Tuesday, 8 April 2014

Hmmm...

Borgman (2013) 

Singurul film olandez pe care mi-l aduc aminte este The Vanishing, daca l-ati vazut nu prea aveti cum sa-l uitati. S-a facut si un remake american dupa el, unde s-a schimbat finalul sumbru si s-a pierdut atmosfera apasatoare a originalului, asa ca daca stiti doar varianta americana, n-ati vazut nimic. Filmul de fata a mai reparat din mandria sifonata cinematografica a Olandei, in sensul ca dupa 30 si ceva de ani a intrat intr-o selectie oficiala la Cannes, fiind nominalizat anul trecut la Palme d'Or. Din fericire, n-a castigat-o. 
Si spun "din fericire" pentru ca n-are nici o noima... E atat de ciudat si incomprehensibil, in ciuda pretins cunoscatorilor care se lauda ca i-ar fi deslusit sensul de parabola a rebeliunii sociale, de satira anti-burgheza, incat te intrebi de ce ar fi vrut cineva sa scrie un astfel de scenariu, de ce ar fi vrut apoi sa-l si ecranizeze (este vorba de un anume Alex van Warmerdam) si cum de am avut rabdare sa-l urmaresc pana la sfarsit. La ultima intrebare, scuza ar fi simpla: asteptam iluminarea, numai ca nu ar fi un raspuns complet onest, fiindca deja dupa vreo 40 de minute cam intuisem ca se indreapta spre nicaieri si nu voi afla nimic. Sa zicem ca m-am uitat cu stupoare pana unde poate sa mearga cu aberatia...
Mai intai, habar n-am cu sa definesc "opera", si asta n-ar fi o problema daca nu m-as uita ca mata-n calendar la cei care ii lauda umorul, atmosfera incordata sau calitatile constructiei tensiunii, ca eu nu le-am vazut. Pe scurt: niste indivizi sunt goniti din locuintele lor din padure, de sub pamant, de un vanator, un fierar si un preot, inarmati si hotarati sa-i lichideze. Unul dintre ei ajunge la casa unei familii bine situate, cu trei copii, cerand sa fie lasat sa intre sa faca o baie, si din acel moment, ca si cum feromonii sai (i-as zice mai degraba mirosul de homeless) actioneaza imprevizibil asupra stapanei casei, Marina, aceasta incepe sa se comporte tot mai ciudat, posedata de o forta invizibila si de o putere de atractie spre nou-venit imposibil de controlat. Si de aici incep sa curga crimele si actiunile de control al mintii ocupantilor casei, strangand cat mai mult latul in jurul familiei, invadandu-i intimitatea si sufocand-o, fara ca ei sa para prea deranjati.
Las deoparte faptul ca nu stim daca intrusii au origine extraterestra sau demoniaca, ca crimele lor sunt doar acte de cruzime gratuita care nu construiesc o atmosfera, nu inspira compasiune pentru niste personaje pe care nici n-apuci sa le cunosti, insa ceea ce mi se pare punctul maxim de slabiciune al filmului este lipsa oricarui conflict. Nu exista practic oponenti care sa lupte pentru viata sau sanatatea lor mentala, nu se construieste un antagonist, totul este tern si fara obstacole, fara provocari si fara un scop in viata celor inconjurati de o prezenta din ce in ce mai acaparatoare, pe care o accepta firesc si fara prea multe intrebari. Atunci cand Borgman si tovarasii sai isi propun ceva, nimic nu incearca sa li se opuna. Mai apar si cativa ogari frumosi in film, la fel de lipsiti de sens ca si o multime de alte detalii vizuale care incearca - chipurile - sa construiasca misterul, dar de fapt se transforma doar intr-o serie de elemente fara semnificatie in structura scenariului. O fi si non-sensul un statement al cinematografiei moderne?! Nu stiu, dar dupa ceva reactii entuziaste pe care le-am gasit pe net, am senzatia ca prea multi sunt dispusi sa inghita cu polonicul tot felul de baliverne daca li se aplica hotarat eticheta de "arta", prin prisma propriilor complexe. A fost proiectat la Cannes, evident ca trebuie sa fie ceva capodopera pe-acolo, si nu vreau sa pic de prost neintelegand-o, asa ca nu-mi ramane decat sa ma extaziez in fata ermetismului simbolic al filmului, nu?

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.