Wednesday, 30 October 2013

Machete

Machete Kills (2013)

Machete a erupt in cinematografie ca o gluma: un fals trailer inserat in Grindhouse, titlu ce reuneste doua filme, o colaborare intre Tarantino si Robert Rodriguez, ce lucrasera impreuna si la regia filmului Pulp Fiction, chiar daca acesta din urma nu apare pe afis. Inca de atunci mi-am zis ca personajul merita o dezvoltare, e prea cool ca sa ramana in istorie doar prin cateva secvente. Am aflat ulterior ca nu era chiar prima lui aparitie pe ecran, ca ar exista o serie (n-am vazut-o) numita Spy Kids, in care s-au conturat trasaturile acestui fabulos personaj. Iar Rodriguez, cu spiritul sau autoironic si umorul ce se pliaza atat de bine pe stilul Tarantino pe care il ador, mi-a indeplinit dorinta. Machete a ucis, ucide si - trailerul ultimei parti al trilogiei ne arata - va mai ucide si in spatiu. Se anunta de pe acum un macel stelar de mare finete!
Imi dau seama ca este un film de nisa, de aici si nota destul de mica, la suprafata pare foarte cheesy si multi spectatori se opresc cred la acest nivel: un justitiar mexican dur, interpretat de un actor pe chipul caruia fiecare brazda sapata adanc de timp vorbeste parca despre violenta si razbunare. Danny Trejo este la fel de controversat ca si personajul sau: dependent de droguri inca din copilarie, petrecandu-si in inchisoare 11 ani, campion de box, este cel mai in masura sa-si inteleaga personajul si sa-l transforme intr-unul cat se poate de convingator. Machete nu tine discursuri, nu da sms-uri (cu o singura exceptie, ce se dovedeste nefericita), el ucide, este singurul lucru pe care stie sa-l faca bine. Insa daca treci de nivelul violentei gratuite, descoperi o multime de referinte savuroase, o parodie excelenta a filmelor de actiune ale anilor '80, cu naivitatea si parfumul lor retro, dar si o abordare subtila a problemelor interetnice de la granita Statelor cu Mexicul, ca sa nu mai spun de un Charlie Sheen ce reitereaza drumul tatalui sau, Martin Sheen, ajuns si el, pe ecran, presedintele Americii sau de Lady Gaga in rol de asasin.
Rodriguez stie bine ce-si doreste de la seria Machete si-si pune in valoare viziunea: nu ai nevoie de cine stie ce efecte spectaculoase cand sensul filmului este acela de a arata cheap, imaginea clasica construieste cel mai bine parodia, deschide un drum spre ceea ce acum 30 de ani erau filme de actiune ce se luau in serios, insa o face cu zambetul pe buze, asumandu-si ridicolul, ceea ce e destul de greu si necesita multa subtilitate ca sa-ti reuseasca. 
Poate ca unii dintre spectatorii primei parti a trilogiei, Machete (2010), ar spune ca filmul e repetitiv, nu aduce nimic nou in afara de cativa actori care ma bucur ca au avut un simt al umorului suficient de dezvoltat cat sa gireze cu numele lor aceasta productie, precum Banderas sau Demian Bichir, excelent in A Better Life, aici in rolul unui mexican terorist cu tulburari comportamentale, ori excentrica Lady Gaga. Si nu puteam sa uit de rolul de bad guy, n-as baga mana in foc, dar cred ca e primul din cariera, al lui Mel Gibson, creat dupa tiparul miliardarului Elon Musk (care si apare intr-o secventa de final, deschizand calea spre continuarea unui conflict pentru care Pamantul se dovedeste prea mic) sau de referinta acida la Leonardo di Caprio, probabil singurul actor ce ar juca un film intreg cu o masca de fier pe fata, primii pasi in sensul asta i-a facut deja :)
In concluzie, astept cu nerabdare o batalie epica in spatiu, cu si mai multe explozii, eviscerari, amputari, sexy chicks si acelasi Machete, pentru care vorbele sunt de prisos.

Monday, 28 October 2013

Intre romantism si realism


Nathaniel Hawthorne - Povestea de la Blithedale

Aranjand intr-o buna zi cartile prin biblioteca, vorba vine, ca nu indraznesc sa ma avant prea tare in adancul rafturilor ticsite si imbacsite, doar asa, mai mult ca o trecere in revista a titlurilor si o mangaiere tandra cu carpa de praf, am dat de cartea asta (pe langa cateva comori, am sa va spun poate despre ele cand timpul imi va permite sa le recitesc). Nu stiu daca e din categoria "rasfoite si lasate in asteptare" sau din cea "citite si imediat uitate", caci mi se intampla si asta cu unele carti si memoria selectiva nu prea ma insala, cam stie ce trebuie sa stearga definitiv de pe hard, sa nu tina spatiul ocupat degeaba.  
Cum autorul mi-a fost adus in atentie in ultimii ani prin doua ecranizari ale aceleiasi carti, "Litera stacojie", mai intai The Scarlet Letter, apoi Easy A, care cica ar fi o adaptare moderna, ambele la fel de proaste, desi distributia nu ar fi lasat sa se vada asta, curiozitatea m-a impins sa vad ce si cum are de zis autorul in cartea de fata. Asa ma face ea uneori sa-mi pierd timpul! 
Cand vorbim despre cliseele romantismului gotic, ne gandim la suspans, la supranatural, la aparitii neasteptate in miez de noapte, la femei misterioase purtand valuri fantomatice, la o atmosfera maladiv-tensionata... si in primul rand la Poe. Fiind o carte scrisa in a doua jumatate a secolului 19, Povestea de la Blithedale te-ar putea face sa crezi ca unele elemente ale curentului ar fi putut fi create chiar de Hawthorne, asa ca nu m-am abtinut sa nu trag repede cu ochiul la data mortii lui Poe, sa vad daca lipsa de originalitate intuita e reala sau e doar efectul trecerii timpului. Si da, mi s-a confirmat ca domnul de fata e doar un imitator light al curentului in mijlocul caruia a fost prins, condimentandu-si cartea cu o viziune a armoniei vietii in sanul naturii, personaje care ii urmeaza cursul (primavara vazuta ca anotimp al regenerarii, al insanatosirii, toamna intunecata, umeda, purtand miresmele mortii).
Aspiratia pastoral-idilica a unui grup de intelectuali de a forma o comunitate unde sa traiasca in simplitatea vietii la tara e o premisa pe cat de uzata chiar si pentru epoca respectiva (de la Rousseau si Chateaubriand trecuse ceva vreme) pe atat de lipsita de interes ca valorificare si curs al actiunii. O intriga banala, constituita din relatiile trio-ului Zenobia - Priscilla - Hollingsworth, privite prin ochii martorului Miles Coverdale, un erou la fel de sters ca si povestea infatisata, cu false pretentii de mister si conexiuni fortate, lipsita de substanta dar avand grija sa ne faca moralizator cate un semn cu degetul (aratatorul, daa!?), ca unor copii neascultatori. Personajele insipide sunt inconjurate de un mister greu perceptibil, un ingredient secundar al unei povesti in care vedem cum eroii se plictisesc cam repede de lumea idilica si mai dau cate o raita prin civilizatia orasului. Inconsistenta personajelor creeaza un mister la fel de iluzoriu ca si povestea senzationalista a Doamnei de sub val cu care isi deschide autorul cartea, un fel de captatio benevolentiae pentru cititor, ce-i deschide curiozitatea, pentru a i-o inabusi apoi in cea mai banala si repetata poveste, aceea a triunghiului amoros. 
N-am inteles ce vrea cartea asta sa-mi spuna: am citit-o cu iritare, cu rabdarea pusa la grea incercare de descrierile de natura cu aspect de compuneri scolare, de pretentiile de realism social ale unei proze cu iz dulceag-statut, de alegoriile ce duc spre imposibilitatea construirii unei Arcadii printre ruinele careia am scotocit fara succes dupa un autor remarcabil. E o performanta cum cartea a reusit sa ma pastreze langa ea pana la capat, doar-doar oi gasi un "carlig" de care sa ma agat in poveste daca in stil nu s-a putut. N-am reusit, asa ca-l las in continuare pe Hawthorne sa stea cuminte in cartea de istorie a literaturii printre autorii minori sau poate sa-l consider, pana la proba contrarie, autorul unei singure opere, "The Scarlet Letter", la care nu cred ca voi mai ajunge dupa experienta de fata. 

