luni, 30 iunie 2014

Drumul spre Wacken, de la A(n Theos) la Ve(spera)

WOA Metal Battle Romania (finala nationala), Sibiu, Oldies Pub, 26 iunie 2014: An Theos, DinUmbra, Dirty Shirt, Hathor, Untold Faith, Vespera

La Sibiu revin cu placere ori de cate ori am ocazia. Nu numai pentru ca este un oras frumos, curat, cu un aer festiv tot timpul anului, ci, mai ales, pentru ca este viu, nu te plictiseste niciodata, mereu se intampla lucruri placute pe-acolo si ai ce vedea. Data trecuta cand am ajuns, in Piata Mare era o expozitie de flori. A urmat apoi festivalul de teatru, acum era in plina desfasurare proiectia filmelor de la TIFF. Insa ce m-a adus de data aceasta in oras a fost finala nationala a preselectiei pentru Wacken Open Air Festival, in urma careia una dintre cele sase trupe participante va concerta in cadrul celui mai mare festival de muzica metal din lume.
Pe micuta scena a clubului Oldies Pub, neincapatoare pentru trupele cu mai multi membri, au urcat sase formatii, doua din Bucuresti, una din Galati, una din Carei, una din Cluj si una din Seini. Juriul a fost alcatuit din public, care primea la intrare buletine de vot, si o comisie formata din reprezentanti ai presei de profil. Fiecare trupa a avut cate 20 de minute la dispozitiei pentru a-l convinge ca poate oferi si in Germania un show de neuitat pentru spectatori. Ordinea de intrare in concurs a fost cea alfabetica, de la A la V.

Concertul a inceput in jurul orei 20, cu An Theos (Bucuresti). Intamplarea face sa fie a treia oara cand ii vad pe scena in interval de vreo doua luni, asa ca am inceput, vrand-nevrand, sa le stiu si piesele, deci pot sa va spun cu precizie ca playlist-ul lor a continut Chemarea strabunilor, Semintia daca, Bratul de fier si Nedeea lupilor. Chiar daca nu-i stiti, intuiti deja ce canta dupa titluri, un folk metal cu influente viking, pagan, numai bun de incalzire. Dezavantajele lor au fost vreo trei: ordinea de concurs (ca la scoala, esti cu A la catalog, risti sa fii mereu ascultat primul; aici risti sa nu te vada publicul intarziat), numarul mare de membri, opt, nevoiti sa se comprime in cate un colt de scena, mai ales in partea dreapta, si faptul ca, avand un sunet atat de complex ca numar de instrumente, inevitabil nu s-au auzit toate, cu vioara si toba mult deasupra celorlalte, clapa insinuandu-se firav doar daca stateai prin zona ei, probabil de la sunetul de pe spate.
Cat despre muzica, intotdeauna m-a amuzat Chemarea strabunilor, aceasta piesa care incepe cu Lambada, pentru a se sfarsi in Batacanda. Mai au mult pana sa-si gaseasca o identitate muzicala, dar sunt tare simpatici ca prezenta: tineri, veseli, frumosi, plini de buna dispozitie, un grup de copii entuziasti ce pare foarte unit si transmite de pe scena bucuria de a canta, de a fi acolo, de a impartasi cu cei din jur muzica lor. Te fac sa te simti bine si probabil asta e scopul principal al muzicii lor, mai mult decat mesajele nationaliste ale intoarcerii la radacinile geto-dace.
In clasamentul meu au fost pe locul 4, loc pe care l-au si ocupat la final, fiind una din cele doua trupe unde preferintele mele s-au pliat pe cele ale juriului.



Au urmat apoi DinUmbra (Bucuresti), cu Into the Vast, Tower of Hopes, Cathar si Santandrei. Si pe ei i-am vazut destul de des pe scena in ultimele luni, asa ca pot afirma cu sinceritate ca aici, la Sibiu, prestatia a fost chiar mai buna decat cea de la preselectia pe Bucuresti, fara nicio ezitare, precisa si energica, mai putin statica decat in alte ocazii. Poate ca muzica lor nu este chiar cea mai accesibila pe felia de metal. Doom-death-ul nu a fost niciodata un gen la care sa adere oamenii iesiti in oras "la distractie". Te energizeaza, te deprima, dar niciodata nu te inveseleste. Si e mai greu sa digeri asta atunci cand vrei doar sa te simti bine si nu esti pasionat in mod particular de alternanta de riffuri tehnice cu solouri melodice, de violenta cu melancolie, de tristete si resemnare cu ura si negare, atunci cand nu vrei sa te scufunzi in padurea umbrelor sau sa-ti ascunzi toate dorintele intr-un turn al sperantelor...
Mi-a placut Liviu, vocalul, mai mult decat de obicei. Daca uneori imi inspira pe scena o atitudine de detasare, de incercare de manipulare emotionala a publicului, de data asta mi-a parut sincer, traind intens ceea ce canta, pierdut in lumea versurilor lui unde nu exista nici spectatori, nici juriu, ci doar muzica si disponibilitatea de a-si afisa senzatiile create de ea, fara sa conteze nimeni si nimic altceva. Presupun ca e chestie de gust, unii spectatori poate prefera un frontman care sa interactioneze cu ei in timpul pieselor, sa-i mobilizeze, mie imi place sa vad ca e scufundat cu totul in piesa.
 Locul 3 in topul personal.
 


Cu Dirty Shirt (Seini) s-a declansat nebunia. "Vreti freak show? va dam freak show", pareau sa spuna cei sapte baieti si au demonstrat ca ciudatenia nu este deloc un lucru rau, dimpotriva, atunci cand are ingredientele necesare, poate deveni ceva foarte atractiv. Iata ce se intampla cand se intalnesc niste corporatisti cu niste gunoieri (probabil ca ar prefera sa le spun detinuti americani, dar mie asta-mi inspira salopetele lor) si un hippiot cu o viola.


Baietii astia mi-au placut mereu, cam in orice forma si combinatie; chiar azi am sters praful de pe cd-ul cu Rhetorica si l-am reascultat pentru aducere-aminte. Mi se pare ca de la un an la altul piesele lor sunt mai inchegate, mai bune, reusesc sa imbine mai ingenios influentele asimilate (din care System of  a Down mi se pare cea mai recognoscibila) cu motivele folclorice, sa impacheteze totul intr-un ambalaj (auto)ironic ce face din orice prezenta a lor pe scena o placere. Cei doi vocali se completeaza de minune, cam cum faceau intr-o vreme Nick si Mihnea de la Luna Amara ori Tankian cu Malakian ori Romeo cu Julieta... nu e cazul, dar m-a luat valul bunei dispozitii :). Uneori duetul devine un adevarat duel, cum se intampla pe piesa Manifest. Si fiindca am amintit de ea, sa spun ca si-au inceput recitalul cu intro-ul de la Ride, au mai cantat Bad Apples, Freak Show si inca o piesa, imi scapa numele.
Publicul sibian, care incepuse sa umple clubul, a fost cam la toate trupele destul de retinut in manifestari, noroc cu membrii celorlalte trupe prezente care nu s-au sfiit sa-si arate entuziasmul pentru cei pe care multi i-au considerat merituosii castigatori ai concursului.
Si pe mine ma bucura mult aceasta decizie, Dirty Shirt fiind cei care au demonstrat nu doar ca-si canta muzica precis si  cu placere (asta au facut toate trupele, din fericire), dar ca au gasit si un mod foarte ingenios si placut de a-si prezenta "produsul", prin costumatie, miscare de scena, expresivitate, dinamism.
Locul 1 in preferintele mele si in clasamentul final. Bravo, felicitari, bafta la Wacken!




De la inceputul spectacolului, tronau alaturi de scena doi extraterestri cu perfuzii ce intrigau spectatorii. S-a dovedit ca ei faceau parte din recuzita de scena a lui Hathor (Galati), o trupa care a experimentat mult de-a lungul carierei, de la raw black metal, trecand prin tematica fantasy a lui Tolkien, pentru a ajunge acum la o muzica si o aparitie scenica ce aspira spre amprenta Hypocrisy. Pentru ca e prima data dupa multa vreme cand ii revad pe scena si-i ascult, playlist-ul lor imi e absolut nefamiliar, nu pot sa va spun vreun titlu.
Insa aparitia m-a derutat... n-am stiut daca sa-i admir sau sa rad. Ca si-au capatat o identitate scenica, asta da, este un lucru demn de lauda. Camasile albe stil "pilot de avion" inscriptionate cu logo-ul trupei arata elegant, insa n-am prea inteles legatura lor cu machiajul dubios cu ochii invinetiti si cu intregul concept vizual. In dreapta si in stanga scenei, doua siluete imbracate in echipamente de protectie la radiatii, cu mastile de rigoare, au stat neclintite pe parcursul intregului show in timp ce in spatele muzicienilor se profilau amenintatori cei doi alieni, pregatiti parca sa-i ridice pe artisti si sa-i transporte pe o nava spatiala. Bravo cui i-a creat, ar putea sa figureze cu cinste intr-un muzeu de arta contemporana. Numai ca n-am inteles nimic din intreaga aparitie... poate imi scapa referintele si trimiterile, avand in vedere ca nu le cunosc versurile pieselor, poate ca am eu o sensibilitate redusa la kitch, dar n-am putut sa intru in starea propusa, fiorul angoasant care dadea sa ma treaca se transforma intr-un acces de ras...
E si asta o aparitie, intriganta, recunosc, care daca e asumata cu naturalete si convingere ar putea avea succes. Mai vedem data viitoare, pentru astazi locul 5.




Urmatoarea trupa a fost o surpriza placuta pentru mine. Nu stiam nimic despre Untold Faith (Carei). Insa cand i-am vazut urcand pe scena pe Gabica, pe care-l consider cel mai bun tobosar din Romania, impreuna cu Attila la chitara, fostul sau coleg din Psycho Symphony, interesul mi-a crescut brusc. Si daca Psycho Symphony imi dadea senzatia ca e o trupa pentru amatorii "hardcore" de progressive metal, in timp ce eu acord mai multa importanta imbinarii tehnicii cu fiorul de emotie si cu furnicile de pe sira spinarii, cu o anumita stare ce-mi era inaccesibila din cauza complexitatii fragmentate a pieselor, de data aceasta instrumental mi-au placut foarte mult. Totul suna mai inchegat urechii mele, au obtinut acel balans potrivit intre feeling si tehnica. Ar fi putut fi favoritii mei daca in locul vocii cu accente core ar fi avut inflexiuni mai melodice, mai epic-power. Este corecta, nu zic nu, dar am eu o alergie la timbrul ala. Asa, doar locul 2 in topul meu, posibil sa-i fi urcat un loc si pentru efectul de surpriza, de revelatie a concertului, de diferenta intre asteptari (si anume zero) si ceea ce mi-au oferit. As vrea sa-i mai ascult.


