Monday, 7 April 2014

Ani in intuneric

Tahar Ben Jelloun - Aceasta orbitoare absenta a luminii

In iulie 1971, o lovitura militara esuata impotriva regelui Marocului a aruncat atentatorii supravietuitori intr-o inchisoare secreta. Ofiteri si soldati simpli, unii nestiind nici macar de ce se aflau la palat, simple instrumente de executare a ordinului superiorilor, cu totii s-au trezit ingropati intr-o temnita sapata sub pamant, in desert, denumita Tazmamart. Printre ei se afla si fiul bufonului regelui, povestitorul acestei experiente ce avea sa-l transforme radical. Timp de 18 ani, el a trait in bezna totala, intr-o celula unde nu te puteai ridica in picioare. Amintirea normalitatii pierdute nu putea oferi alinare, fiind o cale sigura cale spre nebunia ce-i pandea pe detinuti in orice moment.
Tahar Ben Jelloun porneste de la marturia adevarata a unuia dintre supravietuitori, Aziz Binebine, pentru a construi o carte in care frumusetea ia chipul ororii si poezia pe acela al sperantei si demnitatii. Povestitorul fictional pune in forma literara amintirea subiectiva a celui ce nu a vazut ani in sir lumina soarelui, dandu-i si mai multa putere de impact, intarind ideea ca, in locul unde nu exista nici trecut nici viitor, cuvintele creeaza o alta lume, mai vie. Si a fi viu, a te incapatana sa traiesti intr-un loc al mortii, este poate singura speranta de a putea iesi de acolo:
"Cine isi mai aminteste de zidurile albe ale palatului din Skhirat? Cine isi mai aminteste sangele de pe fetele de masa, de pe iarba de un verde stralucitor? Un amestec brutal de culori. Albastrul nu mai colora cerul, rosul nu mai colora trupurile, soarele lingea sangele cu o neobisnuita repeziciune, iar noi, noi aveam in ochi lacrimi ce curgeau singure udandu-ne mainile care nu mai puteau tine arma. Eram in alta parte, poate in lumea de dincolo, acolo unde ochii se tulbura si parasesc chipul, ramanandu-le sa priveasca doar intunericul craniului."
Si acolo vor ramane, caci bezna nu va putea fi sparta decat de cuvinte si zgomote. De aceea fiecare va prelua cate un rol, care sa-i ajute sa-si duca cat mai departe lupta cu moartea. Gharbi este pastratorul cuvintelor Coranului, Karim, cel al timpului, Salim, povestitorul, creatorul de lumi, Wakrine, specialistul in scorpioni, cel care-si invata tovarasii de suferinta sa ghiceasca pozitia vietatilor ce misuna prin celule dupa zgomot. Uitati de lume, cei 23 de detinuti din blocul de unde vor mai iesi doar 4 se incapataneaza sa lupte pentru fiecare zi in plus. Nu pot sa sa se bucure, dar nu pot nici sa fie tristi cand unul dintre tovarasii de suferinta abandoneaza lupta, fiindca inmormantarea lui, sapatul gropii, este una din rarele ocazii de a mai respira aerul unei lumi pentru care ei nu mai exista.
Un caine, condamnat ca si ei pentru delictul de a fi muscat un general venit in inspectie (nu vreti sa stiti cum a sfarsit), cate un porumbel ratacit, vreo vrabie sau o bufnita ce vesteste o moarte apropiata sunt insotitori trecatori, semne ale vietii, venirea sau auzul lor sunt momente de sarbatoare. Singurele forme de viata ce par indestructibile sunt gandacii, o alta amenintare, in afara frigului permanent, a otravii scorpionilor, a sfasierii gandurilor la cei de-acasa. Moartea, in schimb, apare sub cele mai dureroase si ingrozitoare forme, intr-o putrefactie lenta a corpurilor sau a sufletelor.
Nu de putine ori, pe parcursul cartii, mi-au venit in minte evocarile din inchisorile comuniste. Avem o bogata literatura memorialistica, de recuperare a experientei subiective, dar mi-ar placea sa vad si o astfel de voce narativa puternica, care sa-i miste nu doar pe cei interesati de recuperarea trecutului, ci si pe cei care apreciaza literatura bine scrisa. E surprinzator sa gasesti intr-o astfel de carte a ororilor o frumusete stranie, poezie, metafore, curgerea frazelor m-a cucerit si m-a ajutat sa duc pana la sfarsit o carte apasatoare, sa ies inchisoarea paginilor prin aceasta prezenta delicata a cuvintelor bine alese. E o voce cu impact care se adreseaza sufletului mai mult decat ratiunii, avand puterea de a vorbi despre o realitate pe care autoritatile marocane au contestat-o timp de douazeci de ani, cand spuneau ca Tazmamart n-a existat. Dincolo de marturia unui calvar, cartea este pana la urma o demonstratie a rezistentei omului in fata tiraniei prin puterea spiritului si a fictiunii, atat prin surele recitate de Gharbi sau istoriile lui Salim, cat si prin insasi existenta ei, prin cuvintele lui Ben Jelloun care preiau amintirea in alb-negru a lui Aziz Binebine si-i aduc atata culoare.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.