea ramane simpla, te prinde, te cucereste, iti creeaza o stare de tensiune asemanatoare celei date de vizionarea unui thriller. Fiindca avem un ucigas, pe numele sau Cornelia, interpretat magistral de Luminita Gheorghiu, care omoara orice initiativa, orice urma de independenta a fiului (Bogdan Dumitrache). In momentul in care acesta este implicat intr-un accident rutier in urma caruia un copil isi pierde viata, mama se transforma intr-o adevarata tornada, devastand tot ce i s-ar putea opune: institutii, oameni, sentimente. 
Chiar daca personajele provin din mediul intelectual si Cornelia este inconjurata in familie de medici (atat sotul cat si sora sa fiind in domeniu), nimeni nu-i poate tempera elanul, entuziasmul, o dragoste materna sufocanta, patologica, agresiva, transformata intr-o lupta, aceea ce cucerire si pastrare a propriului copil, de indepartare a oricarui potential dusman din calea lui. Dorind in permanenta sa-i controleze viata, sa-i cunoasca cele mai ascunse detalii, mama face o drama din orice zgarietura a fiului, asa ca o drama reala nu face decat sa-i dea un sens luptei, sa-i mobilizeze si sa-i canalizeze energiile intr-un joc al (re)sentimentelor in care, cu cat incearca sa se apropie mai mult, se vede tot mai mult respinsa. Este absolut fascinanta, pentru un observator din exterior, metamorfoza altruismului si a daruirii de sine intr-un egoism fara limite.
Cornelia nu este doar veridica si credibila, ci reala, parinti ca ea exista printre noi, mame al caror cordon ombilical pare sa nu fi fost niciodata taiat; in incercarea de a-si proteja copilul, nu fac decat sa ridice piedici si mai mari in calea afirmarii individuale. Cel mai trist la aceste personaje este ca nu au cum sa inteleaga ca pot cauza raul  "din dragoste, cu cele mai bune intentii", vorba altui film. Dincolo de naturaletea cu care Luminita Gheorghiu isi interpreteaza rolul, acaparand intregul ecran (nu ma indoiesc ca daca filmul ar fi fost american numele sau ar fi avut mare greutate in cursa pentru Oscar, dar parca prestigiul unui Urs de Aur cantareste mai greu, cel putin aici, in Europa, pe felia filmelor care nu au ca prim scop divertismentul), se afla un scenariu care stie sa o puna foarte bine in valoare, un grup de actori ce-si indeplineste misiunea cu aplomb, o idee, o poveste al carei curs evolueaza natural, firesc, punand in valoare slabiciunile umane. 
Fiecare moment din realitatea filmului isi gaseste un corespondent simbolic: povestea orgoliului si a competitiei dintre doi soferi de Audi (va suna cunoscut? eu, personal, am o problema cu ei, nu stiu daca cei mai mari nesimtiti in trafic au o anumita structura psihologica care-i determina sa-si cumpere Audi sau, dimpotriva, faptul ca ti-ai cumparat un Audi te transforma in cel mai mare nesimtit in trafic, fiindca te consideri stapan pe reflexele tale si esti constient ca ai o masina puternica) se transpune intr-un duel al orgoliilor intre o mama dispusa sa mearga cat de departe posibil si martorul-cheie in dosarul fiului sau; moartea reala a copilului ii stoarce aceleiasi mame lacrimi de durere gandindu-se la moartea simbolica a copilului care-i apartinea in totalitate, caruia i-a sufocat personalitatea. Si, in general, aceasta pozitie a copilului, reprezinta atat o pozitie concreta, a unui copil aflat la locul nepotrivit in momentul nepotrivit, cat si o pozitie simbolica, a unui copil in raport cu mama lui.
Filmul are impact tocmai fiindca marseaza mult pe emotivitate, pe sentimente, nu trece pe langa tine ca o scena de pe strada pe care alte filme romanesti o copiaza la o imprimanta 3D (indigo-ul s-a demodat de mult) si o transpun pe ecran, la care ridici nepasator din umeri si-ti spui: '"Bine, si? Pentru asta nu era nevoie sa merg la cinematograf". Implica spectatorul, ii creeaza simpatii si antipatii, nu poti ramane indiferent intr-un context in care fiecare personaj are o pozitie. Si tu, spectatorul, te trezesti in rolul copilului si te lasi dus de mana, cadru cu cadru, razand, simtind tensiunea, mila, revolta, asistand la extinderea simptomelor dar incapabil sa gasesti o vindecare, fiindca filmul va continua sa te insoteasca dupa ce se va termina, scormonindu-ti natura umana, facandu-te sa te intrebi daca ai gresit pe undeva in relatiile cu propriii copii sau parinti. Este un film atemporal si, tocmai de aceea, durabil.