Si am ajuns si la ultima trupa a serii, Vespera (Cluj Napoca). Eh, aici am o maaaare nemultumire. Mi-a placut intotdeauna vocea lui Dudu Isabel, mai ales acel registru pe care nu incearca sa-l ingroase, cum canta cu Seven acum niste ani, pe Inger de piatra, de exemplu. Din pacate, de cand a venit in Vespera am tot sperat sa mai aud macar o piesa care sa ma prinda, sa o pot fredona, sa-mi spuna ceva. Nimic! Nu-mi suna deloc inspirat, parca Mary of Bethany ar mai avea ceva-ceva, doar ca acolo s-a produs catastrofa...
Dupa prima piesa, cel mai bun prieten al omului, laptopul, a cedat nervos si, odata cu el, si clapa. Cum o mare parte din melodicitatea pieselor lor este data de clape, prea multe n-au mai fost de facut. Dupa ce au incercat cateva minute sa remedieze situatia, au mai cantat vreo doua piese si si-au sfarsit concertul abrupt, in uralele unui public venit special de la Cluj, care a pus aceasta trupa pe primul loc. Din fericire, juriul nu a fost de aceeasi parere, altfel risca sa mearga la Wacken o trupa care putea sa stea linistita acasa, ca tot ar fi castigat, la multimea de fani venita pentru ei.
Locul 6 pentru mine. Si 7, si 8 si 9 si 10. Da, accidente se mai intampla, dar sa-ti indemni fanii sa te voteze in conditiile in care stii ca n-ai aratat mai nimic, mi se pare putin cam deplasat.

Clasamentul final (public + juriu)
1. Dirty Shirt
2. Vespera
3. Hathor
4. An Theos
5-6 DinUmbra si Untold Faith la egalitate

Concluziile mele, pe scurt:
1. Indiferent de prestatia de moment a unei trupe, oamenii par sa fie dinainte hotarati. Chiar si eu, care n-am votat, stiind trupele participante, mi-am spus ca mi-ar placea sa castige Dirty Shirt. Fiindca ii vazusem, fiindca am crezut ca merita, fiindca imi plac. Probabil ca m-as fi razgandit insa daca, din motive tehnice, nu si-ar fi putut duce show-ul pana la capat. Altii n-au facut-o.
2. Conteaza mult, pentru a iesi in evidenta ca trupa, o anumita identitate vizuala. In afara Vesperei (cu care v-am spus mai sus cum au stat lucrurile), primele patru locuri au fost ocupate de trupe care au "ceva" al lor ca aparitie, fie ca fac trimitere la motive populare, la extraterestri sau la... gunoieri :). Pe o scena muzicala unde este greu sa aduci ceva absolut original componistic, sa rupi gura targului cum s-ar spune, modul cum stii sa te pui in evidenta pare sa fie important. DinUmbra si Untold Faith au fost trupele care n-au facut nimic in sensul asta, au lasat muzica sa vorbeasca. Poate si de aceea, poate si pentru ca au o categorie de public mai restransa (doom-death intr-un caz, progressive in celalalt), piesele lor nefiind foarte catchy in raport cu Dirty Shirt sau An Theos de exemplu, unde se pot recunoaste cu usurinta anumite motive muzicale, au ocupat ultimele locuri.
3. Chiar si atunci cand este vorba de un concurs, o manifestare non profit pentru trupe, organizatorii nu s-au putut abtine sa nu perceapa bilet de intrare. Simbolic poate, 20 de lei, dar si gestul e la fel de simbolic, mai ales ca la preselectiile regionale (cel putin la Bucuresti) nu a fost cazul. 

Atat am avut de spus, mai jos aveti o fotografie facuta la finalul concertului (de fapt doua, aripa stanga si aripa dreapta), cu membrii trupelor si organizatorii.



Aa, uitasem, in incheierea concursului a concertat si un invitat, o trupa de thrash metal din Germania, Contradiction, dar fiindca nu-i genul meu si aveam drum lung de facut am preferat sa pornesc spre casa, asa ca n-am ce sa va spun despre ei.

vineri, 27 iunie 2014

Exista fericire in Rusia?


Natalia Kliuceariova - Ultima oprire, Rusia

Raspunsul scurt la intrebarea de mai sus ar fi "nu, dar speranta moare ultima". Uitati-va numai la mai-marele tarii cat de complexat si ingradit s-a simtit intre "micile" lui granite si a plecat hai-hui prin Ucraina sa-si caute fericirea. Iar daca Lermontov, Puskin sau Dostoievski ar fi fost fericiti, ar mai fi existat operele lor asa cum le stim? Daca Venicika Erofeev ar fi fost fericit si-ar mai fi inecat amarul in alcool prin tren? Si daca Nikita, din cartea de fata, cel entuziasmat de viata pana la a-l cuprinde lesinul de atata intensitate a trairii ar fi fost fericit, ar fi pornit sa strabata tara cautand acel ceva nenumit care sa-i ostoiasca focul interior? Se pare ca rusii detin dintotdeauna o gena a tragismului, avand capacitatea de a plange cu un ochi si de a rade cu celalalt, iar literatura lor nu inceteaza sa o dovedeasca. Mai toti scriitorii rusi contemporani sunt capabili de acea ironie tandru-amaruie care face totul sa sune ca o gluma sau ca o parabola, fie ca-si imbraca subiectul in hainele permisive ale distopiei science-fiction, negand astfel o implicare prea adanca in realitatea imediata, fie ca raman cu picioarele pe pamant, ancorati in efemerul de langa ei.
Sa recunoastem ca literatura n-are nevoie de fericire, numai viata are. Obisnuiam in studentie sa merg mult cu trenul. Nu stiu daca noile compartimente de tren mai faciliteaza acea intimitate care se lega la drumurile mai lungi, vrand-nevrand (in cazul meu mai mult din politete, pentru ca nu stiam cum sa tai vorba omului, sa-i spun transant ca marunta lui viata nu ma intereseaza, dar dupa ce mi-am luat walkman lucrurile au devenit mult mai simple). Oamenii niciodata nu-si povesteau implinirile, ci nefericirile: despre boli, despre copii care i-au uitat sau au ajuns sa aiba casnicii esuate, despre singuratatea batranetii, despre saracie... aceeasi lamentatie monotona cu usoare variatiuni. Pe ici, pe colo, cate un mucalit facand haz de necaz. Ai zice ca si noi suntem un neam de bufoni tragici mai ceva ca rusii, numai ca nu prea are cine sa ne surprinda sufletul in filele cartilor in cheie tragicomico-melancolica. 
Natalia Kliuceariova nu face exceptie de la regula ca, pentru a obtine literatura buna in Rusia de azi,  trebuie sa construiesti o combinatie de nefericire cu (auto)ironie, de naivitate cu cinism, de ras si plans. Nikita al ei este un hibrid intre Aliosa Karamazov cu un Venicika ceva mai lucid si mai increzator in natura umana, ramanand intr-o zona mai confortabila a gandirii. Purtand in suflet iubirea pentru Iasia, fata cu parul colorat devenita model porno, cutreiera Rusia de la un capat la altul, incercand sa-si umple golul produs de disparitia ei. Pe drum intalneste tot felul de oameni, multi dezradacinati, plecati de acasa, parasind tot ceea ce iubesc, lasandu-si in urma trecutul pentru a-si construi o alta viata. O femeie vinde sosete intr-o gara dupa ce a plecat dintr-un sat parasit de toti, o batrana fugita din Cecenia se adaposteste in scara unui bloc unde face curat, un travestit isi gaseste locul intr-un colhoz condus de un preot, un copil de zece ani crede ca salvarea se afla in gandire. Unele portrete sunt abia schitate, cu altele ne intersectam pasii de mai multe ori, revenind in viata si cautarile eroului.
Exista o anumite ambiguitate in cronologia intalnirilor lui Nikita cu cei din jur intercalate cu amintirile, poate si putina repetitivitate in atmosfera si tonul general al cartii si o fragmentare ce-i intrerupe  ritmul. Acum il gasim pe erou intr-o gara mica, pentru ca in capitolul urmator sa fie la Moscova sau la Petersburg. Personajele ce-i populeaza viata sunt introduse abrupt, marcand un moment in care caile li se unesc pentru a se desparti din nou dupa cateva pagini, definitiv sau temporar, dar imbogatindu-i cautarile cu o noua experienta a nefericirii sau, dimpotriva, oferindu-i niste raspunsuri. Din pacate sunt doar propriile lor raspunsuri, in timp ce Nikita are nevoie de o revolutie, interioara sau exterioara, pentru a ajunge singur la Rusia din interiorul sau.
Vocea Nataliei Kliucearova nu este una originala, Erofeev avea ceva in plus, o efervescenta care aici e diluata cu multa melancolie, un spirit mai caustic, ce puncta mai bine atmosfera, insa e un debut promitator, ce ne pune in fata aceeasi Rusie contradictorie a ultimilor ani, cu mentalitati si ideologii opuse, cu framantarile si descumpanirile unei generatii aflate parca intr-o tranzitie continua, fara sa stie spre ce.

