Cu o suprafata de 385.000 km patrati si o populatie de vreo 5.000.000 de oameni, concentrata mai ales in marile centre urbane, Oslo, Bergen si Trondheim, Norvegia are o densitate de 16 locuitori pe kilometru patrat. Minoritatea cea mai importanta a tarii este reprezentata de sami, laponi le-am zice noi, insa ei considera termenul peiorativ asa ca mai incolo, cand ajungem spre nord, o sa le spun si eu tot sami. La atata spatiu pe care-l are tara din care, ce-i drept, o mare parte o ocupa muntii abrupti si lacurile, nu te miri cand vezi cate doua-trei casute imprastiate pe vreo culme de munte ori vreuna solitara pe vreun ponton sau insula in mijlocul unui lac. N-am reusit sa-mi dau seama daca acolo traieste cineva in permanenta ori sunt resedinte de vacanta.
Parasim placuta si linistita vale a Setesdalului cu regretul ca n-am apucat sa exploram mai pe indelete muntii care o inconjoara si ne indreptam spre cel mai cunoscut loc al tarii de catre straini. Natura ne trage de maneca la tot pasul si e greu sa treci mai departe nepasator, asa ca ne oprim cam la fiecare 10-20 de kilometri sa mai admiram si pozam una-alta.
Oprim si la Sola, un orasel de pe malul marii, pentru o portie de racorire in apele nu atat de reci ale Marii Nordului. Ma surprinde ca la doi pasi de un loc stancos si plin de pietre se afla o plaja cu nisip atat de fin.
Traseul intr-un sens se presupune ca ar avea vreo 2 ore, insa noi l-am facut in 3 si m-am simtit ca in Bucegii nostri cand, acum niste ani, am avut nefericita inspiratie de a urca din Busteni intr-o zi de 1 mai. Daca este ceva ce nu-mi place cand merg pe munte, este sa stau la coada pe poteca. Si cam asa era drumul spre Preikestolen, cu oameni veniti sa bifeze obiectivul chiar daca n-au urcat in viata lor vreun etaj pana atunci. Aglomeratia n-ar fi fost o problema, asa cum am vrut eu sa ajung acolo, au facut-o si ceilalti, asta inteleg dar inteleg mai greu de ce, daca stii ca dupa ce urci un etaj incepi sa gafai, te incapatanezi sa nu iei o barca si sa vezi stanca de jos sau elicopterul, pentru o vedere mai ampla de sus, sa nu incurci atat de tare traficul. Un traseu de vreo 4 ore este transformat intr-unul de 6 si cu greu mai poti sa te bucuri de ascensiune cand stai la coada ca sa mai faci un pas, cand nu poti sa-ti urmezi ritmul si mai mult te oboseste ritmul celorlalti.
Poteca serpuieste in urcare printr-o padure, continuand apoi pe un podet de lemn, printr-o poiana mustind de apa. Presupun ca, daca ploua, totul in jur se transforma in mlastina. Incepe apoi sa urce destul de abrupt printre stanci, dar sa nu va inchipuiti ca e o poteca de munte normala. Au avut grija sa aranjeze piatra in asa fel incat sa transforme ascensiunea in ceva similar urcarii scarilor unui bloc de vreo 30 de etaje, cu trepte de piatra alternand cu portiuni mai plate. Totul pare artificial, ultra-amenajat, nu as repeta drumul, decat noaptea, va spun mai jos si de ce.
Insa din momentul cand ai iesit pe platou, uiti de inconveniente. Poteca se termina si lumea se mai rasfira, in plus, cand ajungi sa vezi privelistea din jur nu-ti mai trebuie nimic. Mai intai te intampina niste lacusoare in care cativa turisti se balaceau fara griji si mi-a parut rau ca n-am venit pregatiti si pentru ipoteza unei bai in varf de munte.
Apoi drumul continua inca vreo 20 de minute pe niste pietroaie mari, aruncate acolo de cine stie ce troli suparati. Cum sa nu ai o asemenea mitologie cand glaciatiunea a modelat natura atat de impunator, ca si cum niste uriasi amenintatori s-ar fi jucat cu pietrele?!
