Wednesday, 3 September 2014

Odiseea moderna


Manuel Vincent - Glasul marii

Sa fi fost mai bine sa-mi ascult primul instinct si sa nu cumpar o carte a carei coperta promitea siropel pentru domnisoare visatoare? Ce poate fi mai kitch decat un cuplu mergand pe malul marii spre asfintit, tinandu-se frumusel de mana?! M-am razgandit la vederea numelui unui alt autor spaniol ce-si astepta cuminte randul sa-l descopar, mai ales ca editurii Univers ii datorez intalnirea cu un scriitor ce a intrat ca o mare surpriza in top zecele personal, Javier Marías. Apropo de care fac o paranteza sa-mi spun un ofofof, poate vede cineva cu vreo putere de decizie prin planurile editoriale de la Univers sau Polirom, editurile care-l traduc la noi: ma uit cu frustrare pe raftul unde zace de cativa ani volumul 2 din trilogia "Chipul tau, maine". Pe primul, "Febra si lance", nu l-am mai gasit nicicum si site-ul Polirom spune ca-i epuizat iar cel de-al treilea am impresia ca nici nu s-a tradus si nu stiu daca intra in planurile de viitor. Sa citesc "Dans si vis" cel singurel si stingher ori o fi mai bine sa mai astept sperand ca rabdarea imi va fi recompensata? Din aceasta dilema nu pot sa ies :).
Revin insa la cartea de fata. Inceputul era plin de promisiuni, mi-a atins o coarda extrem de sensibila, aceea ce rezoneaza la proza sud-americana, amintindu-mi de o povestire a lui Marquez, in care cel mai frumos inecat din lume poposeste intr-un sat de pe tarmul Marii Caraibelor. Un alt inecat misterios ajunge aici pe o plaja spaniola. Poate mi s-au ridicat mie asteptarile pana la cer si inapoi, insa Manuel Vincent nu este un al doilea Marquez, nici un al doilea Camus, desi Circea, localitatea ce poarta in nume rezonante ale mitologiei grecesti (de care se abuzeaza in tot continutul) are ceva din verile inabusitoare ale Oranului, cu miros de portocali si briza sarata.
Impresiile mele despre o carte pot fi pozitive sau negative fara rezerve, pozitiv-negative (nu-mi place, desi o consider bine scrisa, am un exemplu pentru data viitoare) si negativ-pozitive (imi place, desi e slaba, asa zisele "placeri vinovate"). In cea din urma se incadreaza cartea de fata, pentru ca imi atinge niste afinitati personale si literare. Este cheesy as hell, de la coperta pana la ultimul rand, dar cum sa nu-mi trezeasca interiorul stancos al continentului nostalgia Cretei cu satucele ei izolate pierdute intre coline sterpe? Si cum sa nu vibrez imaginandu-mi ca poate satul abandonat in ruine pe care l-am descoperit intr-o zi torida printre dealuri ar fi putut fi, daca l-as fi privit cu alti ochi, un sat viu, in care oamenii cu chip de leu isi primesc oaspetii cu flori?! Mai ales ca nu era foarte departe de Spinalonga, insula din apropierea Cretei transformata pentru o vreme in colonie de leprosi. 
Dar sa ma intorc la Spania lui Ulises Adsuara al nostru, profesorul de literatura greaca si latina care, asemenea predecesorului mitologic sau tonilor, porneste intr-o lunga pribegie din care se intoarce. "In carti, moartea este doar o calatorie", spune la un moment dat o ghicitoare. Asa este si in cartea de fata, o calatorie ce se transforma intr-un naufragiu, incepand cu momentul cand protagonistul revine la mal, mort, la zece ani dupa disparitia sa, imbracat cu hainele din ziua nuntii, purtand intr-un buzunar un desen in carbune facut de vechiul sau prieten si un pasaport grecesc. La scurt timp si Martina, fosta lui sotie, este adusa in golf de ape, imbracata cu rochia de mireasa purtata la nunta lor. Si daca s-ar fi pus punct aici, as fi ramas cu o povestire intriganta, pe care as fi considerat-o tributara lui Marquez, dar frumoasa. Din pacate, mai urmeaza vreo 300 de pagini care au cam reusit sa-mi strice impresia de inceput.
Cum si-o fi cucerit Ulise cel tanar viitoarea sotie, Penelopa, in absenta versurilor parintelui sau literar Homer sau ale lui Vergiliu? Ce s-ar fi intamplat daca, la intoarcerea acasa, acelasi Ulise ar fi constatat ca Penelopa s-a casatorit cu cel mai bogat pretendent la mana ei? Sunt exercitii de imaginatie care au o legatura cu cartea... Totul te trimite la referinte din literatura clasica greaca si latina, un condiment destul de bun pentru a da cititorului impresia de deschidere a orizonturilor literare... Din pacate, autorul recurge prea usor la arsenalul facil si neveridic al cliseelor literaturii romantioase: fata saraca si inculta este atrasa de creier, nu de bani, ca si cum poemele clasice cu valente afrodisiace ar fi ingredientul principal intr-o alchimie a trupurilor ce functioneaza in ciuda faptului ca sunt despartite de orice altceva: intelect, aspiratii si chiar moarte. De indata ce creierul dispare din peisaj, nu sunt prea multe ezitari pentru ca fatuca sa se orienteze spre "ochiul dracului" pana ce alti ochi, din pietre pretioase, ai unui peste adus de o fantoma revenita din morti, ii vor retrezi vechile nostalgii si pasiunea. Mai adaugam si fascinatia pentru eroii hollywoodieni impinsa pana la nebunie, legendele marinaresti menite sa sporeasca misterul si sa sublinieze clar, in bold, destinul eroului, si avem intreg arsenalul facil folosit sa creeze tensiune, asteptari, curiozitate.
Cu toata oroarea mea pentru pretiozitatea afisata in exploatarea clasicismului, desi nu e ceva ce as vrea sa citesc prea des, nu regret timpul petrecut in compania ei, o contributie o are si starea de vacanta, care mi-a aranjat astrele in armonie cu atmosfera solara a romanului, odihnitoare si prietenoasa. Daca ramaneam doar cu o colectie de misterioase povestiri marinaresti si cu o atmosfera, ar fi fost o carte mult mai buna. Asa, nu pot sa fac abstractie de stereotipuri si de vocalizele suparatoare ale lui Julio Iglesias cel dulceag, ma bruiau pe fundal incercand sa-si susure neaparat povestea de dragoste.

No comments:

Post a Comment