Saturday, 26 October 2013

Lupta cu monstrii

Gwoemul (2006) 

Am preferat sa las titlul original al filmului, chiar daca nu spune prea multe despre continut. Inseamna "monstru" si a fost nefericit tradus in engleza prin "The Host", denumire ce ar putea duce cu gandul la abominatia dupa cartea Stephaniei Meyer de anul asta, o pata pe cv-ul unei actrite care mi-a placut la aparitie prin stranietatea ei, Saoirse Ronan. 
Filmul despre care e musai sa va povestesc a fost o surpriza pentru mine: ma asteptam sa vad un un horror in buna traditie asiatica, dar nu-i asa. Daca un monstrulet simpatic generat pe calculator cu chip de arici de mare - partea lui de obicei invizibila - regurgitand diverse bucati umane va sperie, da, il puteti numi horror. Insa el este doar un pretext pentru a ne desfasura in fata drama unei familii hotarate sa mearga oricat de departe este nevoie pentru a-si salva fiica, respectiv nepoata. Un tata si cei trei copii ai sai sunt in centrul unui film ce nu are nimic de-a face cu genul in care a fost incadrat, ci mai degraba cu ororile ce se intampla aproape de noi, in lumea reala, cand pentru greselile autoritatilor ajung sa plateasca cei multi si ignoranti... Un fel de Rosia Montana coreeana, daca vreti. Si pentru ca paralela sa continue, cauzele (interesele de grup) nu sunt relevante pentru discutie, o secventa fugara la inceput ne arata decizia ce va avea consecinte asupra vietii linistite a unui oras de pe malul raului Han, locul de deversare al unor substante toxice de la un laborator, prin sistemul de canalizare... Efectele apar dupa cativa ani si, in ciuda faptului ca sunt dezastruoase, cauzand multe victime, nu se cauta vinovati ci doar se deturneaza atentia opiniei publice de la intamplarea grava petrecuta. 
Acesta este contextul pe fondul caruia familia Park (ma scuzati, dar nu am deloc memoria numelor coreene, l-am retinut pe singurul comun personajelor), tatal, cei doi baieti si fata, sportiva de performanta, sunt obligati sa lupte pentru recuperarea fiicei unuia dintre ei. Si sa nu credeti ca este doar o infruntare cu un monstru, fie el si atipic - desi creatura de apa, are mai degraba atributele unui alien ce se rostogoleste, sta agatat de coada folosita pe post de tentacula sub un pod, sare la mare inaltime. Mai presus de ea, avem batalia cu sistemul monstruos care l-a generat, cu autoritatile incredule, manipulate sau interesate ca un adevar sa nu iasa la iveala, dupa un scenariu destept in care detaliile au intotdeauna dublu sens si nu stii niciodata unde vor conduce.  Ca nu este doar un film "cu monstri" ni se sugereaza foarte clar din primele minute ale filmului cand, incalcand toate conventiile genului, vedem creatura (care de obicei era piesa de rezistenta a productiilor B-movies de gen si aparea la multa vreme de la inceperea filmului) in toata splendoarea ei grafica :)
Asta e frumusetea in mai toate filmele asiatice: te scot din zona de confort, unde stii ca eroul trebuie intotdeauna sa castige si ca momentele de tensiune sunt urmate de un act eroic si te arunca intr-una mai apropiata de viata reala, in care nimic nu este previzibil si ultimul glont ce urmeaza sa ucida inamicul poate sa lipseasca din teava pustii... Parodiind filmele de actiune americane prin situatii si imagini, Gwoemul este o satira politica cu accente de melodrama si comedie de familie (familia Park e aiuritor de zapacita), avand ca premisa unul din locurile comune ale filmelor horror din anii '50 - '60, radiatii sau explozii ce produc mutatii genetice. Mizand pe alternanta registrelor, te poarta dintr-o stare in alta si nu reusesti sa prevezi nici un moment urmatoarea miscare a familiei disperate sau a creaturii. Doar autoritatile raman inflexibile, rigide, surde la rugaminti si proteste, facand ceea ce stiu ele mai bine... curatenie generala cu agentul, de data asta nu-i orange, ci galben . 
Google e un prieten bun daca ati ratat filmul si vreti sa recuperati, cautati Gwoemul si stie el mai departe ;)

Thursday, 24 October 2013

Bolnav de viata

Giampaolo Rugarli - Il nido di ghiaccio

Din cand in cand aprind lanterna curiozitatii si pornesc pe firul internetului sa mai cotrobai prin literatura italiana contemporana, un loc la fel de intunecat ca si pesterile in care imi place sa ma afund in vacante. Si daca numele mari se afla intr-un con de lumina, acesti multi autori descoperiti intamplator (si mai multi fiind, nu ma indoiesc, cei de care nu voi auzi niciodata), fara sa stiu nimic inainte, fara asteptari, imi rezerva uneori surprize placute. Sau, ca sa pastrez analogia cu exploratul grotelor (a inceput deja sa-mi fie doar de vacanta de vara!), lumina soarelui, mai puternica sau mai slaba, o mai patrunde prin cate un horn, dar pentru a descoperi sute de alte formatiuni interesante chiar e nevoie de lanterna magica! 
Culmea e ca volumul de fata, daca va va interesa, a fost tradus si in romana, am verificat, la editura Cartea Romaneasca, in 1992.
"Cuibul de gheata", dupa cum il numea Emily Dickinson, poeta care la un moment dat s-a inchis in casa si a refuzat sa mai iasa, comunicand cu exteriorul doar prin scrisori, este locul unde vorm ajunge intr-o buna zi fiecare. Obsesia mortii, spaima si chinurile prin care trec cei afectati in orice clipa de gandul iminentei sfarsitului, iau la tatal personajului din cartea de fata forma unor manii, obsesii, ticuri, a incapacitatii de a merge singur pe strada, a unei vulnerabilitati ce-l va transforma pe eroul ce-si rememoreaza la batranete copilaria in tutorele tatalui sau. La inceput il va insoti in toate drumurile necesare, apoi, pentru a nu spori suspiciunea celor din jur, pentru care prezenta permanenta a fiului in preajma tatalui, renuntand la viata personala, la prieteni, la preocuparile si pasiunile varstei, este cel putin bizara, va deveni umbra lui, urmandu-l de la distanta, intr-o inversare a rolurilor. Adultul este cel imprevizibil, avand nevoie de protectie, iar copilul este cel responsabil pentru soarta parintelui. 
Destinul acestei familii italiene de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial este marcat de tragic: dupa ce personajului i-a fost confiscata copilaria de catre ororile razboiului, si adolescenta ii va fi rapita, supusa toanelor si capriciilor unui tata tiranic, ce-i anuleaza si asfixiaza dezvoltarea viitoare. Ceea ce pentru altii este varsta descoperirilor, a vacantelor, a plimbarilor cu prietenii, pentru el este una facuta din constrangeri si renuntari. 
Este o carte pe care as recomanda-o oricarui adolescent, probabil varsta cea mai potrivita pentru ea: cu inconstienta si optimismul tipic, ei nu vor vedea acolo atmosfera sufocanta, claustrofoba care m-a invaluit pe mine (fiindca, fara a avea obsesia mortii, am o teama si o atractie in acelasi timp pentru ea, imi provoaca anxietate gandul ca, odata cu tine, se sfarseste o perceptie a lumii - subiectiva, ca oricare din cele 7 miliarde de perceptii din jur - moare un univers al carui centru erai), dar ar putea sa descopere ce inseamna cu adevarat constrangerea, faptul ca nu-i un capat de lume, asa cum multi dintre ei cred, daca intr-o zi parintii ii interzic sa iasa cu prietenii, nu-i un motiv de revolta si de ura, va exista intotdeauna o zi urmatoare, in timp ce pentru copilul nostru de 14 ani nu exista nici speranta, nici salvare si nimeni de blamat... Doar un cuib de gheata ce-si asteapta locatarii... Cat de departe va merge nebunia, cum se va termina, veti afla citind cartea. Nu stiu cum suna traducerea in romana, dar in original are un fior liric, o putere de sugestie de care aveam nevoie in ultima vreme, mai ales ca la mine functioneaza - nu intotdeauna, dar in cazul de fata da - cartile triste ca remediu, ma hranesc din negativismul, angoasele si nevrozele altora pentru a mai reduce din greutatea celor proprii...