miercuri, 25 iunie 2014

O carte furata


Pawel Huelle - Eram singur si fericit

Am o intamplare interesanta despre cartea asta din perspectiva "profilului infractorului". Acum vreo cateva saptamani, eram la mare, in Vama, cu cortul. Cunoscand precedentele locului, am buna inspiratie sa-mi tin obiectele de valoare in masina. Nu m-am gandit niciodata ca ar putea veni un hot care sa fure din cort, in lipsa de bani sau alte lucruri utile, o... carte. Erau doua, cea in limba engleza nu i-a placut, sau n-o fi inteles, dar pe-asta mi-a luat-o. Ma intreb de ce, daca ar fi vrut sa le vanda, poate Neil Gaiman-ul in engleza ar fi fost mai pretios. Asa ca prefer sa cred ca a luat-o sa o citeasca, fiindca impreuna cu ea, a plecat si lampa de citit... si palaria mea de soare, pentru ca un hot care se respecta nu poate sta pe plaja cu o carte in brate fara sa fie protejat, sa nu i se incinga creierii. Ma tot gandesc ce l-o fi inspirat. Poate titlul sa-l fi dus cu gandul la o vreme din viata lui cand nu era obligat sa fure ca sa-si intretina familia?! Poate fotografia baietelului de pe coperta sa-i fi trezit nostalgia propriei copilarii? Chiar nu stiu, dar eram pe la jumatate cand am ramas fara ea, asa ca am cumparat-o din nou. Sper sa fi fost si pentru hot o lectura cel putin la fel de placuta cum a fost pentru mine. M-am bucurat ca exista si printre cei care fura oameni pasionati de lectura, desi nu mi-e clar unde sa-i plasez in ordinea universului.
Cele opt povestiri care alcatuiesc volumul ne fac martori ai cresterii si maturizarii unui baietel polonez, niciodata numit, ai intalnirilor acestuia cu personaje carismatice, carora imaginatia de copil le atribuie contururi fabuloase, precum o batrana nemtoaica din casa unde locuia impreuna cu familia imediat dupa razboi, Kaspar tamplarul, Tocilarul si fiica sa, domnul Kosterke cu piciorul lui de lemn, bunicul Antoni, unchiul Henryk, veteranul de razboi, si o multime de alti eroi ce reconstituie o atmosfera nostalgica, asemenea fotografiilor in sepia ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodata si incerci sa intrezaresti in liniile chipului cine au fost, cum au trait, ce au vazut... Portretele lor par vii, se desprind din tablou si capata dimensiuni colosale in ochii eroului-copil, pentru a fi din nou redusi, cand istoria lor se incheie, la stadiul de poza intr-un album.
Unele pasaje mi-au dat un pic o stare de perplexitate si confuzie, sentimentul ca n-am inteles intotdeauna lumea in care am nimerit, ca si cum as fi ajuns in satul unde poposesc baiatul cu unchiul sau intr-o drumetie, as fi trait magia locului si apoi as fi descoperit ca acel loc nu exista pe nicio harta, ci doar in imaginatie. Lumea este intotdeauna reconstruita meticulos, din detalii, uneori atat de abundente incat am resimtit unele pagini ca fiind prea incarcate, diluand punctele forte ale lui Huelle, atmosfera si portretul. Cel din urma, mai ales, porneste de la o imagine in aparenta banala si e imbogatit pe parcurs cu conotatii fantastice, cu accente amuzante sau melancolic-nostalgice. Pe ansamblu mi-a placut viziunea aceasta proaspata, neintinata de trecerea timpului si de experienta, capacitatea de a putea privi prin ochii copilului, de a se minuna si entuziasma, de a vedea frumusetea acolo unde adultii vad ruina sau banalul. Mi-au placut Gdansk-ul lui Huelle, cu imprejurimile lui fabuloase, drumul prin timp de la insurectia armata de la Varsovia pana spre anii '70, presarat cu detaliile schimbarii, trecute insa mereu prin prisma unei memorii afective ce le imprima povestirilor un ton dulce-amarui:
"...am vazut cum buldozerul inlatura ultimele ruine de pe insula. Si, in loc sa ma bucur ca, in sfarsit, in inima orasului nu ne vor mai speria ridicaturi si cioturi de caramida, am simtit un adevarat regret, pentru ca Tocilarul, Gute Luisa, Lucian si matusa Ida au reaparut in gandurile mele doar pentru a disparea imediat, impreuna cu ultimii nori ai prafului de caramida adevarata a Hansei. 
Ce te holbezi asa? am mormait in sinea mea. Nu e decat o miscare obisnuita a atomilor, nimic altceva, pe bune, crede-ma."
Universul capata contururi magice in ochii copilului ce-l exploreaza, capabil sa-l infrumuseteze si sa-i descopere secretele in acele amanunte pe langa care adultii pot trece nepasatori. Doar acolo putem descoperi un taram situat la granita dintre realitate si vis, dintre poezie si concret, numai bun de cutreierat intr-o zi tihnita, relaxanta, poate chiar pe malul marii. Hotul meu a fost destul de inspirat.

luni, 23 iunie 2014

Arta culinara

Chef (2014)

Aperitiv: Daca sunteti genul de persoana care, zapand butoanele telecomenzii televizorului, se trezeste ca ramane la jumatatea miscarii pe TV Paprika sau Discovery Travel cand vede vreun maestru bucatar vorbind cu pasiune despre ceea ce gateste sau vreo tigaie sfaraind, daca stiti deosebirea dintre mult mai genericul "a gati", cu care in ultima vreme romanii contaminati de terminologia engleza nu ezita sa traduca orice proces "tehnologic" din bucatarie, si notiunile specifice, "a fierbe", "a praji", "a coace",  "a cali" si altele, Chef este un film pentru voi. Nu conteaza ca va place sa gatiti sau nu, ci cat si cum mancati, cat de gurmanzi sau "gurmeti" sunteti ca sa apreciati ceea ce aveti in farfurie. 

Fel principal: Jon Favreau, mai cunoscut ca scenarist, producator si regizor decat ca actor (in special pentru seria Iron Man) aduce prin personajul sau, Carl Casper, bucatar la un restaurant cu pretentii ce se vede limitat in creativitatea sa culinara de un patron conservator, un omagiu acelor oameni pentru care pasiunea este ingredientul principal al felurilor gatite. 
Sunt oameni care, asemenea lui Jamie Oliver, te fac sa-ti fie pofta de ceea ce pregatesc numai cand ii auzi cu cat entuziasm iti prezinta fiecare combinatie de ingrediente, exprimand dragoste si increderea in ceea ce fac prin fiecare gest si cuvant. Acesti oameni sunt dovada vie a sensului cuvantului "arta" din "arta culinara", una care le aduce consumatorilor zambetul pe buze, ii binedispune, transformandu-se uneori intr-o declaratie de dragoste. Este modul in care Casper intelege sa-si exprime sentimentele pentru o colega de lucru, rasfatandu-i papilele gustative, sau pentru fiul sau, de care se apropie treptat tot cu ajutorul mancarii pregatite. Este modul in care alege sa-si afirme libertatea de creatie in fata lumii si sa se reabiliteze dupa un dezastru mediatic, fara sa simta ca arta sa ar fi depreciata daca ar fi adusa la nivelul fast-food, al mancarii de strada servite in rulote.
Ca un astfel de mancare de strada este si filmul: cald, proaspat, condimentat cu o doza de farmec marca Scarlett Johansson si una de verva marca Robert Downey Jr., aparitii episodice dar care ii fac bine, una vizual, cealalta ca dinamism si verva; previzibil si fara surprize in desfasurare, putin moralizator in evolutia relatiei dintre chef si fiul sau, fiindca se doreste un film "de familie", putin fortat in cea a legaturii cu fosta sotie, dar astea-s detalii mai putin esentiale, puse acolo doar ca sa diversifice putin paleta gusturilor.
De la Miami la Los Angeles, de la New Orleans in Texas, filmul se transforma intr-un road movie culinar care intareste legatura dintre tata si fiu, diversificandu-si ingredientele in functie de zona unde ajungem, construind o desfasurare foarte previzibila, dar deloc suparatoare. Fiindca nimeni nu vrea sa mearga la un concert Rolling Stones in care sa nu se cante "Satisfaction", ii da spectatorului satisfactia de a nu marsa pe ingrediente care sa-l scoata din zona de confort vizual a unui film pentru consumul in masa.
Daca m-a deranjat ceva, a fost plasarea de produse ostentativa, repetata pana la exasperare. Se pare ca orice telefon care nu este iPhone reprezinta o antichitate, o ciudatenie greu manevrabila, si singura retea sociala din lume  este Twitter, raspandindu-si in eter ciripiturile si transformand peste noapte un necunoscut intr-un erou. Ok, mai exista si YouTube. Partea asta de social media a fost mai greu de digerat, poate si pentru ca este un aspect pe care il privesc cu totala indiferenta.

Desert: Nu pot sa inchei fara sa mentionez prezenta proaspata si plina de aplomb a micutului Emjay Anthony in rolul lui Percy, fiul lui Carl. Este drept ca ea e pusa in valoare de dialoguri bine construite, inteligente, vioaie, care incadreaza de minune un film atat de apetisant vizual, ca un topping bine plasat peste o inghetata racoritoare, de fructe.
Daca vreti sa va delectati papilele cinefile cu o comedie placuta ca o mancare de strada ce te bucura pe loc dar pe care nu ai include-o intr-o experienta culinara de neuitat, rulota lui Jon Favreau va asteapta in cinematografe.

vineri, 20 iunie 2014

Paradisuri artificiale


Marie-Jeanne Urech - Accesorii pentru paradis

Ea este cartea cu care va "amenintam" in postul precedent. Nu stiu cum proceseaza ceilalti literatura, dar eu, jucandu-ma din cand in cand cu acuarele, acrilice si alte medii mazgalitoare, am o imaginatie mai degraba vizuala. Gandesc in imagini si cuvintele sunt doar instrumentul care-mi creeaza in minte tablouri inspirate de o atmosfera, de un loc sau de un personaj. Din perspectiva asta, lumea din Accesorii pentru paradis este un deliciu. Daca i-ati lua pe Magritte, De Chirico si Max Ernst si le-ati transpune panzele in cuvinte, ati putea obtine un roman à la Marie-Jeanne Urech. Habar n-am din ce colt al Elvetiei a aparut aceasta tanara autoare, ce reverii onirice i-au adus inspiratia, dar cartea m-a prins si n-am putut s-o las pana n-am terminat-o. Si nu numai din curiozitate, fiindca simteam ca firele pe care le urmam aveau nevoie sa se lege cumva si nu le puteam lasa in suspensie, ca incepuse sa-mi pese de nefericitele personaje, vrand sa aflu ce hauri li se mai deschid sub picioare si in suflet, dar si pentru ca m-am scufundat in lumea asta, am savurat fiecare imagine, suprarealismul unui univers care, pentru a se lasa descifrat, trebuie mai intai acceptat, cu regulile lui bizare, sfidand logica si ratiunea.
Cateva dintre accesoriile pentru paradis ar fi: visele, flacoanele de esenta euforizanta, norii roz chimici care acopera orasul, o raza de soare ce se strecoara printre ei, manechinele cu aripi de inger sau poate, mult mai prozaic, culoarea ochilor. Cum ar putea cineva sa se simta alienat intr-un astfel de rai ce inlocuieste vinul si hasisul cu esenta chimica a fericirii?!
Intr-o asa atmosfera de pace si multumire profunda, totul are insa un aer de distopie apocaliptica. Un razboi si o epidemie pandesc in apropiere, dar nu-si fac niciodata simtita prezenta direct. In clinica psihiatrica unde lucreaza doctorul Achille Aarberg, cel bantuit in copilarie de monstri creati pentru a-i hrani imaginatia si fantezia, pacientii nu sunt bolnavi, ci sufera de "defecte de fabricatie" pentru care parintii sunt responsabili.
"Fiecare cap era ascuns in spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, inarmate cu foarfece si manusi groase, le tundeau, le curatau si le aeriseau intruna. Cand perdeaua se rarea intr-atat incat nu se mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera-sefa venea sa inlocuiasca florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr-un congelator mobil. Cele mai multe ingrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii si aerul inchis. Cat despre pacienti, ei dormeau dusi, gasind in vise tot ce aveau nevoie." Nu vi se pare ca regasim aici ceva din drama lui Chloe, cu nufarul ce-i invadeaza plamanii? Si niste copii care ridica turnuri la Ministerul de Interne amintesc puternic de "Imparatul mustelor". Multe alte imagini isi regasesc corespondenta prin alte lumi literare, din care cel mai des amintita este cea a lui Kafka. Dar asta nu pentru ca n-ar fi vorba de originalitate, ci pentru ca exista intotdeauna o alta parte, o alta carte si nimic nu vine din neant.
Oamenii dispar, mingile de golf dispar, ciorapii se desperecheaza, nimeni nu stie cum si de ce, pana cand ajungem "pe partea cealalta", unde personajele plecate ajung cautand ceva, fugind de ceva sau doar din intamplare, blocate intr-un paradis altfel, pentru ca "Avem paradisul pe care-l meritam si, credeti-ma, nu-i mai urat ca al altora. E dupa chipul si asemanarea noastra. Imperfect, dar uman." Ca si calculele inginerului Graber, intotdeauna gresite, ca si aceasta carte ce pare o joaca, dar poate in acelasi timp sa amuze si sa intrige, sa pastreze curiozitatea, sa fascineze prin asocierile bizare, sa intristeze. Senzatia claustrofobica generata de mediul floral-steril al spitalului, de atelierul lipsit de soare  unde lucreaza surorile Soler sau de Serviciul Statistic, puternic luminat de neoane reci, isi gaseste atenuarea in accesorii: o doza de umor, un detaliu care la prima aparitie pare fara noima dar isi afla mai tarziu locul in logica paradisului, o simetrie ce inchide cartea in punctul de unde a plecat, o constructie adaptandu-si ritmul intern la cel al prezentei umane, de la fundalul liric, metaforic, dezvoltandu-se lin, pana la frazele scurte, alerte, nervoase, acide uneori, ce definesc cautarile eroilor,  asemenea tuselor unui pictor ce-si finiseaza tabloul, dandu-i scanteia de viata.
Intr-o lume aparent lipsita de reguli, totul are o ordine si un sens ce se dezvaluie circular, creand o poarta de trecere ce uneste singuratatile si angoasele intr-un nou paradis. O carte atat de imperfect de umana, ce provoaca imaginatia, oferindu-i accesoriile necesare pentru a se apropia de paradis!