Mergi, mergi si cand deja crezi ca ai vazut prea multa frumusete pentru o singura zi, cu norii in continua miscare ce pictau deasupra fiordului toata paleta de nuante de la verzui deschis pana la albastru intunecat, cu soarele la fel de bland ca si cel mediteranean, cu ochiuri de apa transformate de vegetatie in lacuri miniaturale, apare EA.
Peretele de piatra ce se ridica la 604 metri deasupra marii a fost sculptat de ghetarul ce a ajuns la marginea fiordului acum 10.000 de ani. Apa din crevase a inghetat, bucatile de stanca s-au desprins, asa cum continua sa o faca de-a lungul platoului.
Se stie ca la un moment dat intregul platou va cadea,
dar nu in viitorul imediat previzibil, asa ca ne mai putem bucura o vreme
de imaginile grandioase, excitante si terifiante in acelasi timp, pe
care le ofera.
Imaginile de acolo, de sus, au sters tot stresul unui drum pe care am regretat ca nu am pornit pe la 1 noaptea, cand incepea sa se lumineze de ziua, pentru a evita aglomeratia si a prinde la 3-4 rasaritul in apele fiordului, acele momente cand poti sa te simti singur in splendoarea universului.
Te ia cu ameteala cand te asezi pe marginea peretelui cu picioarele atarnand in gol, dar e o ameteala placuta, exaltata, insa cu cat e mai mare pericolul cu atat tinzi sa fii mai grijuliu, asa ca nimeni nu a cazut de pe Preikestolen. Pana in octombrie 2013, cand un spaniol a patit-o. In rest, au mai fost cateva sinucideri si incercari de sinucidere. Trebuie sa fii extrem de hotarat si de disperat ca sa mergi sa o faci chiar acolo. Sau extrem de imun la frumusete ca nu vezi ca mai merita sa mai stai pe-aici un pic, chiar si pentru a mai vedea asemenea minunatii...
Ma bucur ca autoritatile au hotarat sa nu ingradeasca natura, sa nu puna balustrade sau alte dispozitive de protectie care sa altereze peisajul.
Daca ai fi facut prezenta pe stanca de 25x25 metri strigand cate un nume de tara, cred ca se gaseau 1-2 oameni sa-ti raspunda la fiecare, poate cele africane sa fi fost mai putin reprezentate, dar in rest am vazut de toate natiile, poti sa iei poza cu Preikestolen si sa faci un poster al diversitatii culturale cu ea. Chiar si Ragnar Lothbrok a fost acolo, fanii serialului Vikings stiu la cine ma refer. Am intalnit si romani, pe care am incercat sa-i salutam prieteneste dar n-au reactionat prea bine, ne-au aruncat o privire rece si neincrezatoare, ca si cum tocmai ne-ar fi prins cu mana in buzunarul lor. Voiam doar sa-i rugam sa ne faca o poza, dar n-am mai indraznit. Spre deosebire de ei, o motociclista din Slovenia intalnita in ziua urmatoare pe un vapor de traversare a unui fiord, vazand cum ne fotografiam noi doi reciproc, a venit foarte prietenoasa si s-a oferit sa ne pozeze. A vazut numarul masinii. "Sunteti din Romania? Nice country, am fost anul trecut la Sighisoara." Un tip din Germania, nascut acolo dar cu parinti romani, cand ne-a auzit vorbind intre noi pe un alt traseu de munte, s-a aratat si el foarte fericit ca are cu cine sa-si exerseze romana invatata destul de bine, pe care o vorbea doar in familie. Nu inteleg de unde suspiciunea asta fata de conationali, creata probabil de prejudecata ca "toti romanii care merg afara se duc la furat, in afara de mine si prietenii mei, bineinteles". Oameni si oameni...
Si cu asta epopeea din cel mai mainstream loc al Norvegiei se incheie, pornim din nou in explorarea locurilor mai putin umblate, a oraselelor linistite in care de multe ori nu stii daca esti la mare, la munte, pe malul unui lac sau fiord ori intr-o poveste.
foarte frumos!...adica, tu chiar ai fost acolo?.....
RăspundețiȘtergereozza:-)
Acum incep sa ma intreb si eu asta :)
RăspundețiȘtergere