Tuesday, 22 October 2013

Iuhuu! Click more!

Nu comentez eu prea des actualitatile presante, dar acum m-am enervat atat de tare ca-mi vine sa dau un rage quit absolut si iremediabil Yahoo-ului, cu tot ce implica el... Si poate o sa fac exact ceea ce si-au dorit ei sa preintampine prin noua interfata e-mail, o sa ma mut cu arme si bagaje la concurenta... Am nevoie de o schimbare tocmai pentru ca nu-mi plac schimbarile, mai ales atunci cand nu sunt deloc utile, ci doar ingreuneaza si mai mult viata utilizatorilor. Si apropo de asta, primul razboi cu Yahoo!Mail l-am avut cand incercau sa ma interconecteze cu forta, sa-mi coreleze mailu' cu Cartea fetelor pe care nu o citesc, sa-mi stearga adresele neaccesate si, in general, sa creada ca stiu ei mai bine decat mine ce vreau eu ca utilizator. L-am castigat prin neprezentare, prin ignorare, credeam ca s-au potolit.
Dar acum vine din nou domnul Yahoo si ma intreaba: de ce sa ai o interfata e-mail simplu de utilizat si comoda cand poti sa ai una mai greoaie si mai urata?!  Ma scot din sarite cand ii vad laudandu-se cum noul design este mai simplu si mai intuitiv, nu; nu este nici mai fresh, e copiat cu nerusinare...
Capacitatea de a vedea daca un mail provine intr-adevar de la un expeditor si nu-i o incercare de phishing, aratandu-ti in josul paginii link-ul corect, a disparut. De ce sa stii de unde primesti mesajul?! Dati clickuri, cu nemiluita daca se poate, noua ne place! Mie nu. 
Mai vrei sa-ti organizezi mailurile primite dupa expeditor sau subiect?! Nu mai poti, cauta mai bine, noua nu ne pasa ca pierzi timpul!
Vrei sa ai frumos organizate spatiile pentru"To" si "Bcc" (sau cum imi apar mie in italiana "A" si "Ccn"? N-ai sa vezi, trebuie sa dai si mai multe clickuri pentru ca adresele sa ajunga intr-un tarziu in "Ccn". E normal ca atunci cand ai niste contacte de ascuns sa vrei ca si butonul aferent sa fie bine ascuns, dupa noua logica Yahoo. Atat de bine incat abia il poti gasi tu. In schimb, stiu sa-ti etaleze in fata toate discutiile pana in prezent daca ai facut cumva imprudenta de a nu schimba titlul mesajului, din comoditate, chiar daca ele nu mai au deloc legatura de mult timp cu subiectul... Un alt mod de a ti se spune ca mailul tau e mai destept ca tine, vezi cum tine dragul de el minte tot?! Daca m-ar fi interesat, si daca m-ar fi lasat in continuare sa-mi organizez mesajele dupa expeditor, as fi stiut mai bine decat o face el sa regasesc ce am nevoie. 
De ce se mai pastreaza in agenda"nickname-urile" daca nu le poti folosi?! E musai acum sa scrii doua-trei litere din adresa ca sa ti-o regaseasca, sa poti da click pe ea... conform politicii "cat mai multe clickuri"! Si cat mai mult timp pierdut cu incarcarea de previzualizare a unor imagini care poate nu te intereseaza...
Nu-i asa ca tu, utilizatorule pe a carui parere nu dam doi bani, ca doar de-asta ai serviciul gratuit, fii multumit ca-l ai, nu esti deloc deranjat de faptul ca atunci cand dai un reply sau forward nu mai poti sa intri in mesajul primit, care apare ca poza?! Nu-i asa.
Si astea-s doar cateva probleme, constatate la o prima privire de utilizator basic, neinteresat de toate functiile programului, acum doua zile cand Yahoo-ul meu cel italian s-a hotarat sa se alinieze la o lume impotriva careia se protesta de o vreme pe net si nu stiam de ce, nici nu tineam sa aflu.
Fara sa am prea multe informatii, pentru ca nu m-a interesat pana acum subiectul, dar fiindca de multe ori dictonul "cherchez la femme" s-a dovedit adevarat, am vrut sa vad cine a ordonat toata curatenia asta de toamna si am descoperit ca de cateva luni presedinte al companiei ar fi o anume doamna blonda (si da, prejudecatile legate de blonde par sa se confirme in cazul ei, vazand masurile luate) debarcata chiar de la Google! Incep sa cred ca e o conspiratie de eliminare a concurentei (si asa din ce in ce mai slaba) de pe piata. Oricum, pentru mine functioneaza. In curand, ne auzim pe Gmail. Punto com, ca .it nu exista :( . 
P.S.: O fi greu sa import contactele din Yahoo Mail in Gmail?!

