Friday, 16 May 2014

O familie risipita prin lume


Khaled Hosseini - Si muntii au ecou

O veche poveste orientala (o auzisem si in alta parte, posibil prin O mie si una de nopti) spune ca un spirit ce teroriza asezarile umane a poposit intr-o zi in satul unde traia in armonie o familie cu cinci copii si, pentru a nu-l distruge, a cerut drept tribut unul dintre acei copii. Cum sa aleaga un parinte care este mai important sau mai iubit, pe care sa-l sacrifice pentru ca ceilalti sa traiasca?! Tatal a luat cinci pietricele, le-a inscriptionat cu numele lor si a lasat soarta sa decida ca ii va fi rapit fiul cel mai mic. Neimpacat si fara liniste, a strabatut muntii si a ajuns la salasul demonului insa acesta, in loc sa-l omoare, l-a lasat sa-si vada fiul jucandu-se fericit cu alti copii si sa aleaga daca mai vrea sa-l ia acasa sau sa-l lase sa traiasca acolo, sa se bucure de educatie aleasa, hrana buna, ingrijire. Cu inima zdrobita, tatal a inteles ca "bunavointa si cruzimea sunt uneori doar nuante ale aceleiasi culori" si a primit in dar licoarea magica a uitarii, pentru a nu-si mai aduce aminte de fiul pierdut. 
Este povestea pe care un tata dintr-un sat afgan le-o spune fiului si fiicei sale, Abdullah, de unsprezece ani, si Pari, de patru ani, in toamna lui 1952, cu o zi inainte de a pleca impreuna la Kabul, unde cei doi aveau sa fie despartiti pentru o viata intreaga, pana cand Abdullah insusi, repetand-o, va sorbi din elixirul uitarii. 
V-ati prins, este o carte "din aceea", pentru care imi marturisesc placerea vinovata: o poveste de familie intinzandu-se pe mai multe generatii, timp de o jumatate de veac, incrucisandu-se cu destinele altor familii, o istorie care ne plimba in epoci si medii diferite, din Afganistan in America, din Franta in Grecia. 
De ce am spus ca e o placere vinovata: cu cat familiile sunt mai numeroase, mai imprastiate prin lume si mai pitoresti, cu atat interesul meu pentru soarta lor creste. Ceea ce intr-un scenariu de telenovela mi se pare fortat, imposibil - dar probabil ca acolo mai contribuie si jocul actoricesc de obicei prost si foarte prost si decorurile standardizate - intr-o carte frumos povestita, cu emotie, ma acapareaza, ma scufund in puzzle si incerc sa reconstruiesc impreuna cu autorul sau sa anticipez traiectoriile intortocheate, destinele, intalnirile eroilor. Ma prinde, ce sa ma ascund dupa deget :)
Chiar si atunci cand lucrurile imi par putin fortate, nu prea am timp sa cuget asupra lor, fiindca interactiunile, intamplarile, situatiile in care sunt puse personajele si evolutia lor, toate relatiile construite si dezvoltate in timp, bazate pe simpatii si aversiuni, pe tradari si acte de generozitate, devotament sau curaj, nu m-au lasat sa respir si sa aud vocea critica in cap. E o carte de-aia care nu mi se pare o capodopera, dar mi-a fost mai greu sa o las din mana decat pe altele care poate, dupa ce le-am terminat, m-au lasat "wow" dar mi-au solicitat neuronul suficient de mult cat sa nu le pot inghiti pe nerasuflate, cum am facut cu asta. Poate si pentru ca scena se schimba mereu, desi firul continuitatii e acolo, te proiecteaza din plin razboi in Afganistan pe o insula greceasca parca atemporala, din Parisul modern si cosmopolit in lumea emigrantilor afgani din San Francisco, in ani diferiti, lasandu-ne sa vedem degradarea caselor odata cu aceea lenta a oamenilor, facand loc in prim-planul scenei urmasilor, la fel de interesanti ca personaje ca si cei carora le iau locul, cu povesti la fel de captivante. Si aici este meritul autorului, care stie sa redea sentimentele umane cu delicatete si sensibilitate, stie cum sa-si implice cititorul in povestea sa, sa creeze interesul pentru fiecare episod, luand-o iar de la inceput, in alt decor, cu alti actori. N-are rost sa va spun ceva despre actiune, imi imaginez ca unele capitole ar suna, reduse la esenta, ca niste titluri de tabloid de genul "O poeta se sinucide dupa ce fiica incepe o relatie cu amantul ei" sau "Doi frati despartiti in copilarie se reintalnesc dupa 50 de ani"... si nu despre senzational este vorba in carte, ci despre umanitate in toate formele ei.
Daca v-a placut Vanatorii de zmeie, atunci sunteti in asentimentul meu ca Hosseini scrie bine, nu e nici banal si nici nu da senzatia unui limbaj cautat. Unele imagini construite sunt puternice si capata o arhitectura atent studiata, reuseste sa emotioneze chiar daca iti vorbeste despre personaje generoase, bune... si spun asta pentru ca viziunea lui e putin cam prea luminoasa pentru mine, e genul de carte la care in mod normal as stramba din nas si as zice "o dulcegarie!". Si culmea e ca este, cred, dar n-am simtit-o ca atare, ca se inghesuiau alte sentimente si senzatii inainte :) A reusit sa ma fure povestea, asa ca o sa-i caut si cealalta carte tradusa la noi, cea cu sorii.

2 comments:

  1. pai de ce nu zici de cartea astea, soro, sa stiu sa o iau si eu...?:-) data viitoare, lista!

    semnat
    ozza:-) (na, ca am gasit blogul, ce zici de asta?:-))

    ReplyDelete
  2. Cand ne-am vazut, n-o citisem inca... si nici nu stiu cat de bine ne potrivim la gusturi, desi din cate am apucat sa vorbim, aveam niste preferinte comune :)
    Ma bucur ca m-ai gasit, sper sa ma gasesti mai des de o data pe an si "in real life" :)

    ReplyDelete