miercuri, 18 iunie 2014

Munca sfinteste locul

Acesta este un miruitor. Sau, daca nu va place aspectul, puteti opta pentru varianta "sticluta de parfum". 
Iar acesta este un trafalet, un obiect de cult la mare pret pentru cultul zugravilor, membri ai minoritatii muncitoare din Romania. Sa-l fi ales patriarhul  ca simbol fiindca a inteles, in sfarsit, ca doar omul sfinteste locul si oamenii care lucreaza la studiourile in cauza trebuie indemnati sa-si faca meseria cat mai bine?! 
N-as fi amintit episodul daca n-as fi vrut sa il leg de un fragment dintr-o carte frumoasa pe care tocmai am terminat-o de citit, surprinzatoare, plina de imaginatie, va voi povesti mai multe despre ea in curand. Pasajul ales poate nu este cel mai elocvent in privinta lumii speciale a cartii, dar are mare legatura cu prostul obicei des practicat pe la noi, din nefericire, acela al cersitului de favoruri divine prin sfintire.

"Cardinalul era asteptat la ora unu pentru o receptie si nu-i placea sa rateze gustarile. Se indrepta cu pasi iuti spre estrada, insotit de doi heruvimi: unul ca sa-i tina microfonul, iar celalalt instrumentele de binecuvantare. O boare usoara ii ravasea patrafirul si lasa sa i se vada burta, stransa cu o curea larga stacojie care se potrivea perfect cu fata lui joviala si bine hranita. Asteptand sa termine orchestra, isi impreuna mainile in semn de reculegere. Toti putura atunci sa-i admire impozantul rubin care-i impodobea degetul mic, cel pe care-l ridica foarte sus cand inghitea o gustare. Era deja douasprezece si jumatate. Cardinalul ridica mainile nerabdator. Ultimele note din Fly past se sufocara imediat in palnia alamurilor.
 Erau toate aliniate ca sa fie stropite cu agheasma: masinile de politie, de jandarmerie, de militie, ale garzii financiare, ale trezoreriei publice, ale pompierilor, apoi motocicletele garzii nationale si ale companiilor de taxiuri pe doua roti, un autobuz de la transportul public, o bena de gunoi, o masina de maturat strazile, un excavator si, in sfarsit, piesa de rezistenta, o macara al carei carlig de otel se legana deasupra capului cardinalului, gata sa-l ridice la cer. Rosti cateva cuvinte imposibil de auzit si isi agita energic sfestocul, de parc-ar fi vrut sa se descotoroseasca de o murdarie prinsa de degetul lui. Un formidabil concert de claxoane ii saluta gestul si aminti ca, desi n-au suflet, masinile au totusi voce."

Ce sa fie, ce sa fie :)?

luni, 16 iunie 2014

Bibliofili, bibliomani

Allison Hoover Bartlett - Omul obsedat de carti 

Stiti senzatia aceea cand intri la un film ferm convins ca mergi la un thriller, te astepti la tensiune si mister si te trezesti la un documentar insipid?! Nici eu n-o stiam, dar am aflat-o acum. Scuzele ar fi: titlul, in primul rand, apoi coperta cu umbra desprinsa parca din filmele cu spioni saptezeciste profilandu-se amenintatoare asupra bibliotecii, si apoi coperta 4 de unde citez: "O incursiune in lumea bizara a pietei de raritati si o cronica moderna a crimei si a pedepsei. O poveste donquijotesca si, in acelasi timp, un captivant roman politist". Ati putea sa ma intrebati, pe buna dreptate: "dar tu chiar nu rasfoiesti o carte inainte de a o cumpara?" Ba da, asta am facut, am rasfoit-o, am citit cateva fraze si mi-am zis ca merge ca o poveste light, mai ales ca este cu carti, ia te uita, "un exemplar fara supracoperta din prima editie The Great Gatsby costa 150 de dolari, iar unul cu supracoperta costa 4000 de dolari", are si rol informativ... fara sa caut prea mult desfasurarea propriu-zisa a presupusei actiuni, ca ma convinsese suficient punctul de pornire: un hot de carti care fura din pasiune, un anticar justitiar ce-l urmareste cu o pasiune la fel de mare. 
Pot sa inteleg bibliofilia ca fenomen, dar nu-i pentru mine, eu nu iubesc cartile, ci numai continutul lor. Goana asta dupa volume pretioase, dupa volume princeps si editii rare nu-mi spune nimic. Continutul are fix aceeasi valoare in editia 1 ca si in editia a 15-a. Imi place mirosul de nou, de cerneala proaspata, imi fura privirea o grafica placuta, editiile vechi miros de obicei a praf si a aer statut. Dar nici la o carte noua  obiectul nu primeaza, nu-mi doresc sa-l am, dimpotriva, daca e buna as vrea sa o dau mai departe, sa se bucure cat mai multi de "sufletul" ei. Sunt cateva carti ale copilariei, altele primite cadou de la persoane iubite sau ale unor autori dragi pe care nu m-as indura sa le instrainez din ratiuni sentimentale pentru primele, pentru ca nu se stie cand voi dori sa le recitesc pentru cele din ultima categorie. Intuitia imi spune ca pentru majoritatea n-o voi face niciodata, va exista mereu ceva nou, proaspat, care va avea prioritate. Dar daca o veni vreun cataclism planetar caruia sa presupun ca i-am supravietui si eu si biblioteca mea, insa ar distruge orice posibilitate de editare de carti noi si ar disparea si curentul care-mi alimenteaza e-book-ul ce ascunde o alta biblioteca, e bine sa fie acolo :)
La bibliomania lui John Gilkey, dincolo de aspectele morale ale furtului de carti, m-a dezamagit tare motivatia: "Imi place sa simt ca tin in mana o carte care face 5-10 miare. Si mai e si admiratia celorlalti."  Ma gandeam ca fetisul cartii-obiect are alte resorturi decat cele ale mitocanului care vrea sa se afiseze cu cel mai nou model de Audi, mai ales pentru cineva ce-si risca permanent libertatea pentru a obtine o noua piesa a colectiei. Dar nu, pentru Gilkey este etalarea unui standard de viata, unde valoarea e data de gustul si criteriile specialistilor. Consulta top 100 Modern Library si-si alege de-acolo titlurile, apoi cauta editii princeps, de la clasici ai literaturii universale din secolul XIX pana la Kerouac, Doctorow, Ken Kesey pe care le cumpara de obicei dand numarul de carte de credit al altora. Hotia pare sa fie o mostenire de familie si incepe cu prima manusa de baseball furata dintr-un magazin (inutila, de altfel, fiind pentru stangaci). Este preocupat si de aspectul estetic, de modul cum se potrivesc cartile pe raft.
La polul opus, se afla Ken Sanders, un bibliofil, anticar si detectiv amator, constient de faptul ca multi anticari se feresc sa reclame pierderile, ca lipsa de asigurare in domeniu impiedica despagubirea si politia ia oarecum in deradere gravitatea unui astfel de furt. 
Marturiile lor se intersecteaza cu portretele altor colectionari de carti celebri din istorie, cu informatii despre piata de carte rara, cu demersurile si munca de documentare a autoarei pentru scrierea cartii. Daca sunteti bibliofili si astfel de detalii va intereseaza, s-ar putea sa va atraga cartea. Pentru ca doar asta veti gasi: informatie, insa intr-un stil sec, mai degraba ca un raport, ca o dare de seama despre piata de carte rara. Ca aminteam de documentar la inceput: este ca si cum ai face un astfel de film doar din interviuri detasate cu protagonistii, fara nici un strop de implicare emotionala, nici din partea lor, nici din cea a reporterului, iar vocea din off iti prezinta date, cifre, fapte, insa este plata, lipsita de expresivitate sau de spirit analitic.
Vreau doar sa felicit editura / traducatoarea pentru inspiratia in alegerea titlului: The Man who Loved Books too Much devine, pe buna dreptate, Omul obsedat de carti, ceea ce surprinde mai bine esenta unui personaj antipatic. Nu am vazut deloc dragoste acolo, ci doar dorinta de a avea o biblioteca impunatoare, de a impresiona prin valoarea cartilor detinute...