Saturday, 19 October 2013

Pamantul vazut din spatiu

Gravity (2013) 


"Vazut din Luna, Pamantu-i frumos / Verde, se pare, si pe-alocuri albastru / Pamantul are-o lumina de astru"... spunea intr-o poezie Nichita Stanescu. Si cine nu a visat privind stelele la misterul pe care nu-l vom patrunde niciodata, cine nu si-a dorit sa fie acolo, sus, macar pentru cateva minute, mai aproape de ele, mai departe de lume, sa asculte vuietul Universului si sa vada mai clar detaliile reliefului Lunii? 
Pe fascinatia asta, ce tine de natura umana, au mizat creatorii filmului de fata si se pare ca, in ciuda tuturor scaparilor si cliseelor pe care le voi detalia in continuare, ce mi-au confirmat ideea cu care plecasem la film, ca va fi un film ce-ti va taia rasuflarea pe partea vizuala fara sa-ti spuna in rest prea multe, au reusit. Il vad cu multe nominalizari tehnice la Oscarurile de la anul, dar tot nu-i inteleg halucinanta nota de 8,7 ce l-ar urca undeva intre locurile 14-20 al filmelor all time pe IMDb. E drept ca atunci cand ai ochelarii 3D si vezi rasaritul de pe statia spatiala in timp ce imaginea se clatina usor, imersia este totala, chiar crezi pentru cateva secunde ca esti acolo si privesti prin hublou spre Pamantul ramas undeva departe, ca toti si toate sunt la mii de kilometri si esti singur in pustietatea Universului, la fel de singur cum ramane eroina noastra la scurt timp dupa ce incepe filmul. Si da, genul de fascinatie cauzata de film este exact aceeasi pe care ai avea-o daca ai fi cu adevarat pe statia spatiala. Ai putea sa te uiti ore in sir, fara sa-ti dai seama cum trece timpul, la planeta invartindu-se in fata ta, incercand sa identifici locurile familiare sau savurandu-i noutatea, punctele unde nu vei ajunge niciodata. Si e adevarat ca pentru asta ar trebui sa platesti de cel putin cateva sute de mii de ori mai mult decat pretul unui bilet la cinema... 
Insa un film care se doreste "artistic" trebuie sa-ti puna in fata si altceva decat poze frumoase. Iar la capitolul asta lasa foarte mult de dorit, fiindca ne ofera aceleasi clisee de care cinematografia nu se poate lipsi. Ati vazut poate cum se intampla cand transmite Catalin Radu Tanase sau alt "hoitar" vreun reportaj morbid de la locul accidentului: daca sunt copii printre victime, imposibil sa nu vezi pe asfalt vreo ghetuta de copil, vreo jucariuta,  de incepi sa crezi ca, intr-o regie macabra post-mortem, reporterii chiar descalta victimele ca sa dea mai bine accidentul "pe sticla"... Cam asa si in filme, cand e sa moara cate un personaj, imaginea cu familia fericita, surazatoare, este nelipsita, chiar daca e neadecvata, si esti absolut nedumerit de ce si-ar tine cineva poza cu familia nu la el in buzunar, ci pe masinaria cu care lucreaza in spatiu, in afara statiei... Fiindca trebuie aratata, nu?! Si cu costumul de lucru nu prea reusesti. Si ca veni vorba de costume, acum nu stiu cat este adevar si cat ostentatie in diferenta dintre albul stralucitor al cosmonautilor americani si imbracamintea ponosita, parca de panza, a rusilor. Si este absolut normal, in acelasi ton, ca dupa o calamitate in care toti membrii modulului spatial isi pierd viata, o jucarie sa pluteasca lin si neafectata prin naveta... Genul asta de detalii sunt prea in your face si ma cam deranjeaza. 
Trecand acum la inadvertentele tehnice, nu stiu eu prea multa fizica, dar e dificil sa-ti inchipui ca atunci cand orbitezi, ca sa ajungi din punctul A in punctul B, situat la cateva mii de kilometri, este suficient sa mergi in linie dreapta si vei reusi. Si nu ni se explica deloc de ce "aterizarea este ca si decolarea", cum convingi un modul aflat la ceva distanta de o statie sa creada ca mai are doar 3 metri pana la ea, de ce a fost nevoie sa se renunte atat de devreme la personajul lui Clooney, care pentru efect artistic se comporta absolut anormal si iresponsabil pentru un comandant de misiune in spatiu, aducand mai degraba cu un Schettino ce si-ar impinge ditamai nava de croaziera intr-un recif decat cu un cosmonaut experimentat si respectabil, mai ales ca modul in care s-a intamplat pune din nou cateva intrebari legate de forta de gravitatie si de utilitatea gestului in momentul respectiv. 
Pe partea conflictului psihologic, ma intorc la Nichita, desprinzand din contextul poeziei versurile care spuneau ca "Unde se sfarseste pamantul, / in jos, se incepe gandul". Iar gandurile personajului interpretat de Sandra Bullock nu au deloc substanta. Ar fi fost interesanta premisa unei eroine care nu-si doreste nimic de la viata obligata sa supravietuiasca. Insa motivatiile sunt superficiale. In situatii limita actioneaza instinctul, insa atunci cand se cauta profunzimi abisale in spatele lui, gasim doar un alt esec si o incapacitate de redare a lor...
Daca nu ar fi fost 3D, daca nu ar fi existat fascinatia imaginii bine generate, Gravity ar fi ramas doar un alt film american de serie B care nu ar fi primit probabil o nota mai mare de 6, hai sa zic si jumate...

Wednesday, 16 October 2013

Cand copiii cresc...

Stanno tutti bene (1990)

Fiindca The Legend of 1900 mi-a adus aminte ca fiecare film al lui Tornatore este pentru mine o bucurie, am rascolit prin filmografia lui si am dat de aceasta veche (noua pentru mine) bijuterie. Matteo Scuro (Marcello Mastroianni), un pensionar sicilian, hotaraste intr-o buna zi ca a venit momentul sa-si consolideze relatiile cu cei cinci copii ai sai. Dar poate un parinte sa inteleaga ce se petrece cu fiii aflati la distanta fara sa-i fi vizitat niciodata, fara sa le fi vazut casa, obiectele familiare, locul de munca, barul unde-si beau cafeaua in fiecare dimineata?! Asa ca Matteo porneste intr-o lunga calatorie, pe continent, intr-o incercare de apropiere si mai buna cunoastere a lor. Va suna cunoscut subiectul? Si mie mi-a sunat foarte familiar si n-a trebuit sa caut  prea mult sa vad ca Tornatore semneaza, alaturi de Kirk Jones, regizorul remake-ului american, Everybody's Fine (unde rolul lui Mastroianni este interpretat de De Niro), si scenariul acestuia. Imi cam stiti parerea despre remake-urile americane, am avut grija sa o tot repet.
Nestiind ca-i un remake, versiunea americana nu mi s-a parut deloc proasta, dar m-a mirat la momentul respectiv o anume capacitate de a juca pe coarda comediei dramatice pe care cinematografia americana nu prea o are, decat prin cateva filme independente. Acum, insa, am avut termen de comparatie si-mi pare rau ca am ajuns atat de tarziu la original. Mi-am dat seama cat de putin a pastrat Everybody's Fine din Stanno Tutti Bene. Nici De Niro, cat este el de De Niro, limitat fiind de scenariu, n-a reusit sa se ridice la dimensiunea lui Mastroianni in rolul tatalui autoritar si mandru de copiii sai, care-ti acapareaza privirea si sufletul de la inceput pana la sfarsit, nici cadrele in care este plasata versiunea americana nu se compara cu pitorescul calatoriei lui Scuro, pe urmele celor 5 copii ai sai, din Sicilia pana la Napoli, Roma, Florenta, Milano si Torino. Daca in versiunea americana copiii au nume neutre, personajul italian, ca mare iubitor de opera ce se afla, i-a numit Tosca, Norma, Alvaro, Canio si Guglielmo, nume ce par sa le marcheze destinul, daca ne gandim la libretul operelor de unde provin personajele. Si indiferent de varsta lor si de ce vor fi devenit, ei continua sa-i apara in fata cum erau atunci, intr-o viziune desprinsa parca din imaginarul lui Fellini sau Dali, in acea zi cand erau mici, la plaja, intr-un cosmar ce-l bantuie in permanenta, cu balonul cel negru (de pe afisul filmului) ridicandu-i amenintator fara ca parintii sa-i mai poata proteja si aruncandu-i apoi in valurile vietii. Pentru Matteo, ei raman permanent copiii in care a investit totul pentru a-i vedea impliniti, cu cariere si o viata de familie fericita. Este o viziune mult mai intunecata, lipsita de speranta posibilitatii de comunicare si a sinceritatii, in care puntea dintre generatii se rupe si doar prin nepoti se mai pot transmite traditii vechi, nerespectate, ce-i macina gandurile tatalui, facandu-l sa gaseasca un motiv pentru esecurile copiilor sai.
Desi nu lipsesc secventele amuzante, viziunea generala este una apasatoare si trista, unde imaginile cu impact vizual puternic, precum aceea a pasarilor moarte pe care ingrijitorii le aduna dintr-o Fontana di Trevi secata sau "licuricii" ce roiesc in jurul Domului din Milano sunt pigmentate cu reflectii despre singuratate si relatiile dintre parinti si copiii plecati departe, sustinute de excelenta muzica a lui Morricone, ce acompaniaza subtil starile sufletesti ale eroului si schimbarile de perspectiva.
Chiar daca ati vazut varianta americana (sau poate cu atat mai mult), va recomand sa-l vedeti si pe acesta fiindca, vorba eroului: "Vinul se poate face si din struguri" ;)

