Monday, 6 January 2014

Oameni fara amintiri (2)


Ioan T. Morar - Negru si Rosu

Stiti sentimentul acela (pentru mine absolut necunoscut si nejustificat) pe care-l incearca unii dintre conationalii nostri cand merg prin strainataturi si parca se jeneaza sa-si recunoasca originile romanesti?! V-am mai spus ca mie nationalitatea mi se pare un concept arbitrar, de care nu ma impiedic deloc, nici cu mandrie, nici cu complexe de inferioritate... Altii, in schimb, pun mare pret pe el si atunci ii afecteaza si prejudecatile pe care le pot genera in mintea celor asemenea lor, oameni de alte natii mandri ca sunt francezi, nemti, olandezi sau mai stiu eu ce, si propriile prejudecati, cand isi inchipuie ca orice strain e gata sa creada ca "roman" inseamna tigan venit la furat. Sau cand, vazand pe meleagurile lumii o atitudine deplasata, un semn de necivilizatie, un dram de marlanie,  isi spun cumva cu o satisfactie ce ii ridica deasupra impricinatului "pot sa jur ca e roman"... 
Intamplarea a facut sa citesc "Povestea uitarii" cam in acelasi timp cu o alta carte unde se vorbeste despre amintire si memorie, insa dintr-o perspectiva diferita, aceea a "uitarii" voluntare, a transformarii personajului intr-un om fara amintiri. 
Georgian Nicolau nu uita, dimpotriva, este macinat intreaga viata de originile pe care incearca sa le ascunda. La inceput Negru, nascut intr-o satra de tigani, va alege sa-si fabrice o identitate falsa, o viata noua si, dupa ce va cocheta o vreme cu Verdele, devine Rosu spre sfarsitul guvernarii maresalului Antonescu. 
Constient ca uneori istoria da cu banul si poate nici una dintre cele doua fete pe care cade nu ofera o solutie curata, lipsita de jumatati de masura, eroul nostru isi poarta povara originii la fel de umil ca personajele despre care aminteam in primul paragraf, stiind ca imaginea generala a unei etnii, a unei natii, nu este data de membrii integrati, ci de aceia ce ies in evidenta negativ. De aceea, Georgian ii admira in taina pe tiganii ce nu-si ascund originea, clamandu-si deschis onestitatea, insa nu are puterea de a fi asemenea lor, isi ajuta familia din pozitia in care a ajuns dar isi descatuseaza remuscarile si regretele prin persecutarea unei alte natii prigonite si executate fara motiv, in macelul de la Odessa, un episod rusinos pentru armata romana, pentru istorie in general.
Cea mai recenta carte a lui Ioan T. Morar continua abordarea din Lindenfeld, aceea a unei fictiuni plasate in realitatea imediata a istoriei de un autor ce-si priveste personajele cu intelegere si empatie, luandu-si timpul necesar pentru elaborarea momentelor-cheie, pentru a nu lasa nimic la voia intamplarii, fara a introduce secvente si personaje de umplutura. Tributara romanului stendhalian nu doar prin titlu ci si prin personajul creat, un erou ce-si depaseste conditia nu doar prin munca, ci si prin ipocrizia necesara pentru ascensiunea sa sociala in conditiile istorice in care este plasat, cartea te prinde si nu plictiseste deloc. Impletirea temelor mari, unele dintre cele mai delicate, precum masacrul de la Odessa, epurarea etnica din timpul regimului Antonescu, comploturi politice,  cu cele mici, legate de drama individuala, prietenie, familie, dragoste, perceptia razboiului in momentele cand, pentru a ramane cu mintile sanatoase, e nevoie sa te convingi ca faci ceea ce este corect, isi gaseste proportia potrivita, inchegandu-se intr-o structura ce o continua, si prin tema cautarii identitatii, a angoaselor provocate de aceasta cautare, pe aceea din romanul de debut al autorului. 
Este o carte nu doar interesanta ca perspectiva istorica, dar si placuta, alerta, cu unele momente in care te tine cu sufletul la gura si altele cand te indeamna sa meditezi asupra istoriei, bine alternate si dezvoltate. 

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.