Thursday, 5 June 2014

Pamela

Ionut Chiva - Boddah speriat

Acum niste ani, cand Poliromul lansa colectia "Ego Proza", am descoperit cativa scriitori si niste pusti teribilisti cu veleitati literare, categorie in care n-am ezitat sa-l includ atunci si pe Ionut Chiva cu al lui "69". Timpul a mai trecut, pustiul teribilist a crescut si acum, dupa ce am terminat volumul sau de povestiri, pe care l-as fi ocolit probabil daca nu ar fi vorbit Lucia T asa frumos despre el, pot sa spun ca m-a cucerit. Poate ca altii vad altfel literatura romana in contextul celei universale, incearca sa o "protejeze" in aprecieri, sa o sustina pentru ca "e a noastra si trebuie incurajata orice incercare". Pentru mine e simplu: strain, roman, ce imi place, imi place, ce nu, nu, nu simt vreo obligatie morala de a sprijini creatii in care nu cred. Ionut Chiva de acum e mult mai bun decat Ionut Chiva de acum 10 ani nu pentru ca mi-as fi pierdut eu obiectivitatea intre timp, ci pentru ca s-a maturizat ca autor.
Si sper ca nu este de vina doar perioada de "criza existentiala" in care marturiseste ca ar fi scris cartea, ca daca-i asa, ii prind bine pe plan literar astfel de momente. In egoismul meu de cititor, n-as vrea sa-i urez sa le aiba cat mai des, ci doar ca, odata trecute, sa le asimileze, sa le integreze pentru a ne delecta cu cat mai multe astfel de carti.
Inainte sa mai zic ceva despre volum, vreau sa va impartasesc o intamplare personala minunata: acum vreo patru  ani, de Craciun, eram la munte. Iarna grea, zapada mare, viscol... nu stiam cat de bune semne avea sa aiba anul. Ne plimbam prin padure cand am vazut desprinzandu-se dintre copaci o creatura - caine n-o puteam numi - mai mult zombi, un sac de oase, dar cu ochi stralucitori si plini de speranta. A venit dand din coada prietenos si n-am inteles de unde ramasese atata energie in corpul acela fara pic de carne pe el. Iesise de sub o baraca parasita peste iarna de muncitorii de la drumuri (pe timpul cand se asfalta ceea ce urma sa devina Transalpina), probabil ca in timpul verii mai primea de la ei vreo coaja de paine si acum ramasese singura. 
Vreo doua zile, cat am stat pe-acolo, i-am dat mancare, am mangaiat-o, apoi ne-am vazut de drumul nostru, impreuna cu cainele de atunci (cu o alta poveste, fericita la inceput, dar una care s-a terminat, fiindca acum mai traieste doar in sufletele noastre, ale celor care am iubit-o). N-am putut sa o luam, la cum arata mi-era frica sa nu ne moara in brate, mai ales ca avea si o infectie. Am crezut ca avea o tumoare la una din mamele, era o acumulare de lichid cu aspect cam urat. De acolo avea sa-si capete, ironic, si numele, tatele umflate de parca erau siliconate m-au facut sa-i spun Pamela (Anderson). Am ajuns acasa, am intrebat vreo 2 prieteni medici veterinari cam ce-ar putea sa aiba si, pentru ca prognozele au fost optimiste, doua zile mai tarziu, prin acelasi viscol, am mers 600 de kilometri ca sa luam creatura, cu gandul ca o punem pe picioare si apoi o dam. Ii gasisem si o curte. Doi oameni si doi caini intr-o garsoniera, mai ales ca al doilea ar fi fost de vreo 2 ori mai mare decat primul, mi se parea cam mult. Nu pot sa va spun bucuria ei cand ne-a vazut din nou, a sarit direct pe bancheta din spate a masinii, fara sa astepte sa fie invitata de doua ori. 
Si creatura s-a transformat din zombi in caine, l-am reintegrat social à la In the Flesh (un serial de vazut!): bun, cuminte, deja educat sa ceara afara, cine sa mai aiba sufletul sa-l dea?! Asa ca a capatat o familie formata din 2 oameni si un alt caine, Vinnie, caruia nu i-a contestat niciodata autoritatea de femela beta a haitei. Vinnie a invatat-o regulile cainesti ale casei ("nu ai voie in bucatarie, nu vrei sa intri in baie...") , locurile de mirosit, plimbat si marcat pe afara, ce n-a putut s-o invete a fost doar atitudinea ei de pisicaine printesa rasfatata. 