Monday, 14 October 2013

Doua chipuri ale lui Soseki

Natsume Soseki - Calatoria. Sovaiala

Lecturile ajung cateodata sa se lege intre ele prin fire nebanuite. Acum cateva luni, citeam Sarinagara, cartea lui Philippe Forest ce-l are printre protagonisti si pe Soseki, despre care aflam atunci ca ar fi creatorul romanului japonez modern. Daca despre cartile sale nu stiam prea multe, ii cunosteam viata de copil nedorit, dat spre adoptie, retrimis parintilor naturali dupa divortul celor adoptivi, evenimente ce aveau sa pusa asupra intregii sale vieti amprenta tristetii si a inadecvarii, a incapacitatii de adaptare, dezvoltandu-i simtul analitic si (auto)critic.
Cele doua micro-romane care compun volumul de fata au tonuri si nuante total diferite. Calatoria m-a ajutat sa inteleg mai bine radacinile literare ale lui Kawabata. Cum spuneam si in cazul lui, sensibilitatea sufletului japonez revarsandu-si petalele ca florile de cires peste asfintiturile pierdute printre crestele muntilor nu prea imi misca sufletul cand ia forma literara, o prefer pe aceea a culorilor, a diafanelor peisaje pictate in secolele XV-XVI. Calatorul nostru, poet si pictor, isi transforma experienta intr-un adevarat haiku, pentru a reda frumusetea unei lumi fragede, poezia umbrelor, a unei voci cantand, alunecarea unei siluete, soapte si sunete ce se pierd incet in departarea, incercand in acelasi timp sa surprinda pe chipul modelului ce-l fascineaza, nonconformista fiica a gazdei sale, acea expresie care sa-i asigure nemurirea. Dincolo de lirism, gasim si consideratii despre arta, despre structura artistului ce vede frumusetea intrinseca a fiecarui lucru, despre logica poeziei. M-a cam plictisit, ce-i drept.
Din fericire, cu totul altul este tonul in Sovaiala, cum a fost tradus in limba romana mini-romanul dupa o traducere in engleza ce purta titlul "Grass on the Wayside". Kenzo, eroul de aici, este un alter-ego al autorului, intr-o carte scrisa cu un an inaintea mortii, ca o justificare a instrainarii sale de cei din jur, a incapacitatii de a comunica, de a se bucura. Gesturi inabusite inainte de a fi comise, cuvinte stinse inainte de a fi pronuntate puncteaza o relatie in care cei doi soti trec prin viata ca doi straini, incapabili de apropiere. Ceea ce din afara se percepe drept raceala si indiferenta este de fapt un suflet ranit, sfasiat de propriile nelinisti si ezitari.
Total diferita ca abordare de Calatoria, unde vocea poetului-pictor te inunda cu sensibilitaturi si delicateturi, Sovaiala are un ton rece, sec, calculat, analiza psihologica impletindu-se cu reflectii despre obligatiile familiale, cu tot disconfortul cauzat de acestea, intr-o permanenta alternanta a trecutului cu prezentul. Nu mi-am putut stapani totusi intrebarea: "ce caut eu in aceasta carte?" E mult prea personala, tine cititorul cumva pe margine, mi se pare ca am nimerit in locul si in momentul nepotrivit, ca risc sa devin, asemenea tatalui vitreg al lui Kenzo, care doreste sa reia cu el o legatura demult intrerupta, un "mesager al amintirilor neplacute", o fantoma ce zdruncina fragilul echilibru al personajului. Apasarea asta maladiva a singuratatii risca sa fie contagioasa si nu asta-mi doresc acum. Nu stiu sa va spun daca e o carte buna sau nu, fiindca mie mi-a dat o stare neplacuta, n-as recomanda-o, dar poate tocmai aici sta frumusetea ei dureroasa, in capacitatea de a transmite ceva, nu a trecut la fel de indiferenta ca si Calatoria pe langa mine... Cand o inchid, avertismentul de final imi persista in minte: "In viata, aproape nimic nu se termina. Lucrurile care se intampla o data se vor intampla mereu, numai ca se intorc luand infatisari diferite si asta ne insala." Si nu pot vedea aici un semn de optimism, nici nu era asta intentia, ai putea crede ca e bine ca lucrurile bune din viata fiecaruia sa revina, nu?! Dar cartea m-a impregnat cu destula tristete cat sa cred ca numai alea rele se vor intampla din nou...

Saturday, 12 October 2013

Povestea lui Thor

Kon-Tiki (2012)