vineri, 13 iunie 2014

Un scenariu de poveste



Malcolm Bradbury - Taieturi

Azi avem o carte "de criza". Criza economica, fireste, dar e buna si pentru criza de timp. Suna familiar refrenul "mie imi place sa citesc dar n-am mai pus demult mana pe o carte pentru ca nu mai am cand"? Nu-mi fac iluzii ca "targetul", si anume persoanele care invoca lipsa timpului pentru lectura, si-ar gasi ragazul sa citeasca "despre carti", dar altcineva le poate face o recomandare sau un cadou. De ce nu, carticica aceasta pe care intr-o ora, maxim doua, daca stai sa reiei niste scene savuroase, o devori fara probleme, te si relaxezi, te si amuzi si nici nu simti cand trece timpul. Merge si intr-o calatorie cu trenul, in momentele moarte cand te uiti pe geam plictisit si parca ai face ceva dar nu stii ce. La un drum Bucuresti-Brasov, de exemplu, te binedispui, o termini si mai ai si timp sa pozezi din mers muntii, pe Valea Prahovei.
"Taieturi" are efectul unui sitcom. Nu e o carte "serioasa", deci nu e pentru cei care simt nevoia numai de carti importante si fundamentale. Dar daca apreciati umorul britanic si va intereseaza cat de cat si fenomenul mass-media, n-o sa o mai lasati din mana pana nu o terminati.
Pe mine m-a convins de la primele 3-4 pagini, un pamflet ce defineste, prin tabloul verii lui 1986, o intreaga epoca a Angliei, cea a guvernarii Thatcher. Citeam si parca vedeam pe ici - pe colo masurile din ultimii vreo 3-4 ani de la noi. Atunci cand este nevoie de austeritate, primele sacrificate sunt sanatatea, cultura si educatia. Suna cunoscut?! Prezentarea are un ritm alert, atingand cam toate domeniile economiei, cu succesiuni de verbe ce probabil i-au dat batai mari de cap traducatoarei, dar as zice ca s-a descurcat de minune, chiar daca exagereaza putin cu notele de subsol. Hai sa spunem ca poate nu toti (mai ales nefilologii) au auzit de Roland Barthers, dar Edith Piaf? El Dorado? Cannes? Laurence Olivier? Dar la cate sinonime si jocuri de cuvinte intuiesc ca-s in cartea asta, a reusit sa dea impresia ca nu s-a pierdut prea mult prin traducere.
Este vremea cand se taie mai toate, croindu-se un costum elegant pentru o Anglie moderna, nici prea stramt, nici prea larg, reducandu-se pierderile si eliminandu-se surplusul.Oglinda neagra nu acaparase inca mintea oamenilor, urmau sa mai treaca niste ani pana cand internetul sa se dezvolte si social media sa ia amploare, dar televiziunea e din ce in ce mai vizibila si producatorii cauta intotdeauna altceva, alte miraje care sa acapareze publicul, sa-l pastreze dependent, tintuit in fata ecranului si sa le aduca recunoasterea criticii. Totul trebuie inovat, ajustat noilor standarde, taiat si refacut.
"Vreau o poveste despre aici si acum in actualitatea contemporana. Cu un erou puternic, plin de resurse, care sa rosteasca replici cu care se poate identifica si pe care sa-l poata compatimi oricine", le spune Lordul Mellow, presedintele comitetului de conducere, subalternilor sai de la obscura televiziune independenta  din nordul Angliei Eldorado... sau mai degraba dependenta de noile trenduri cinematografice. O televiziune mica, dar cu o ambitie mare, pe masura megalomaniei conducatorului, reflectata in aspectul apartamentului de lux al noii cladiri moderne in care-si are sediul postul: sa produca un serial de 13 episoade care sa spulbere audienta. Si pentru asta e nevoie de un scenarist, gasit in persoana lui Henry Babbacombe, scriitor obscur si lector de engleza la o universitate din provincie, lipsit de orice experienta in domeniu. Nu conteaza, important e sa fie receptiv la munca in echipa!
De aici lucrurile incep sa ia o intorsatura haotica, tragicomica, unde presupun ca experienta autorului ca scenarist de seriale pentru televiziune are un cuvant de spus: deadline-uri scurtate, scene modificate din mers, interventii in text dupa inspiratia fiecaruia, goana dupa actori si locatii exotice inainte ca scenaristul sa se fi hotarat unde isi va plasa povestea, presiuni, situatii neasteptate avand ca protagonisti actorii principali si, deasupra tuturor, lordul Mellow, deloc "mellow", cu dispozitiile lui schimbatoare, cu modificarile de ultim moment, cu noi si noi pretentii si cerinte, totul in goana dupa profit. Si cand mai intervine si neprevazutul filmarilor, situatia chiar scapa de sub control. Din afara totul arata caraghios, intr-un mod simpatic, ca un desen animat, cu schimburi de replici savuroase pentru cei care apreciaza genul de umor al englezilor, ce imbina sarcasmul cu absurdul. 
In ciuda haosului afisat, taieturile lui Malcolm Bradbury in corpul cartii, concrete sau abstracte, sunt simetrice, apar sub diferite forme la inceputul fiecarui capitol, si ne conduc intr-o lume unde se pare ca nu s-au schimbat chiar atat de multe in ultimii vreo 30 de ani. Daca vreti sa aprofundati dintr-o perspectiva mai serioasa situatia din prezent, puteti cauta documentarul Tales from the Script al carui trailer il aveti mai jos.

miercuri, 11 iunie 2014

Gradini japoneze, tatuaje si un pic de istorie


  Tan Twan Eng - Gradina ceturilor din amurg

In amurgul vietii, cand ceata se va asterne asupra amintirilor, nimic altceva nu va putea retine timpul ce a trecut decat memoria paginilor scrise. De aceea Teoh Yun Ling, judecatoare la Curtea Suprema din Kuala Lumpur, se hotaraste ca, dupa ani intregi de hotarari judecatoresti, sa astearna pe hartie si acele momente de pastrat, sa le poata regasi in noaptea neagra in care se scufunda treptat un bolnav de afazie progresiva atunci cand sensul cuvintelor ajunge sa-i devina strain. Ce mai ramane dintr-o persoana fara amintiri? "Pana si cea mai palida cerneala va dura mai mult decat memoria oamenilor", de aceea este important sa-si transpuna povestea pe hartie, impletind-o cu aceea a doua culturi si a doua epoci.
Lumea ce ni se deschide inainte nu are nimic melodramatic, cum poate parea dupa inceputul de mai sus. Este una fragila ca o gradina japoneza, careia ploile si vantul ii schimba aspectul de la un anotimp la altul sau ca o stampa usor de distrus, dar persista in memorie ca un tatuaj horimono ce-si graveaza povestea in piele dezvaluind-o treptat. Asemenea creatiilor lui Aritomo, fostul gradinar al imparatului Japoniei, pare sa nu tina cont de o tema, adunand ca intr-un puzzle scene si momente legate intre ele de firele memoriei naratoarei.
Tineretea lui Teoh Yun Ling se desfasoara sub semnul unei drame, din perioada cand a fost prizoniera de razboi intr-un lagar japonez. Aveau sa urmeze anii insurectiei comuniste din Malaezia (ai carei locuitori se numesc malaezieni, cum stiam eu, sau malaezi, cum au fost tradusi in carte? Sa nu ajung si la numele tarii, ca DOOM-ul ma invatase acum niste ani ca ar fi Malaysia, nu stiu daca s-a razgandit intre timp), dar luam contact tangential cu mult mai multe epoci si lumi, intr-o jumatate de secol de istorie. Ca intr-un joc de oglinzi, nu doar victimele, ci si imaginea cuceritorului japonez demonstreaza ca intr-un razboi nimeni nu este fericit si toti raman cu regretele si mustrarile lor de constiinta. Evocarile ajung pana la Razboiul Burilor din Africa de Sud, prin aceleasi fire ce unesc intr-un ansamblu armonios diferitele colturi ale gradinii sau memoriei.
Poate ca din ce am spus eu aici si mai ales din ce e mai bine sa nu spun am dat senzatia cum ca ar fi vreo carte lipsita de unitate si continuitate, dar credeti-ma, nu e deloc asa. Cand v-ati plimbat printr-o gradina japoneza, ati simtit vreo lipsa de armonie intre elemente?! Daca nu ati facut-o inca, e o experienta care merita incercata. Ofera o stare de pace, de relaxare, greu de gasit in iuresul oraselor, o tacere ce te ajuta sa pui ordine in ganduri si-n sentimente. "Oare sa fim cu totii la fel, oare cu totii sa ne ducem vietile talmacind tacerile dintre cuvintele auzite, descifrand ecourile memoriei ca sa desenam propriile noastre harti si sa intelegem lumea din jurul nostru?"
Cu sobrietate si gravitate, personajele dau tot timpul senzatia unei taine nespuse, ca si cum ceva din ele ar ramane permanent in yugiri (ceturile din amurg, dupa cum am aflat ca inseamna denumirea satului povestitoarei), pastrand cate o taina sau o durere nerostita, ceea ce le face mai incitante si intrigante, cu atat mai mult cu cat finalul dezvaluie o parte din semnificatia acelor taceri, asemanatoare spatiului lasat incomplet intr-un horimono.
Daca va pasioneaza cultura si civilizatia orientala, fie ca este de proveninenta japoneza sau chinezeasca, s-ar putea sa iubiti cartea asta. Are tot felul de detalii despre un fel de a trai, de a intelege misterele lumii, de a contempla natura si viata, fara a se limita la arta tragerii cu arcul, tatuaje, amenajarea gradinilor sau cultivarea ceaiului. Legende exotice, precum cea a arcasului care a stins noua dintre cei zece sori ori a nechibzuintei unui ucigas ce se hotaraste sa urce din infern in paradis sunt intrecute in ineditul lor doar de gastronomia zonei, ce pune la loc de cinste, de exemplu, cuiburile de randunele construite din saliva ce se intareste in contact cu aerul, culese doar de pe tavanele pesterilor calcaroase, pentru a fi apoi fierte in supa sau consumate reci, in sirop de zahar candel cu ierburi aromate.
Poate vi se pare ca incepe cam lent, dar continuati sa cititi, sa va lasati captivati de enigme, de povestea unei vieti ce va lua un curs neasteptat, de ritmul unei lumi ce se elibereaza  de durere sau angoase prin vechea intelepciune zen sau taoista. Pe mine m-a convins aceasta voce narativa ce imbina austeritatea si rigoarea unei profesii alese pentru a pedepsi criminalii de razboi cu trista melancolie a pierderii, hotararea in dorinta de a implini o promisiune cu aviditatea de a pastra in scris totul, intr-atat incat, daca nu va pasioneaza Orientul Indepartat, ar putea sa vi se para cam stufos si poate ar fi mai bine sa nu cititi cartea :).

