Tuesday, 26 August 2014

La razboi, cu armele muzelor


Jorge Amado - Cizme, roba, camasa de noapte 

Atunci cand cizmele de soldat ajung sa se asocieze cu distinsa roba de academician, numai freamatul cuvintelor si fosnetul suav al camasilor de noapte cantate de Antonio Bruno, poetul disparut ce a lasat in urma o opera elogiata si un loc vacant la Academia braziliana, Micul Trianon din Rio, mai pot sa salveze prestigiul institutiei. 
Cei care isi afirmau pasiv dezacordul, batranii oameni de cultura ai primei jumatati de secol XX, inteleg ca se afla intr-un moment al istoriei cand refuzul nu mai poate fi murmurat in surdina, nici declarat raspicat, ci sustinut de actiune, pentru a combate, asemenea eroilor camusieni, un alt flagel, dictatura, gata acum sa invadeze fragilul teritoriu al muzelor. 
In acest razboi unde lupta pentru principii trece inaintea valorii literare, se permite orice. "Patriotism exaltat, stil pretios... cunosc genul. Cu cat citesc mai putin, cu atat o sa pot elogia mai mult", afirma unul dintre initiatorii luptei despre candidatul pe care grupul sau alege sa-l opuna colonelului fascist, o linie Maginot (la fel de ineficienta ca si cea reala), de rezistenta impotriva abuzului de putere. Este o lupta care implica treptat pe toata lumea, ce va folosi toate resursele posibile, de la strategii si aliante pana la constrangeri, de la mita la armele seductiei. Si nu se termina nici atunci cand ramane un singur candidat, pentru ca intotdeauna se va gasi un contracandidat mai pretios de aparat, libertatea. Daca ea este inabusita de disciplina si rigoarea militara, poate cel mai puternic oponent ramane cuvantul, cel care convinge, invinge sau provoaca rani letale, izbavitor asemenea versurilor poetului ce lasa in urma nu doar continuarea idealurilor sale, ci si iubirea lui. Fiecare dintre femeile care i-au trecut prin viata, fie ca este vorba de o croitoreasa, o actrita, o militanta comunista sau o aristocrata, a primit un dar pretios ce i-a transformat viata.
Primim si noi darul lui Amado, cartea sa, si ma gandesc cum vor fi facut-o contemporanii sai in 1979, in timpul dictaturii militare, cand cuvantul s-a transformat in alegorie pentru a le reaminti ca exista speranta, o speranta pe care a stiut s-o intretina intre paginile cartilor, aprinsa si cu 10 ani inainte, cand i-a purtat in lumea miracolelor. O alta lupta se duce aici, una literara, insa la fel de acerba. Daca ar fi s-o compar cu "Pravalia...", pot spune ca partile preferate de acolo mi-au placut mai mult, insa cartea de fata e mai unitara, planurile sunt mai frumos legate, pe cand acolo era prea mare contrastul intre exotismul flamboaiant si ipocrizia birocratica, parca ma scotea dintr-o carte din care nu voiam sa mai plec si ma arunca intr-alta, insipida pentru gustul meu. Aici, tumultoasele legaturi ale lui Antonio Bruno isi intercaleaza firesc fosnetul de alcov prin zornaitul strategiilor electorale si politice sau in cadenta bocancilor de militar.
Nu exista personaje neinteresante, pana si cei meniti sa-ti fie antipatici au parte de un dram de compasiune cand ii vezi transformati in tristi bufoni in miezul unei drame de care par sa nu aiba habar. Si totul este plin de viata cand ti se perinda prin fata doamne din inalta societate, academicieni, muncitori comunisti si tortionari nazisti, intr-o parada ce nu fixeaza tipologii bine definite si previzibile, ci traseaza tuse impresioniste, lasandu-te sa intrezaresti dincolo de chipurile lor o intreaga lume plina de culoare. Sa nu va inchipuiti ca lumea academica din cartea lui Amado este una arida si sobra, a unor distinsi domni snobi bine intepeniti in robele si in fotoliul lor. Este plina de batranei mucaliti  care, cand interesele o cer, isi strang toate armele eruditiei si pornesc la lupta.
Asa ca tu, cititorule, da-ti jos cizmele, si tu, draga cititoare, pune-ti camasa de noapte si incepeti sa visati cu o carte frumoasa deschisa in fata la cum veti lupta maine sau la cum veti iubi, la ce aveti de aparat, de pastrat sau de pretuit.

No comments:

Post a Comment