V-ati dat seama ca nu despre zeul razboiului si al tunetelor este vorba aici, ci despre Thor Heyerdahl, navigatorul temerar care si-a urmat pana la capat crezul, pentru a dovedi lumii intregi ca stramosii polinezienilor proveneau nu din Asia, cum se credea pana atunci, in 1947, ci din America de Sud. Urmasul cuceritorilor vikingi ce a purtat toata viata in suflet dorul tinuturilor indepartate, entuziasmul descoperirii rasariturilor pe alte si alte taramuri, a pornit din Peru intr-o calatorie de 5000 de mile, cu un echipaj format in total din 6 oameni, pe o pluta din lemn de balsa, asemanatoare celor cu care se presupunea ca navigasera cu 1500 de ani in urma incasii, fara sa-i aduca vreo imbunatatire tehnica, tocmai pentru a demonstra ca aceasta traversare era posibila.
Am vazut cam multe filme a caror actiune se petrece pe ocean in ultima vreme si pot sa spun ca cel de fata nu are nici atatea imagini care sa-ti taie rasuflarea precum Life of Pi, nici poezia din Legend of 1900. Nu ma indoiesc ca pentru norvegieni are o semnificatie mai profunda, le atinge o coarda sensibila a mandriei nationale, insa o face fara ostentatia americana, cu masura si bun-simt. Pentru ca expeditia lor este deja istorie, stii cum s-a terminat, nu astepti si nu vei primi nimic imprevizibil, dar este un film placut, ce urmeaza capriciile naturii in voia carora se lasa pluta, devenind uneori tensionat si navalnic, alteori calm, lasandu-te sa te bucuri impreuna cu eroii de frumusetea creaturilor oceanului. Iar cand apele se linistesc de tot, parca si atmosfera se relaxeaza, uneori prea mult, incat incepe sa aiba timpi morti, sa-ti doresti sa se intample ceva. Dar filmul urmeaza destul de fidel povestea adevarata a expeditiei peste ocean, iar expeditiile nu sunt in orice moment un sir de aventuri extraordinare, asa ca nici aici nu vom gasi suspans, relatii conflictuale prea tensionate intre personaje, intamplari miraculoase sau mai stiu eu la ce se poate astepta spectatorul. Nu, este o poveste a unei calatorii pornite din increderea neclintita a unui navigator care nici macar nu stia sa inoate in puterea lui Tiki, zeul-soare al incasilor, mai cunoscut cu numele Viracocha, de a-l purta pana la destinatie viu si nevatamat. Nici o clipa starea de pe pluta unde cei sase petrec 101 zile nu face loc vreunei disperari profunde sau nebuniei ce a cuprins Pluta Meduzei in doar 13 zile. Este drept ca toti au pornit stiind ce-i asteapta, avand provizii suficiente cat sa hraneasca si rechinii cu concentrat de supa de rosii, insa neincrederea nu i-a aruncat nici un moment intr-o situatie extrema. 
Prin masura de care da dovada, fara sa fabuleze si sa amplifice prea mult situatiile prin care trec protagonistii, n-ar fi exclus ca filmul sa fie o ecranizare destul de fidela a cartii pe care Heyerdahl a scris-o in urma calatoriei sau a documentarului cu care avea sa castige in 1951 premiul Oscar. De altfel, unele secvente filmate in alb-negru cu camera pe care o manevreaza unul dintre eroi sunt o reconstruire fidela, cu actorii din film, a unor secvente din documentar. 
Fara sa recurga la detalii prea intime, inconfortabile sau senzationaliste (cu furtunile si rechinii suntem obisnuiti din toate filmele de gen), filmul ne pune in fata o poveste ce ne face sa visam la locuri exotice si indepartate si fara sa aiba un buget prea ridicat creeaza cateva tablouri ce se ridica la nivelul vizual al lui Pi. Poate ca mi-ar fi placut sa cunosc ceva mai bine personajele (avem doar cateva detalii fugare despre fiecare), sa gasesc un centru de interes ceva mai adanc decat calatoria in sine... Nu-i un film rau, dar nici nu provoaca sau emotioneaza, cum m-as fi asteptat.

Thursday, 10 October 2013

Masculin si feminin

Virginia Woolf - Orlando

Nu stiu altii cate cunosc despre Vita Sackville West, eu imi marturisesc ignoranta si va spun ca numele ei nu-mi evoca nimic altceva decat relatia lesbiana a Virginiei Woolf, persoana care i-a inspirat aceasta carte, in care un / o Orlando de sex incert, mai precis de ambele, barbat o vreme, transformat apoi in femeie in urma unui somn bun de o saptamana, strabate trei secole de istorie a Angliei si de viata personala, confruntandu-se cu prejudecatile sociale si sexuale ale epocilor parcurse.
Daca tot vorbim despre "o biografie", dupa cum isi subintituleaza autoarea volumul, raman la Camera lui Jacob, o carte mai profunda si mai provocatoare decat cea de fata. Poate pentru ca am ce am cu feminismul militant, cu teoriile egalitariste si afirmarea miscarii de emancipare atunci cand pornesc la plimbare prin literatura  dar si pentru ca, in forma in care a fost scrisa, cartea asta ma deruteaza si nu ma lasa sa o clasific intr-o categorie care sa-mi permita sa-i acord bunavointa conform regulilor jocului. Daca as considera-o un divertisment de vacanta, s-ar cam duce pe apa sambetei tot entertainmentul, fiindca autoarea se ia prea in serios, se inflacareaza pledandu-si propriile idei, afirmandu-si libertatea si independenta (pe care daca le resimti cu adevarat nu exista vreun motiv sa le proclami in gura mare), daca as spune ca e  proza fantastica, prea de multe ori povestirea se poticneste in absurd, doar pentru ca autorul dispune de vointa de a face orice cu personajul sau, sfidand logica, fara a porni de la premizele absurdului. Daca il consider "un moft", asa cum insasi autoarea il numea in Jurnalul sau, nu mi se pare deloc unul "comic". Nu inteleg defel perspectivele extaziate ale celor entuziasmati de geniul narativ care face acest roman neincadrabil sau incadrabil oriunde: daca-i zic biografie fantastica metafizica sociologica istorica absurda onirica merge?!
Buun, sa depasim aceasta bariera si ne avantam in lectura unei carti destul de promitatoare: avem 400 de ani de istorie concentrati in cateva sute de pagini, incepand de la epoca elisabetana, cand se presupune ca s-a nascut eroul nostru, ca nepot cu "doi ochi violeti si o inima de aur",  devenit apoi favorit al reginei cu ochi de un galben transparent (nu ma intrebati de ce si ce semnificatie au ochii in poveste, probabil ca nici una, dar am simtit nevoia sa-i mentionez); continuam cu primele iubiri si dezamagiri in dragoste, perioada cand incepe sa scrie la nesfarsitul sau poem Stejarul, pentru a-l regasi ca ambasador la Constantinopol al regelui Carol. In urma unei transe de 7 zile, eroul se trezeste brusc si fara explicatii femeie, la 30 de ani. Cand aventura sta sa inceapa (desi imi pierdusem speranta ca ar exista vreuna, fiindca nu asta vrea sa ne arate autoarea, expediind sec posibilitatea cu o fraza de genul "au facut fata unor felurite aventuri, unele provocate de oameni, altele de natura"), totul se curma sec si fara explicatii, eroul devenit eroina se trezeste brusc suferind de "o boala englezeasca", dragostea de natura, care-l recheama pe tinuturile natale, tocmai la timp pentru a prinde secolul 18 si a gusta din plin din "fericirea de a fi femeie" in epoca victoriana, se va marita, va avea un copil si-si va incheia preumblarea prin secole, la momentul aparitiei romanului, dupa ce-si publica poemul la care a lucrat vreo trei secole, pentru care va primi si un premiu.
Daca vreti interpretari privind "mintea androgina" sau viziunea modernista a Virginiei Woolf din cartea de fata, n-aveti decat sa cititi prefata sau multimea de studii laudative care vor sa ne convinga cat de mare capodopera ar fi Orlando. Daca vreti parerea mea onesta de cititor, ea suna cam asa: episoade fara sens, dialoguri care par uneori ale surzilor, biografia unui personaj la fel de plictisitor ca barbat cat si ca femeie... Se zice ca ar fi cea mai lunga si mai fermecatoare scrisoare de dragoste din literatura. Lunga? Cu siguranta, mult prea lunga pentru ce ne spune. Fermecatoare? Mai degraba plictisitoare, inteleg de ce la nici un an de la aparitia romanului cele doua nici nu mai erau impreuna!
Si am senzatia ca daca pe coperta acestei carti nu ar fi fost numele Virginiei Woolf, atentia de care s-ar fi bucurat aceasta scriere minora in contextul operei autoarei ar fi fost mult mai mica.