luni, 9 iunie 2014

Statuile vii

Festivalul International de Statui Vivante, editia a IV-a, Parcul Herastrau (intrarea Charles de Gaulle), 7-9 iunie

Daca se intampla sa fiti in Bucuresti sau prin imprejurimi si vedeti azi acest post, va trimit la o plimbare in Herastrau. Pe jos, cu rolele sau cu bicicleta (daca nu aveti, puteti inchiria una chiar de la intrarea sus-mentionata), va puteti bucura in parc de o zi placuta, veti gasi umbra si racoarea mult apreciate intr-o asemenea zi calduroasa, o atmosfera relaxata, cu oameni amabili si zambitori in jur si, daca tot sunteti in zona, statuile vii ale teatrului Masca si ale invitatilor sai va pot aduce buna dispozitie, va vor retrezi spiritul ludic sau nostalgia altor timpuri. Mare grija, ca nu toate sunt prietenoase si n-ar fi exclus sa cadeti chiar victima vreunei farse ;). 
Cand am vazut prima data statui vii, acum cativa ani, la Barcelona, nu mi-au parut chiar o forma de arta, mai degraba un divertisment pitoresc. Ceea ce se intampla pe Rambla era ceva ce te-ai astepta sa vezi intr-un parc de distractii si un mod de a impacheta o ocupatie umilitoare, precum cersitul, intr-o forma de PR, atractiva, avand insa ca scop tot obtinerea unui venit. Ca niste masinarii cu fise, statuile incepeau sa prinda viata in momentul cand le "ungeai" cu un banut, oferind o reprezentatie de carnaval, miscandu-se fiecare cum il taia capul. E mult mai usor sa stai nemiscat (desi mie mi se pare teribil de greu) decat sa te misti "in rol".  Mitul artei stradale mi s-a spulberat de-a dreptul cand, doua strazi mai incolo, una dintre statui, pe jumatate demachiata, cu o tenta ciocolatiu-autohtona, a capatat grai si i-a spus insotitoarei "Haide, fa, sa mergem...". Tot am apreciat ca fac "asta" si nu "altceva"... 
Spectacolul din Herastrau, insa, este unul profesionist, aducand arta, asa cum o vedem in reprezentatiile de pantomima, in strada. Toti protagonistii isi cunosc bine rolul, in momentele de nemiscare reusind chiar sa starneasca reactii confuze, sa te intrebi care o fi omul si care statuia. 
Cariatidele de mai sus au fost preferatele mele, si ca aspect, si ca reprezentatie.
Fiecare personaj sau grup statuar repeta momentul, cu durata de cateva minute, de mai multe ori in intervalul a 40 de minute, apoi se retrag sa se odihneasca timp de 20 de minute. Daca vrei sa vezi toate reprezentatiile, chiar ai cu ce sa-ti umpli timpul cel putin o jumatate de zi, si merita din plin, purtandu-te printr-o multime de epoci si momente, recreand scene din teatru, evocand personalitati, personaje si meserii uitate, momente din perioada interbelica, scene de film. 


Alaturi de fiecare personaj sau grup statuar se afla cate o placuta cu o scurta prezentare a lui (uneori in citate) sau o istorie a momentului pe care il va crea. Aveti mai jos doua exemple.

Fie ca este vorba de un culegator de scoici, replica a unei statui olandeze, sau de anticarul Alcalay, din Bucurestiul de odinioara, de personaje shakespeariene sau fantastice, de o ghicitoare sau de o mama ce-si protejeaza devotata pruncul, fiecare statuie creeaza o atmosfera proprie, te poarta in lumea ei si-ti spune o poveste.


Unele sunt transpunerea vreunui fapt inedit, precum statuia de mai jos, ce reia misterul unei vechi statui egiptene care, intr-un muzeu din Manchester, s-a rotit cu 180 de grade. Cum orice minune are o explicatie rationala, se pare ca nu vreun vechi blestem al faraonilor s-ar afla la originea fenomenului, ci vibratiile produse de traficul de pe o strada invecinata.

Altele readuc in atentia publicului dansul, in acordurile tangoului argentinian sau in jucausele ritmuri de boogie ale liceenilor din Cismigiul anilor '40 ce-si declarau dragostea pe aleile parcului. 

Indiferent daca veti gusta mai mult evocarile din dramaturgia consacrata (Romeo si Julieta, Richard al III-lea, Coana Chirita, un Falstaff poznas care nu ezita sa racoreasca spectatorii imprudenti ce se apropie prea mult de butoiul lui) sau numerele interactive, precum Cameramanul ce invita publicul alaturi de el ori Cosarul ce le ofera talismanul norocos, trifoiul cu patru foi, totul este de vazut si bagheta Magicianului va va transforma din nou in copii, capabili sa se entuziasmeze, sa nu mai dea prea mare atentie detaliilor poate mai putin reusite, cum ar fi zambetul distant al Julietei ce parea sa ia in deradere declaratia de dragoste a lui Romeo, si sa se bucure de fiecare aparitie.

De aceea spuneam ca evenimentul din Herastrau nu este "arta de strada", ci "arta in strada", unele reprezentatii functioneaza ca un teaser la spectacolele teatrului Masca, o bine meritata publicitate. Daca prima sectiune a spatiului festivalului este dedicata actorilor sai, cea de-a doua jumatate apartine trupelor olandeze invitate, unele dintre ele laureate ale campionatelor nationale si mondiale. Da, exista si un campionat mondial de statui vivante, se desfasoara anual in Olanda si are drept criterii de apreciere continutul (povestea), executia statuii, senzatia estetica pe care o degaja si componenta de entertainment, modul in care interactioneaza cu publicul. 
In fiecare dintre cele trei seri au loc si cate doua spectacole, in spatiul festivalului. Din pacate, ora de incepere este cam optionala, aseara la 19 am asteptat in zadar sa inceapa ceva, asa ca nu pot sa va spun daca si cand si cum s-a desfasurat. Si diseara vor fi asa ca, daca ajungeti azi prin zona, poate veti reusi sa vedeti Pierrot Lunatecul (de la 19) sau O noapte furtunoasa (de la 21).

duminică, 8 iunie 2014

Capusele showbiz-ului

Behind the Candelabra (2013)

Mai mult decat o personalitate culturala, cum ar putea sa para cineva definit drept pianist, Liberace a fost un personaj. Din pacate, genul de personaj care nu poate reprezenta un model: de o extravaganta apropriata de prost gust, petrecandu-si viata inconjurat de kitchuri cat mai sclipitoare si mai scumpe, tipul de mitocan obisnuit sa considere ca orice are un pret si poate fi cumparat. Oamenii de o asemenea factura tind sa si atraga in jur "capuse", gata sa profite, cat si cand au ocazia, de celebritatea si mai ales de banii celui in cauza, care apoi se plang de singuratate si neintelegere...
Cel putin asa l-am perceput eu din acest film produs de HBO, in regia lui Steven Soderbergh, bazat pe memoriile uneia dintre sus-numitele "capuse", Scott Thorson, Behind the Candelabra: My Life with Liberace. 
Va spun din start, ca sa nu mai pierdeti timpul citind, pentru cei cu probleme de asimilare a homosexualitatii "cu continut explicit" e un film de evitat. Acum, pentru o mai buna intelegere a personajului in context autohton, sa zicem ca avem o celebritate (si ma tem ca multe din personajele kitchoase ale showbiz-ului autohton ar parea chiar stilate si cu gusturi in amenajari interioare fata de opulenta afisata in film) si un baiat frumos care descopera un rezervor de bani. Dupa cum se autoiluzioneaza orice intretinut(a), apare si dragostea, fiindca mosul de alaturi are o calitate indiscutabila: generozitatea. Numai ca generozitatea recompenseaza un trup perfect dupa standardele proprietarului. Care proprietar este, bineinteles, sponsorul. Imaginati-va ca baiatul cel frumos, pe numele lui Scott Thorson, scrie o carte de memorii in care isi povesteste viata alaturi de celebritatea in cauza. Scott nu a devenit niciodata vedeta, avand ca singure calitati tineretea si un fizic impecabil pana in momentul cand sponsorul decide ca are nevoie de ajustari. Asa ca ramane o jucarie a lui Liberace, care i-a schimbat nu doar viata, ci si fata, si o arunca  dupa ce s-a plictisit de ea.
In timp ce ma uitam la film, ma intrebam care este limita de jos a demnitatii umane. Evident ca Scott nu se poate judeca pe sine prea aspru, invocand sentimente putin credibile pentru mine, spectatorul. Dar cand iti pierzi orice identitate, cand accepti interventii chirurgicale de modificare a chipului pentru a fi cat mai apropiat de parametrii protectorului care, conform ego-ului sau umflat, se defineste drept standard de frumusete, doar pentru a nu-i pierde favorurile, mai poti fi considerat un individ sau devii un accesoriu?! Scott are insa o anumita ingenuitate - sau poate o fi vorba despre decenta? - de a ramane in spatele luminilor rampei, spre deosebire de mentionatele capuse autohtone, devenite vedete peste noapte doar pentru ca au respirat acelasi aer cu o vedeta consacrata prin merite proprii, fie ca-s ele sportive, muzicale sau de alta natura.
Filmul m-a cam exasperat, este plin de ipocrizie, dar asta fiindca reflecta vieti traite astfel. Pe de-o parte, intr-o epoca in care homosexualitatea era inca blamata si dauna grav carierei unei vedete, Liberace are grija sa-si pastreze in exterior imaginea unui individ straight, clamandu-si public dragostea pentru patinatoarea Sonja Henie si inventandu-si o biografie "curata", sa dea bine la publicul vremii. Reuseste chiar sa castige si niste procese de calomnie pe seama orientarii sale sexuale. Pe de alta parte, este ipocrizia lui Scott, umilit, lipsit de orice putere de decizie, de a nu recunoaste atractia magnetica a bogatiei...
Poate cele mai bune lucruri din film sunt actorii, ce dau atata credibilitate personajelor, desi sunt perceputi in general ca doua embleme ale masculinitatii. Daca Michael Douglas aduce un plus la partea de interpretare, la Matt Damon iese in evidenta machiajul, intinerindu-l cu vreo 20 de ani. Presupun ca e si o sarcina mai usoara cand ai un "baby face", insa si transformarea in urma operatiilor estetice este bine subliniata.
Scenariul, pornind de la cartea lui Scott Thorson, nu are nimic dintr-o biografie clasica, oficiala, ajungand in spatele culiselor conventionale ale ecranizarilor obisnuite. Si filmul asta mai reuseste ceva: in timp ce scormoneste prin intunericul asternut dupa ce somptuoasele candelabre de pe scena se sting, poate sa pastreze o imagine critica fara urma de accente homofobe. Nu e rau, dar lumea lui nu e pentru mine, aproape ma dureau ochii de la atata stralucire in totala lipsa de armonie, noroc cu talentul lui Michael Douglas, ca ma ajuta sa mai ignor decorurile. 