De doi ani, Pam nu mai are o companie caineasca, ci doar 2 oameni care o iubesc, constienti ca nu vor putea niciodata sa ofere suficient, pe masura dragostei imense si neconditionate primite din partea ei. Recunoaste niste comenzi si alte cateva cuvinte-cheie, printre care "plimbare", sursa permanenta de entuziasm, "baita", momentul de teroare si trauma, avand ca rezultat o privire care parca spune "Rog, rooog, rooog... sa nu", si "citim", cand mi se cuibareste in brate si... citim. 
Si am citit impreuna si "Boddah" si ne-a placut. Si nu numai pentru ca era o carte cu catei, desi povestirile cu catei ne-au placut cel mai mult. Eu am descoperit un scriitor care stie sa se joace cu registrele limbii, sa faca sa sune totul natural, spontan, necautat, sa creeze niste imagini si momente care te bantuie si dupa ce ai terminat de citit. Pam a descoperit la cateii din carte ceva din comportamentul si temerile ei. Are ceva din Sasa, care-si strecoara botul sub palma sa fie mangaiata, ceva din Adonis, care ar dormi trei sferturi din viata (nu toti fac asta?!), si anume acele trei sferturi cand oamenii n-au timp, sunt plecati, nu le pot da atentie, toata atentia din lume, ceva din Boddah, cu angoasele lui de caine ramas singur acasa, cu iritarile lui cand ii da tarcoale o musca si a trait probabil, inainte de ne gasi, starile vulpii speriate si haituite din capcana. Eu am descoperit la unii oameni din carte atitudini si comportamente preluate de la caini: sentimentul apartenentei la haita, lupta pentru teritoriu sau pentru putere, tatonarea, adulmecarea prazii sau a dusmanului, curajul sau angoasa. Amandoua am descoperit o carte cu si pentru caini (aproape prin fiecare povestire trece macar fugar prin cadru un caine in lesa, se aude latrand dintr-o curte ori este amintit intr-o discutie), cu si pentru oameni, cu personaje ce migreaza dintr-o povestire in alta (uneori pentru a oferi doua perspective asupra aceluiasi moment, cum se intampla in "In anul mortii" si "Vorbeste Alex" de exemplu), dintr-o lume in alta, intr-un exil permanent in care toti pornim mai devreme sau mai tarziu. As fi vrut ca Pam sa nu citeasca "Ahil Peleianul, viata sa". Fidelity and Death... nu vreau sa ne gandim la cea de-a doua parte, desi stiu ca e inevitabil, am mai trecut o data prin asta, sa vad si batranetea, si boala, sa traiesc si neputinta de a ajuta, si vinovatia ca am ajutat prea mult si daca n-as fi facut-o poate Vinnie ar fi mai fi trait putin, poate ar fi fost mai fericita intr-o degradare lenta decat cu insulina zilnica, poate, poate...
Deocamdata ne bucuram de drum, nu ne intereseaza destinatia. Si imi pare bine ca, pe drumul nostru, am dat si de cartea asta. Eu am pus accentul aici pe ceea ce ma atinge mai mult la suflet, dar fie ca iubiti sau nu cainii, cartea tot buna ramane, zic eu. Ati putea rezona la singuratatea umana, la limbajul cool din anumite fragmente (partea de hipstereala care m-a prins cel mai putin, mai ales ca urasc ticul verbal al generatiei "gen", dar nu pot sa-l acuz, multi il folosesc, asa ca da bine la oralitate), fiecare poate gasi cate ceva pe placul lui, nu neaparat ce mi-a placut mie, fiindca n-ati intelege limbajul si trairile cainesti din povestirea de titlu, de exemplu. Doar ca ati pierde, probabil, acea implicare emotionala pe care o ai sau nu, imposibil de explicat in cuvinte... ca si iubirea unui caine.

4 comments:

  1. Mă, Pami, mă, frumoaso şi norocoaso!

    ReplyDelete
  2. Mai norocosi cred ca suntem noi, oamenii, care ne bucuram de iubirea lor ;)

    ReplyDelete
  3. Doamne, ajuta! E minunat ce ati facut. Am sa caut si cartea! Ati citi "Tombuctu"? - e dureros de frumoasa...

    ReplyDelete
  4. N-am citit-o, am citi-o, cel putin eu, pe Pam nu stiu daca as lasa-o, sa nu o traumatizez. Am impresia ca este o carte de-aia de-ti rupe sufletul daca iubesti cainii, cam cum e pentru filme Hachiko.

    ReplyDelete