Tuesday, 8 October 2013

O familie mai neobisnuita


We're the Millers (2013)

Familia Miller este o familie incropita la repezeala atunci cand David, un traficant marunt de droguri, jefuit de marfa si de bani, este constrans sa plece in Mexic pentru a transporta inapoi, la Denver, "niste" iarba. Observand el ca in momentul cand ai o familie fericita te bucuri de amabilitatea si indulgenta autoritatilor, recurge la ajutorul unei vecine stripteuze, proaspat demisionata de la barul unde lucra, al unei pustoaice fugite de acasa si al saritorului si amabilului sau vecin adolescent, cam tolomac si cu capacitati de socializare reduse dar saritor si plin de bune intentii. Impreuna cei patru vor pleca in Mexic, unde afla ca "niste" iarba inseamna de fapt un ditamai camperul plin si ca seful lui David nu era tocmai destinatarul oficial al capturii.
Dupa cum intuiti, avem un road movie care viziteaza locurile comune ale comediilor de familie, dar bate si inspre cele cu stoneri. Evident ca nu puteau lipsi cliseele legate de aspiratiile familiei din clasa medie americana, ca povestea nu se pretinde una noua, originala, dar scenariul este bine scris si, pentru o comedie fara pretentii, isi atinge din plin scopul, acela de a amuza si relaxa spectatorul. Nu exista timpi morti, intamplarile se succed intr-un ritm alert, personajele iti devin simpatice, chiar daca observi ca ele apartin unor tipologii clare si ca Jennifer Aniston interpreteaza un rol destul de asemanator cu cel din Just Go with It, acela al unei mame si sotii de imprumut.
Cei patru protagonisti fac insa o echipa buna impreuna, reusind sa-ti devina simpatici, povestea stie sa dozeze gagurile cu tenta sexuala (uneori atat de explicita incat protagonistul a fost nevoit sa poarte o proteza in locurile mai intime) cu butadele la adresa conventiilor familiei tipice, privita insa cu simpatie pana la urma, ca un deziderat. Daca dai deoparte nota moralizatoare a regasirii valorilor traditionale si armoniei si daca nu te astepti la ceva ce filmul nici nu pretinde a fi, poti gasi in el destule motive de ras si buna dispozitie.
 De ce am vrut sa amintesc de el?! Fiindca este neasteptat de bun pentru un gen atat de previzibil si vizitat de comedia americana. Doar atat, n-o sa va emotioneze, poate peste cateva luni nici n-o sa-l retineti dar, pe moment, va poate amuza, ceea ce uneori este exact ce-i nevoie in momentul respectiv.

Sunday, 6 October 2013

Zahar amar

Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahar

Daca ati citit Ziua opricinicului, universul din cartea de fata va este deja familiar. Daca nu, va spun ca ne aflam intr-o Rusie dintr-un viitor nu prea indepartat, anul 2028, readusa la regimul tarist din epoca lui Ivan cel Groaznic, a carui privire ne fulgera de pe o coperta insipida, lipsita de inspiratie. Nu va luati dupa ea, cartea nu este deloc la fel! Daca in volumul anterior imaginile se reflectau prin prisma unui opricinic, instrument al puterii, membru al politiei secrete, Komiaga, prezent si in volumul de fata, aici avem de-a face cu o multime de personaje si episoade din randurile clasei de jos, a celor multi si umiliti, siliti sa indure cozile, foamea si teroarea, intr-o succesiune de scene si episoade ce ne dau o imagine mai ampla a societatii distopice cu care avem de-a face: de la povestea Marfusei, fetita trimisa de parinti la cumparaturi in ajunul Craciunului, la teroarea unui interogatoriu la Departamentul de Taina unde anchetatorul ameninta ca, printr-o simpla injectie, victima se va transforma in cristal si va putea fi sfaramat bucata cu bucata, de la detinutii ce construiesc Marele Zid Rusesc pana la nesfarsitele cozi si universul caselor de toleranta, regasim o imbinare paradoxala de arhaic si tehnica avansata, un amalgam in care inventiile de ultima ora coexista cu puterea de manipulare a religiei si oranduirea feudala.
Rusia lui Sorokin este una a paradoxurilor si contrastelor, in care poporul isi hraneste iluziile cu  kokosa, cocaina ce se gaseste pe toate drumurile, visand insa la supremul deliciu, o bucatica din Kremlinul de zahar, o ofranda ce se pastreaza cu sfintenie si se consuma cu masura la sarbatorile importante, simbolul bunastarii. Numai gustul dulce al zaharului mai poate atenua cate ceva din amarul unei lumi ce socheaza in fiecare din detaliile sale, o lume in care s-au inventat haine organice rontaitoare de zapada, in care Interda-ul inlocuieste Intern(i)et-ul, in care peretii uzinelor sunt tapetati cu afise vii cu muncitori zambitori, "electricele" de la bordel se hranesc cu graunte de alimentare din kripton iar limba chineza tinde sa fie din ce in ce mai vorbita. 
Universul unitar, recurenta unor personaje ma fac sa vad in Kremlinul de zahar un roman, insa nimic nu ne impiedica sa citim fiecare dintre capitolele sale ca pe o povestire de sine statatoare, cate o scena unde, in amaraciunea unui sistem represiv bine pus la punct, apare ca motiv unitar o bucata dulce si mult ravnita din Kremlinul de zahar, un fragment din puzzle-ul alcatuit din secvente aparent disparate ce formeaza impreuna o lume plina de imaginatie, cu inovatii de limbaj surprinzatoare, un tablou ce vorbeste despre totalitarism, despre una dintre versiunile posibile catre care se poate indrepta Rusia lui Putin. Referintele acide la regimul acestuia nu lipsesc. In ciuda grotescului, a lumii intunecate ce ni se desfasoara in fata, tonul lui Sorokin pastreaza o latura jucausa, satirica, delectandu-ne cu spiritul si inovatiile sale. 
Intr-un interviu, marturisea, in legatura cu cartea de fata:  “I’ve tried to distill the taste of an extract of Russian power. It’s the taste that you get when you mix vodka, snow and blood—with six teaspoons of sugar added.” 
Eu as fi preferat un mix mai consistent, si anume o integrare a Kremlinului... in substanta cartii mentionate la inceput, pe care ar fi completat-o de minune ca univers. Asa, nu pot sa nu am unele retineri vazand reluarea acelorasi idei sub un nou titlu, este ceva care-mi displace de obicei. Insa lumea aceasta merita explorata, fie ca incepeti cu cartea de fata, ca imagine mai extinsa si completa, fie cu Ziua opricinicului

Friday, 4 October 2013

Propaganda

Lincoln (2012)