joi, 5 iunie 2014

Pamela

Ionut Chiva - Boddah speriat

Acum niste ani, cand Poliromul lansa colectia "Ego Proza", am descoperit cativa scriitori si niste pusti teribilisti cu veleitati literare, categorie in care n-am ezitat sa-l includ atunci si pe Ionut Chiva cu al lui "69". Timpul a mai trecut, pustiul teribilist a crescut si acum, dupa ce am terminat volumul sau de povestiri, pe care l-as fi ocolit probabil daca nu ar fi vorbit Lucia T asa frumos despre el, pot sa spun ca m-a cucerit. Poate ca altii vad altfel literatura romana in contextul celei universale, incearca sa o "protejeze" in aprecieri, sa o sustina pentru ca "e a noastra si trebuie incurajata orice incercare". Pentru mine e simplu: strain, roman, ce imi place, imi place, ce nu, nu, nu simt vreo obligatie morala de a sprijini creatii in care nu cred. Ionut Chiva de acum e mult mai bun decat Ionut Chiva de acum 10 ani nu pentru ca mi-as fi pierdut eu obiectivitatea intre timp, ci pentru ca s-a maturizat ca autor.
Si sper ca nu este de vina doar perioada de "criza existentiala" in care marturiseste ca ar fi scris cartea, ca daca-i asa, ii prind bine pe plan literar astfel de momente. In egoismul meu de cititor, n-as vrea sa-i urez sa le aiba cat mai des, ci doar ca, odata trecute, sa le asimileze, sa le integreze pentru a ne delecta cu cat mai multe astfel de carti.
Inainte sa mai zic ceva despre volum, vreau sa va impartasesc o intamplare personala minunata: acum vreo patru  ani, de Craciun, eram la munte. Iarna grea, zapada mare, viscol... nu stiam cat de bune semne avea sa aiba anul. Ne plimbam prin padure cand am vazut desprinzandu-se dintre copaci o creatura - caine n-o puteam numi - mai mult zombi, un sac de oase, dar cu ochi stralucitori si plini de speranta. A venit dand din coada prietenos si n-am inteles de unde ramasese atata energie in corpul acela fara pic de carne pe el. Iesise de sub o baraca parasita peste iarna de muncitorii de la drumuri (pe timpul cand se asfalta ceea ce urma sa devina Transalpina), probabil ca in timpul verii mai primea de la ei vreo coaja de paine si acum ramasese singura. 
Vreo doua zile, cat am stat pe-acolo, i-am dat mancare, am mangaiat-o, apoi ne-am vazut de drumul nostru, impreuna cu cainele de atunci (cu o alta poveste, fericita la inceput, dar una care s-a terminat, fiindca acum mai traieste doar in sufletele noastre, ale celor care am iubit-o). N-am putut sa o luam, la cum arata mi-era frica sa nu ne moara in brate, mai ales ca avea si o infectie. Am crezut ca avea o tumoare la una din mamele, era o acumulare de lichid cu aspect cam urat. De acolo avea sa-si capete, ironic, si numele, tatele umflate de parca erau siliconate m-au facut sa-i spun Pamela (Anderson). Am ajuns acasa, am intrebat vreo 2 prieteni medici veterinari cam ce-ar putea sa aiba si, pentru ca prognozele au fost optimiste, doua zile mai tarziu, prin acelasi viscol, am mers 600 de kilometri ca sa luam creatura, cu gandul ca o punem pe picioare si apoi o dam. Ii gasisem si o curte. Doi oameni si doi caini intr-o garsoniera, mai ales ca al doilea ar fi fost de vreo 2 ori mai mare decat primul, mi se parea cam mult. Nu pot sa va spun bucuria ei cand ne-a vazut din nou, a sarit direct pe bancheta din spate a masinii, fara sa astepte sa fie invitata de doua ori. 
Si creatura s-a transformat din zombi in caine, l-am reintegrat social à la In the Flesh (un serial de vazut!): bun, cuminte, deja educat sa ceara afara, cine sa mai aiba sufletul sa-l dea?! Asa ca a capatat o familie formata din 2 oameni si un alt caine, Vinnie, caruia nu i-a contestat niciodata autoritatea de femela beta a haitei. Vinnie a invatat-o regulile cainesti ale casei ("nu ai voie in bucatarie, nu vrei sa intri in baie...") , locurile de mirosit, plimbat si marcat pe afara, ce n-a putut s-o invete a fost doar atitudinea ei de pisicaine printesa rasfatata. 
De doi ani, Pam nu mai are o companie caineasca, ci doar 2 oameni care o iubesc, constienti ca nu vor putea niciodata sa ofere suficient, pe masura dragostei imense si neconditionate primite din partea ei. Recunoaste niste comenzi si alte cateva cuvinte-cheie, printre care "plimbare", sursa permanenta de entuziasm, "baita", momentul de teroare si trauma, avand ca rezultat o privire care parca spune "Rog, rooog, rooog... sa nu", si "citim", cand mi se cuibareste in brate si... citim. 
Si am citit impreuna si "Boddah" si ne-a placut. Si nu numai pentru ca era o carte cu catei, desi povestirile cu catei ne-au placut cel mai mult. Eu am descoperit un scriitor care stie sa se joace cu registrele limbii, sa faca sa sune totul natural, spontan, necautat, sa creeze niste imagini si momente care te bantuie si dupa ce ai terminat de citit. Pam a descoperit la cateii din carte ceva din comportamentul si temerile ei. Are ceva din Sasa, care-si strecoara botul sub palma sa fie mangaiata, ceva din Adonis, care ar dormi trei sferturi din viata (nu toti fac asta?!), si anume acele trei sferturi cand oamenii n-au timp, sunt plecati, nu le pot da atentie, toata atentia din lume, ceva din Boddah, cu angoasele lui de caine ramas singur acasa, cu iritarile lui cand ii da tarcoale o musca si a trait probabil, inainte de ne gasi, starile vulpii speriate si haituite din capcana. Eu am descoperit la unii oameni din carte atitudini si comportamente preluate de la caini: sentimentul apartenentei la haita, lupta pentru teritoriu sau pentru putere, tatonarea, adulmecarea prazii sau a dusmanului, curajul sau angoasa. Amandoua am descoperit o carte cu si pentru caini (aproape prin fiecare povestire trece macar fugar prin cadru un caine in lesa, se aude latrand dintr-o curte ori este amintit intr-o discutie), cu si pentru oameni, cu personaje ce migreaza dintr-o povestire in alta (uneori pentru a oferi doua perspective asupra aceluiasi moment, cum se intampla in "In anul mortii" si "Vorbeste Alex" de exemplu), dintr-o lume in alta, intr-un exil permanent in care toti pornim mai devreme sau mai tarziu. As fi vrut ca Pam sa nu citeasca "Ahil Peleianul, viata sa". Fidelity and Death... nu vreau sa ne gandim la cea de-a doua parte, desi stiu ca e inevitabil, am mai trecut o data prin asta, sa vad si batranetea, si boala, sa traiesc si neputinta de a ajuta, si vinovatia ca am ajutat prea mult si daca n-as fi facut-o poate Vinnie ar fi mai fi trait putin, poate ar fi fost mai fericita intr-o degradare lenta decat cu insulina zilnica, poate, poate...
Deocamdata ne bucuram de drum, nu ne intereseaza destinatia. Si imi pare bine ca, pe drumul nostru, am dat si de cartea asta. Eu am pus accentul aici pe ceea ce ma atinge mai mult la suflet, dar fie ca iubiti sau nu cainii, cartea tot buna ramane, zic eu. Ati putea rezona la singuratatea umana, la limbajul cool din anumite fragmente (partea de hipstereala care m-a prins cel mai putin, mai ales ca urasc ticul verbal al generatiei "gen", dar nu pot sa-l acuz, multi il folosesc, asa ca da bine la oralitate), fiecare poate gasi cate ceva pe placul lui, nu neaparat ce mi-a placut mie, fiindca n-ati intelege limbajul si trairile cainesti din povestirea de titlu, de exemplu. Doar ca ati pierde, probabil, acea implicare emotionala pe care o ai sau nu, imposibil de explicat in cuvinte... ca si iubirea unui caine.

miercuri, 4 iunie 2014

Pe urmele legendei





Hwang Sok-yong - Printesa Bari


Fara sa cunosc literatura coreeana, dar bazandu-ma pe talentul si inovatiile lor cinematografice, recunosc ca m-am asteptat la mai mult. Speram sa gasesc aici o poveste care sa ma captiveze, mai ales ca porneste de la o veche legenda coreeana, aceea a primei mudang (femeie saman), printesa Bari. Cea de-a saptea fiica a unui rege este abandonata la nastere, pentru ca parintii isi doreau un fiu. Mai tarziu, avea sa porneasca intr-o lunga calatorie, pana in infern, ca sa le aduca elixirul vietii, trezindu-i din moarte.
Cartea incepe dincolo de zidurile ferite de priviri indiscrete ale Coreei de Nord, in anii '90, cand nasterea celei de-a saptea fiice a unei familii provoaca aceeasi reactie din partea tatalui ca si a regelui din mitul samanic, insa devotata catelusa a familiei o aduce inapoi acasa. Primeste numele Bari, asemenea printesei din legenda straveche. Crescand, cei din jur ajung sa inteleaga ca nu e un copil obisnuit, ca poate intelege gandurile celor care nu cuvanta, fie ca este vorba de o sora mai mare, surdo-muta, sau de animale, ca-si mosteneste bunica, avand acces la o lume nevazuta oamenilor de rand, aceea a spiritelor, viselor si premonitiilor. 
Dincolo de destinul ei, intrezarim imagini dintr-o lume bine pazita, interzisa Occidentului, cea a Coreei de Nord, ce tanjeste dupa bunastarea sudului dar este in stare, in acelasi timp, sa verse lacrimi sincere de durere la moartea "Marelui Conducator", o lume pe care si autorul cartii a vazut-o pentru scurt timp, cu pretul propriei libertati, fiind condamnat la inchisoare pentru o calatorie ilegala dincolo de cea mai pazita granita din lume (aveti in postul la care fac trimitere un link la un documentar online foarte interesant despre Coreea de Nord). Este vremea marii foamete, a "Marsului suferintei", dupa cum il numesc pompos conducatorii, cand mii de oameni mor si familiile sunt despartite, in cautarea unui mod de supravietuire.
Bari ajunge in China apoi,  printr-o calatorie de infern in cala unui vas, in Anglia, loc de confluenta a civilizatiilor, religiilor si destinelor.
(...)
Scrisesem aici destul de mult despre calatoria initiatica a eroinei prin spatiul multicultural al Londrei, numai ca mi-a jucat Enel-ul o festa si am reusit sa pierd totul. Cititi cartea, daca vreti, eu nu am chef sa repet, mai ales ca nu m-am dat in vant dupa ea, asa ca trec direct la concluzie. Care era ca nu am reusit s-o diger prea bine. Din cei trei autori care dau glas trairilor si experientelor unor eroine cititi in ultima vreme, foarte proaspeti in memorie (Goce Smilevski, cel de fata si preferatul, intr-un post viitor), Hwang Sok-yong m-a convins cel mai putin. Aici era nevoie, zic eu, de o anumita sensibilitate, de poezie, subiectul predispunea la asta, cu toate transele si visele personajului. Scrisul este cam sec, rece, nu reuseste sa dea credibilitate vocii unui personaj precum Bari. E pentru prima data cand mi-as fi dorit ca scriitura masculina, pe care o prefer in general, sa fie condimentata cu ceva sensibilitate feminina. Si al doilea motiv de nemultumire este ca puncteaza tot timpul evidentul. Nu stiu ce parere aveti voi despre o adaptare contemporana a unei legende traditionale, dar mie mi-ar fi placut sa am parte de o paralela subtila, de o poveste in care cititorul sa poata gasi independent, odata ce i s-a expus premisa, corespondentele celor doua destine, sa nu i se aduca aminte explicit, tot timpul, cum se traduce fiecare intamplare din parcursul mitului in cel al personajului povestii contemporane. Mie mi-a impiedicat orice incercare de imersiune,  ca si cum cineva ar fi stat langa mine si mi-ar fi spus la fiecare cateva pagini: "uite, atentie la paragraful asta, vezi cat e de subtil si de misto?" Pentru mine n-a mai putut sa fie.