Filmele, ca si cartile, sunt de mai multe feluri: de unele stii ca te vei indragosti inainte de a le cunoaste, pentru ca le iubesti atat de mult autorul tocmai pentru ca nu te-a dezamagit niciodata. De altele te apropii cu sperante (uneori prea multe) fiindca ti-au fost recomandate de oamenii cu care esti compatibil ca gusturi, dar intotdeauna exista o marja de eroare. Altele sunt doar asa, o (pe)trecere de timp relaxanta, pentru momentele cand oboseala te impiedica sa te concentrezi la ceva mai important; e drept ca uneori se transforma intr-o pierdere de timp, dar de cele mai multe ori este asumata voluntar. Unele iti ies in cale intamplator, fara sa stii mare lucru despre ele, si un impuls te face sa le dai o sansa... pe care o merita sau nu. Despre altele vorbeste toata lumea, te-ai simti cumva exclus din discutii, asa ca trebuie sa "bifezi". Altele iti starnesc o curiozitate: un fragment, un trailer te intriga sau poate vrei sa vezi de ce au fost premiate, cam cat te regasesti tu, ca spectator, in criteriile juriului (si nu cred deloc in separarea "filme pentru critici"/ "filme pentru public"). Iar unele se pliaza pe o nisa in care te simti acasa ori pe dispozitia ta de moment: poate in general nu-ti plac filmele de actiune, sau comediile tampitele sau SF-urile, dar cateodata simti nevoia lor. De cele mai multe ori, ca profan al unei categorii, risti sa treci pe langa ce are ea reprezentativ, asa ca incerc constiincios sa-mi acopar lacunele cam din fiecare, fara a exagera totusi, sa nu aud pe cineva ca vrea sa-mi recomande cea mai buna telenovela a tuturor timpurilor, ca nu ma prinde. Desi... Isaura n-a fost chiar rea :P Dar nu m-as incumeta sa-l vad acum din nou, prefer sa-mi ramana imaginea idilica de atunci a "zungazungalue"-ului printre campuri de bumbac, sau ce-or fi zis ei acolo.
Si uite cum - cata subtilitate - am adus vorba despre sclavi iar de-aici pana la Amendamentul 13 si filmul de fata nu-i decat un pas. Film care - pot s-o spun chiar si fara ca figura omului / presedintelui Lincoln sa-mi fie intr-atat de familiara incat sa-mi pot da seama cat este adevar in portretul lui si cat floricele hollywoodiene duhnind a mandrie patriotica - miroase de la o posta a propaganda: de la personajele (soldati, oameni simpli) care ii stiu pe de rost discursurile la doar cativa ani de la pronuntarea lor, recitand pasaje din discursul de la Gettysburg (nu va imaginati ca as fi stiut ce era, dar curiozitatea m-a facut sa googalesc sa vad ce erau vorbele alea pe care le recita tot americanul de rand cu atata patos), pana la lungul pasaj de final dintr-un alt discurs, nescapand necitit nici mentionatul amendament in jurul caruia se invarteste filmul, totul ii da lui Lincoln o aura divina, chiar daca se recunoaste faptul ca Amendamentul care a adus eliberarea sclavilor a trecut doar pentru ca s-a recurs la mita si coruptie.
In ciuda unei distributii stralucitoare si a regiei lui Spielberg, filmul pierde mult la capitolul scenariu: prea multe fraze fornaitoare, prea multa vorbarie demagogica si, in general, totul e prea mult, dupa o jumatate de ora incepi deja sa te uiti plictisit la ceas si sa te gandesti daca nu se termina mai repede. Si nu, nu se termina, are 2 interminabile ore si jumatate!!
A fost exact ceea ce m-am asteptat sa fie de cand am aflat de existenta lui: un film de gadilare a mandriei nationale a americanului, desi nu stiu pana la urma pe cine gadila, ca spectatorul avizat am vazut ca se cam indigneaza de lipsa de acuratete istorica, iar cel neavizat, fie el si american, probabil casca plictisit. Nu stiu pana la urma cine este publicul care l-a cadorisit cu un nemeritat 7,5 pe ImdB, la mine este un film de maxim 5, si asta doar pentru ca are actori buni si se straduieste si la capitolul imagine, desi acolo e discutabil, prea urmeaza cliseele la care te-ai astepta: fond albastru-gri cand vine vorba de scene de lupta, imagine tandru-galbuie in scenele in care Lincoln isi imbratiseaza fiul cel mic, lumini si umbre cazand cautat pe chipul protagonistului... nimic, nici in tehnica de filmare, nici in perspectiva asupra personajului nu aduce vreo idee de care sa ma pot agata si sa spun ca a meritat vizionarea... Eu l-am bifat, si zau ca nu i-am inteles numarul mare de nominalizari la Oscar, (ca sa nu mai spun ca alea doua castigate sunt mult prea multe)  credeti-ma pe cuvant ca n-are rost sa o faceti si voi!

Wednesday, 2 October 2013

Elefanti roz cu aripi de ciocolata

Witold Gombrowicz - Bakakai 

De ce mi-am intitulat astfel postarea?! Din acelasi motiv pentru care autorul cartii de fata si-a denumit colectia de povestiri Bakakai: pentru ca nu are absolut nici o (nu-mi atrageti vreodata atentia ca se scrie impreunat, stiu, dar refuz sa o fac) legatura cu continutul, lucru cat se poate de in spiritul autorului, maestru intr-ale non-sensului si confuzarii cititorului. Fiecare carte a lui Gombrowicz este pentru mine o provocare, stiu atunci cand o incep ca un gest marunt, ce pare la inceput insignifiant, poate deveni pretextul pentru o rasturnare a situatiei, a raporturilor de forta intre personaje, ca orice conformism sau tabu va fi calcat in picioare, potrivit firului conducator ce-i strabate toata opera, acela al libertatii absolute de creatie, de a face ceea ce doreste din personaje, din limba in care scrie, din situatiile in care-si pune eroii, poate cele mai insolite din intreaga literatura, tocmai pentru ca de multe ori urmeaza o logica ascunsa, rareori explicata. Si tocmai de aceea, atunci cand explicatiile vin, te fac sa te indoiesti de tine, de capacitatea ta de a rationa, provocandu-ti continuu complexe de receptare, nesiguranta si ezitari.
De exemplu, de ce un soldat caruia sufletul i-a fost pustiit de atrocitatile razboiului ar decide brusc sa devina comunist? Tocmai pentru "ceea ce este strain, ostil si incomprehensibil in intelesul lui, dar, mai presus de orice, ceea ce ii face pana si pe indivizii cei mai seriosi sa ridice din umeri sau sa scoata din ei tipete de scirba si de groaza". Gombrowicz te face sa te simti incomod, te urmareste si te bantuie cu intrebarile si logica lui, asemenea personajului din povestirea ce deschide volumul, ce-l transforma pe avocatul Kraykovski in subiectul unei obsesii, al unei adulatii pornite din ura.
Si totusi nu te poti stapani sa nu-i admiri tehnica de a jongla cu genurile literare, de a te plimba prin cercurile inaltei societati la un sofisticat ospat de post ce are in el ceva grotesc si ireal, pentru a te arunca, ceva mai incolo, in temnita unde este tinut un ucigas cu sange rece, un bandit cu un singur punct slab, frica de sobolani, sau pentru a te trimite pe fundul oceanului, impreuna cu prizonierul unui negru alb, ale carui aventuri sunt demne de baronul Munchausen. Te temi sa nu devii si tu, printr-un joc crud al autorului cu cititorul, supus acelorasi constrangeri si gesturi respingatoare cu care-si trateaza personajele, sa nu te invite colocvial sa degustati impreuna un os din gunoi pentru a-ti dovedi dragostea... Iar daca refuzi, n-ar fi exclus sa te trezesti acuzat de vreo crima, printr-o rasturnare de situatii ce face ca uneori victima sa devina culpabila, sau macar sa fii tinta acelui ciudat spirit de gluma sau al ironiei acide de care este capabil.
Gombrowicz din aceste povestiri ma fascineaza dar ma si sperie putin, fara sa stiu exact daca motivul e la mine sau la el: sa fie capacitatea mea de imaginatie mult prea limitata sau a lui lipsita de orice bariera a logicii si a regulilor de constructie a textului?! Sa incerc prea mult sa gasesc sensuri si justificari unor gesturi si cuvinte cand ar trebui doar sa ma las in voia valului?! Nu stiu, dar am simtit nevoia sa atenuez putin prin titlul acela ludic cu gust dulce senzatia confuza pe care mi-a lasat-o cartea. Au fost povestiri care au mers frumos, fluent, dar si altele in care n-am incetat sa ma intreb ce-o fi vrut sa-mi spuna... Si gata, nu mai zic altceva, ca nu mai stiu de unde sa apuc firul logic si risc sa ma incurc si mai tare, ca o biata musculita, in plasa asta literara in care am picat... Citesc si(-mi) plang (de mila). Citesc si-mi vin in minte niste cuvinte ale lui Cortazar, care spunea undeva ca ceea ce denumim absurd nu este de fapt decat propria noastra ignoranta.