marți, 3 iunie 2014

Sub semnul lui Ianus

The Two Faces of January (2014)

Mi-am tot batut capul, de cand am vazut filmul, sa inteleg de unde ii vine numele. Am exclus din start luna ianuarie, pentru ca soarele acela bland care pune cel mai bine in evidenta peisajele Greciei nu are nimic de-a face cu raceala unei luni ploioase. Apoi, gandindu-ma la cele doua fete ale unei atractii-respingeri imposibil de controlat, ale unui destin ce leaga doua dintre cele trei personaje, m-am gandit la Ianus, privind cu o fata spre trecut si cu cealalta spre viitor. Sau la fiecare dintre eroi, cu duplicitatea lor. Dupa aceea, ca sa-mi clarific indoielile, am dat un search pe Google, unde am constatat, dintr-un interviu cu regizorul-scenaristul Hossein Amini (nu dau link, fiindca el e mult mai explicit decat mine si nu vreau sa va stric surpriza din film), ca am avut dreptate, si ca pur si simplu il numeste pe "Janus" "January"... ceea ce nu e total gresit, dat fiind ca numele lunii vine de la cel al zeului, dar oarecum este.
Dupa ce v-am povestit despre "ziua cartitei din lupta impotriva extraterestrilor", am sa va spun acum despre un film total opus. Cu mai putin succes de public, se pare, vazand notele si comentariile utilizatorilor de ImdB, dar pentru mine incomparabil mai bun. Si nu compar mere cu pere, ci compar un film cu alt film, imprevizibilul cu asteptatul, un scenariu care permite exprimari actoricesti nuantate cu simplitatea rolurilor de actiune, imagini frumoase, naturale cu iluzia CGI. Hai sa nu-l mai laud, sa nu creez asteptari prea mari, si sa trec la poveste.
Daca va uitati la trailer, intelegeti ca Chester (Viggo Mortensen) si Colette (Kirsten Dunst) sunt un cuplu de turisti americani in vacanta la Atena, unde se intalnesc cu Rydal (Oscar Isaac), un alt american, ce lucreaza ca ghid turistic, profitand de necunoasterea limbii si de ingenuitatea turistelor pentru a smulge un ban in plus de cate ori are ocazia. Cum Chester are niste "probleme" nerezolvate, cei trei se vad implicati intr-o poveste surprizatoare, din care n-am sa dezvalui mai mult decat lasa trailerul sa se inteleaga. Chiar reuseste o prezentare inteligenta, te poarta intr-o directie, te lasa sa intrevezi putin personajele, atmosfera, dar nu stii nimic din ceea ce urmeaza.
Daca as incerca o incadrare, poate ar fi aceea de thriller psihologic, insa mi s-a parut mai mult. Sunt si crime in film, accidentale ce-i drept, dar firul actiunii nu se desfasoara deloc in directia filmelor de gen, aceea de a conduce pe urmele faptasului, cunoscut inca din momentul cand au loc. Este mai degraba un joc al nervilor si slabiciunilor, al increderii ca exercitiu al ultimei speranta de salvare in momentele cand nu poate exista decat suspiciune, al impletirii unor destine ce trebuie sa se alieze pentru a supravietui impreuna. Dinamica personajelor, intersectarile si coliziunile lor fac tot filmul. Desi avem numai trei eroi (inconjurati de alte aparitii episodice), nu simti ca ar lipsi ceva, fiindca centrul de forta este pasat tot timpul de la unul la celalalt, fiecare are un moment al lui, cand poate lua in maini destinul celorlalti doi. Este un triunghi acolo, dar nu (numai) amoros, altele sunt motivatiile si resorturile ce duc filmul mai departe si-l fac sa nu scada deloc in intensitate si tensiune.
Ca atmosfera, are ceva de piesa de teatru dar si de film noir din anii '60, insa ca mijloace este modern, cu prim-planuri lungi pe chipul personajelor si imagini cautate, pentru a incadra mai bine tabloul in rama unei Grecii intotdeauna pitoresti. Colette nu are nimic din acea "femme fatale" promovata de filmele de epoca, dar este personajul declansator al relatiilor, de la gelozie pana la paranoia, motorul central ce pune in miscare povestea. Oscar Isaac imi demonstreaza ca nu degeaba l-am laudat pentru Inside Llewyn Davis iar Aragorn, dupa ce a trecut prin perioada freudiana (A Dangerous Method) a capatat un aer psycho care-l prinde de minune.
Daca mai adaug si joaca subtila cu simbolurile si  figurile mitologiei grecesti (cu o ironica bratara a nemuririi, labirintul Minotaurului, imaginea lui Tezeu - nu pot sa va spun mai mult despre cum se regasesc in poveste, sa nu dau spoilere), obtinem un film cum imi place mie: si frumos vizual, si cu atmosfera, si cu surprize. Vi-l recomand cu drag.

luni, 2 iunie 2014

O alta zi a cartitei

Edge of Tomorrow (2014) 

Prea multe nu-s de spus, cum zice si afisul: "live, die, repeat". Probabil ca, daca ati fi vazut secventele in insiruirea lor logica, mai mult de o ora n-ar fi durat, dar la montaj se pot obtine doua, fiindca totul se repeta si doar un personaj isi aminteste ce s-a intamplat deja, ce urmeaza sa se intample, experienta acumulata ducand povestea mai departe cu ajustarile necesare.
Este unul din acele filme cu nota umflata artificial de efectele speciale, de faptul ca are dinamism. Ma uit la Groundhog Day, care a introdus aceasta premiza in cinematografie, ca are 8,1 pe ImdB. Edge of Tomorrow are 8,2. Si nu mai inteleg nimic. Care sunt criteriile publicului de film? Originalitatea nu pare sa se numere printre ele. Ce am vazut aici, am mai tot vazut in timp, de la filmele de razboi cu debarcarea din Normandia incoace. Daca le luati la pachet, si le condimentati cu o "zi a cartitei", acea zi care se repeta la nesfarsit, intr-o bucla temporala, le plasati intr-un viitor in care omenirea se lupta cu extraterestrii (iarasi, nimic nou), obtineti scenariul de aici. Dar multi dintre noi traim intr-un prezent perpetuu, in care uitam ce am vazut, ce am asimilat, ce am uitat... si are un aer fresh. Poate unii au puterea de a se entuziasma de fiecare data in fata familiarului si originalitatea n-ar face decat sa-i scoata din zona de confort. Sau, de fapt, asta nu conteaza deloc, ci doar suspansul de moment, asteptarea unei surprize, a unui deznodamant, printre batalii cu alieni, slalom printre explozii, lupta de convingere a celorlalti de catre eroul omniscient, salvatorul, singurul care poate inclina balanta razboiului in favoarea oamenilor. Va este clar ca, in ultimul moment, cand nu mai poate da gres, cand butonul de "repeat" s-a stricat, se va intampla ceea ce trebuie sa se intample.
Cu toate astea, poate ca povestea m-ar fi prins pe moment daca ar fi reusit sa ma convinga, macar prin dezvoltarea relatiilor dintre personaje. Dar Cage (Tom Cruise) si Rita (Emily Blunt) au o evolutie a interactiunii dintre ei absolut ireala. Este ca si cum ea, pentru care fiecare zi este noua, ar pastra cumva experientele trecute in memorie, ajungand astfel la situatia hilara ca la sfarsitul unei zile, presupusa a fi cea in care s-au cunoscut, cei doi sa se si sarute. Romantism hollywoodian de duzina! 
Hai sa mai zic si de bine: scenele de lupta sunt frumos regizate, design-ul monstruletilor bine facut, dar asta deja nu mai surprinde in blockbusterele cu pretentii.
In schimb, partea de scenariu nu m-a satisfacut deloc, incepand de la firele lasate in suspensie (nu aduci in discutie un personaj daca nu vrei sa dezvolti, insa noi doar presupunem ca, pe vremea cand Rita era in situatia lui Cage, a trait o poveste similara cu altcineva), pana la finalul ce lasa deschisa calea oricarei interpretari. 
Ati jucat vreodata un joc video first-person shooter? Daca da, cam asa e si filmul asta. Ai murit, dai reload, te intorci la punctul unde ai salvat jocul, si de data asta stii ca vei avea un inamic in stanga, ca altul va sari din acoperis sau va iesi de sub pamant. Ca experienta, poate fi intensa si placuta pe moment, dar trece si nu-i mai dai atentie, fiindca daca o faci, ajungi cam la concluziile mele :)
Ma tem ca, daca vreau sa va mai povestesc de filme bune, trebuie sa umblu la "arhiva" fiindca, odata cu venirea verii, light entertainmentul pare sa fie la putere. E inca prea devreme pentru memoria scurta a juratilor sa se lanseze filme de Oscar, asa ca pana spre toamna-iarna vom primi tot felul de filme de actiune, comedioare si siropuri de tuse... Rar se mai strecoara prin cinematografe cate un film cu ceva pretentii, am unul despre care o sa va povestesc curand.